„Melancolia“ reprezintă un Cărtărescu at his best, esenţializat şi epurat de digresiunile câteodată superflue din „Solenoid“.

Cartea a apărut deja de la târgul editorial din vara anului trecut şi a beneficiat de ceea ce se cheamă un „succes de complezenţă“, „succès d’estime“: cronici bune, dar nu neapărat foarte elogioase şi în niciun caz care să meargă, să intre în profunzimile textului – aşa cum însuşi autorul, pe bună dreptate, se plângea la un moment dat. Nu este însă nimic pierdut: toate marile cărţi nu au fost recunoscute şi receptate cum trebuie la momentul publicării lor, însăşi „Nostalgia“, capodopera cărtăresciană, trecând relativ neobservată la momentul primei ei apariţii, sub titlul „Visul“, în toamna anului pre-revoluţionar 1989.

Nostalgie vs. melancolie

Autorul şi editura (Humanitas) au oferit toate indiciile şi au îndreptat toate „săgeţile“ spre paralela cu volumul-cult de acum 30 de ani, cartea fiind marketată deseori ca „o nouă «Nostalgia»“, „după 30 de ani“. Reputat autor al „nostalgiei“, în capodopere precum volumul de nuvele (sau „roman modular“) cu acelaşi titlu, „Orbitor. Aripa stângă“ (primul volum al trilogiei) sau „Solenoid“, Cărtărescu se ocupă de o altă (sau de cealaltă) stare fundamentală a fiinţei (în mod greşit, sau superficial, după părerea mea identificată grăbit de unii comentatori ca fiind un nume mai vechi pentru „depresie“), la care, câteodată, în discuţii personale cu mine, unii autori mai „masculini“ susţineau, cu reproş, că nu este sensibil (nu vreau să intru aici într-o paralelă „nostalgie“ vs. „melancolie“ / „feminin“ vs. „masculin“, pentru că este riscantă).

Cartea conţine trei povestiri, dar ştim acum, dintr-o prezentare publică a „Melancoliei“ făcută de autor, că varianta integrală – care-i posibil să apară (ilustrată copios, pentru a fi şi-un „obiect grafic“) anul acesta, poate-n toamnă – va conţine, pe modelul „Nostalgiei“, şi un prolog şi-un epilog care să încadreze corpusul principal de trei piese (graba publicării a făcut ca ele să nu fie încă scrise, conform proiectului iniţial), cum era cazul acolo al textelor „Ruletistul“ şi „Arhitectul“ (titlu cenzurat în „Organistul“). Astfel, simetria celor două volume, „Nostalgia“ şi „Melancolia“, va fi perfectă. Titlurile celor trei povestiri cuprinse-acum în „Melancolia“ sunt „Punţile“, „Vulpile“ şi „Pieile“ (aceasta o nuvelă consistentă, cam jumătate din carte, cum era cazul, acum 30 de ani, al nuvelei „R.E.M.“, amazing în sine – şi, ca şi acolo, cea mai spectaculoasă şi bună din carte, fără a le neglija deloc pe primele două). Se observă că toate cele trei titluri sunt plurale feminine articulate în „le“, nu cred că neintenţionat, deşi nu ştiu ce-nseamnă asta.

„Melancolie, dulce melodie“

În plus, aşa cum remarca autorul la acea întâlnire – pentru a duce paralela între cărţi şi mai departe –, fără a avea neapărat intenţia, titlurile celor două volume s-au „potrivit“ cu cele purtate de două capodopere ale cinematografiei universale: „Nostalghia“ rusului Andrei Tarkovski (turnat în Italia, în Occident, şi acesta a fost motivul pentru care, înainte de 1989, titlul cărţii a fost schimbat în „Visul“) şi mai recentul „Melancholia“ al danezului Lars von Trier. Acuma, dacă ne gândim/referim la toposul „melancoliei“, primul lucru care ne vine în minte este, evident, gravura canonică a lui Albrecht Dürer (Cărtărescu are încă, la cover-ul de pe facebook, „Melancolia“ düreriană, foto dreapta), apoi melancolia hamletiană, cea a „nefericitului prinţ al Danemarcei“. Hamlet cam este identificat, în literatura universală, cu toposul melancoliei, dar, vom vedea, nu despre acest fel de „melancolie“ este vorba aici.

Urmează, ca alt autor important al „melancoliei“, Eminescu, cu minunatul poem intitulat chiar aşa, „Melancolie“ (cum scriam odată, „fiecare-a scris cel puţin o dată în viaţă o «Melancolie», ca temă impusă“, dar „totuşi «În van mai caut lumea-mi în obositul creier» e fără egal“). Nu trebuie să-l uităm nici pe italianul Giorgio de Chirico, reprezentant al „picturii metafizice“ de sorginte suprarealistă, din al cărui celebru tablou, „Melancolia şi misterul unei străzi“ (foto dreapta), Cărtărescu recunoştea, la un moment dat, că se trage mare parte din literatura sa. Putem să ne întrebăm şi de ce Lars von Trier a ales, pentru filmul său aparent SF şi apocaliptic, de fapt o elegie tragică despre necesara extincţie a speciei umane, titlul „Melanc(h)olia“ (numele dat, cică, planetei imense care-i vine „de hac“ întregului Pământ, îl înghite, îl devoră), începându-l cu o lungă secvenţă de o melancolie cruntă (foto jos), „ilustrată“ muzical cu magnificul Preludiu de la „Tristan şi Isolda“ al lui Richard Wagner (care devine, astfel, cea mai „melancolică“ piesă muzicală ever!).



O „anatomie“ a melancoliei

În subsidiar, există, „pour les connaisseurs“, şi textul clasic al englezului renascentist Robert Burton, „Anatomia melancoliei“ („The Anatomy of Melancholy“) (Editura Herald, 2016, foto dreapta), lucru remarcat de criticul literar Cosmin Ciotloş în prezentarea cărţii făcută la lansarea de la Bookfest-ul din vară, ocazie cu care Mircea Cărtărescu a mărturisit că în adolescenţă sau tinereţe a citit, cu nesfârşite delicii, opusul abstrus al englezului. Şi mai există încă multe, multe alte nume (un contemporan al lui Cărtărescu, romancierul Dan Stanca, şi-a făcut din această „melancolie“ seva subterană, licoarea autodistructivă care-i străbate toate cărţile), pentru că ambele toposuri, şi cel al nostalgiei, şi cel al melancoliei, au fascinat şi vor fascina întotdeauna fiinţa umană, cât aceasta va subzista în datele sale (psihice) actuale. Mă hazardez însă să spun că modul în care Cărtărescu tratează aici subiectul este şi va rămâne unic în întreaga literatură universală, pentru că îl aduce în conjuncţie cu toate toposurile, obsesiile şi constructele pe care deja le numim „cărtăresciene“, iar acestea sunt unice şi specifice autorului român.

Într-adevăr, cartea este un summum al tuturor obsesiilor cărtăresciene, aşa cum le ştim, dar în acelaşi timp – datorită dimensiunilor mai reduse ale textelor şi ale întregului – reprezintă şi o esenţializare, o sublimare a discursului, un fel de „esenţă tare“ şi îmbătătoare a scrisului cărtărescian. Altceva, însă, trebuie spus de la bun început. La prezentarea apariţiei cărţii din vară, scriam: „autorul se «vindecă» de mega-opusul «Solenoid», practicând reţeta thomasmanniană a (marilor) cărţi mici (ca dimensiuni, mă refer) printre cărţile mari (nu numai ca dimensiuni)“. Vreau să spun acum însă că adevărul este că „Melancolia“ nu reprezintă o carte „mică“ (nici măcar ca dimensiuni), un fel de pauză cochetă printre marile cărţi cărtăresciene, o „pauză de respiraţie“ – cum ar fi cazul, să zicem, al unor „Enciclopedia zmeilor“, chiar şi „De ce iubim femeile“ (deşi prea compozit acesta, deci inegal valoric) sau „Frumoasele străine“, cărţi excelente de altfel, dar, în mod clar, minore, pe lângă „navele-amiral“ ale flotei, care sunt „Nostalgia“, „Levantul“, „Orbitor” sau „Solenoid“ –, ci este un moment de vârf al corpusului cărtărescian, una dintre cărţile mari ale autorului, o viitoare piesă de bază a canonului celui mai important scriitor român contemporan. Este ca şi mini-romanul „Travesti“ („veriga de legătură“ dintre „Nostalgia“ şi „Orbitor“), dar mai mult decât atât – datorită paralelei cu „Nostalgia“, dar şi a unei esenţializări, în 30 de ani, a scrisului cărtărescian.

Eminescu meets Andersen

Chiar dacă volumul, ca întreg, nu atinge, totuşi, nivelul „Nostalgiei“ – carte de o construcţie şi de o scriitură perfecte, moment de graţie şi de geniu al scriitorului român –, anumite pagini (culminând cu multe din „Pieile“, povestirea – deocamdată – finală) sunt atât de bine scrise, încât amintesc, ca scriitură, de finalul „Aripii stângi“ sau de cele mai bune pasaje din „Solenoid“ – şi mă refer astfel la momentele de vârf, din punct de vedere stilistic, ale prozei cărtăresciene. S-a remarcat deja că, spre deosebire de toate celelalte cărţi de proză ale autorului (şi chiar şi de poezie, reputată pentru „localismul“ şi „biografismul“ ei, sigur transfigurate estetic la maxim), cele trei povestiri se desfăşoară într-un decor neprecizat (sunt abandonate astfel „Bucureştiul meu drag“ şi „cântarea“ acestuia), un spaţiu şi-un timp abstracte, „îngheţate“, îndepărtate – deşi, desigur, avem elemente ale „punctului de plecare“, Bucureştiul („oraşul ruinat“ prin excelenţă, după cum ştim nu mai departe decât din „Solenoid“) şi copilăria/adolescenţa autorului (la nivel topografic, onomastic etc.).

Rezultă astfel nu altceva decât trei „basme“, moderne sau contemporane, iar de-aici referinţele au început să curgă (cuvântul acesta, pentru a descrie cele trei noi texte cărtăresciene, este într-adevăr foarte bine găsit). Tonul principal este, bineînţeles, cel eminescian, din proza scriitorului romantic, şi mai ales din „Făt-frumos din lacrimă“, cel mai manierist text, aş îndrăzni a spune, din literatura română de până la Cărtărescu. Romantismul eminescian (nocturn, „germanic“) al autorului a fost remarcat de exegeză încă de la apariţia „Visului“, dar aici atinge culmile perfecţiunii. Cu siguranţă, Eminescu, dacă ar fi trăit în epoca asta contemporană, aşa ar fi scris şi-aşa şi-ar fi dorit să scrie. O altă referinţă a fost cea la danezul Andersen („marele danez“), iar aceasta este într-adevăr inconturnabilă, de neevitat. E vorba, în primul rând, de „Crăiasa zăpezii“ (iar acest titlu, alături de „Fata din soc“, o altă capodoperă anderseniană, sunt menţionate în clar de narator încă de pe pagina a doua a primei povestiri), mai ales pentru primele două povestiri, „ale copilăriei“, desfăşurate într-un decor rece, îngheţat, „fără inimă“ (simţi că te ia cu frig când citeşti şi te laşi pătruns de poveste) – ne amintim că aşa era castelul „Crăiesei“, în care se afla prizonier micul Karl.

„Cronica adolescenţei“ (nu a lui Wajda, ci a lui MC)

La nivel stilistic şi de descriere a senzaţiilor, mai remarc, ca întotdeauna, fraza blecheriană a autorului („marca“ scrisului cărtărescian, de fapt), M. Blecher fiind – la nivel stilistic, repet – autorul din care se „hrăneşte“ cel mai mult scrisul lui Cărtărescu, cel mai influent pentru acesta, de la „Visul“/„Nostalgia“ încoace, nu mai vorbesc de „Orbitor“ (a cărui „Aripă stângă“ începe cu un pasaj tipic şi pur blecherian, aproape o pastişă). (Cuvântul „irealitate“, impus de Blecher, apare tale quale pentru a defini „realitatea“ din „Pieile“.) Pare că autorul se îndepărtează aici de alţi „favoriţi“ ai săi de peste Ocean, fie sud-americani ca Marquez sau Sabato, ori un nord-american ca Pynchon (e şi firesc, pentru că Sabato şi Pynchon cel puţin sunt autori „ai conspiraţiei“, „paranoici“, or tocmai am vorbit despre esenţializarea „de basm“ a acestor trei texte), dar sigur că toate aceste influenţe şi referinţe vor fi analizate de acum înainte şi întoarse pe toate părţile de către exegeţii care, cu siguranţă, vor veni (de exemplu, doar reproduc aici, fără a o comenta/interpreta, onomastica fabuloasă cărtăresciană din acest volum, pentru că numele alese sunt un „poem“ în sine: Marcel, Isabel, Ivan, Dora, Filipa).

Mai semnalez, urmare a paralelei cu „Nostalgia“, nişte elemente care ţin de structura cărţii. Acolo, în „Nostalgia“, aveam (exceptând textele liminale, care încadrau corpusul principal, pe care-aici nu le avem) un text al copilăriei („Jocul“/„Mendebilul“), unul al adolescenţei („Gemenii“, ex-„Terato“) şi un summum, al tuturor vârstelor şi situaţiilor (prin ochii unei fetiţe-narator la maturitate, Svetlana, simplificând lucrurile), un fel de „Aleph“ borgesian („R.E.M.“). Aici, în „Melancolia“, avem o povestire a primei copilării, 4-5 ani („Punţile“), una a copilăriei propriu-zise, „high“, 9-10 ani („Vulpile“), şi, în sfârşit, una a adolescenţei, eroul are 15 ani („Pieile“), cu un fel de Andrei şi Gina (eroii/„eroul“ din „Gemenii“), care nu sunt însă Andrei şi Gina, datorită sublimării de care vorbeam mai devreme.



„Scufundarea în manieră“

Au trecut, într-adevăr, 30 de ani între cele două volume, „Nostalgia“ şi „Melancolia“, dar să nu scăpăm din vedere un lucru esenţial: o frază dintr-un interviu dat de autor (în publicaţia „LAI“) la mijlocul anilor ’90, înainte de apariţia primului volum din „Orbitor“: „Îmi doresc să mă scufund în pură manieră“ (un credo manierist al scriitorului, după schimbarea de turnură stilistică executată de „Travesti“) – deci, „schimbarea la faţă“ stilistică a autorului, între cele două volume. Aşadar, ar fi absurd să-i cerem acestui (excelent) volum ceea ce-avea (cu asupra de măsură) „Nostalgia“. Stilul cărţii este aici „păstos“, imersiv, cel al unei tristeţi şi singurătăţi imense, şi – deşi se întâmplă multe lucruri, iar fantezia autorului este fabuloasă – principalul efect al cărţii este că te „scufunzi“, te scufundă în această melancolie, singurătate şi tristeţe infinite. Poate nu este cea mai bună carte din lume, dar Cărtărescu, ai impresia, a scris cea mai „tristă“ carte din lume (repet, strict prin nivelul şi maniera de stilizare).

Mircea Cărtărescu (63 de ani)     FOTO: Cosmin Bumbuţ

În încheiere, reproduc, pentru a suplini analiza propriu-zisă a cărţii, postările ocazionate de lectura intermitentă a volumului.

25.04.2019: „De la Tarkovski la von Trier... Cu Durer permanent in fundal.

PS: De fapt, legatura intre cei doi mentionati este (si) Bruegel, danezul citandu-l, e-adevarat, explicit pe rus, in... "Melancholia".

PPS: Durer, Eminescu, Cartarescu. Si Shakespeare, care portretizeaza memorabil aceasta stare in "Hamlet", printul fiind melancolicul prin excelenta. Sa vedem daca romanul, sau ce va fi, se va ridica la inaltimea acestei ilustre filiatii.“

9.06.2019: „Mari autori ai melancoliei/Melancoliei (in ordine cvasi-cronologica): Durer, Shakespeare (“Hamlet”), Eminescu, de Chirico, Dan Stanca, von Trier (“Melancholia”), Cartarescu. Altfel, sigur, fiecare-a scris cel putin o data in viata o “Melancolie”, ca tema impusa.“

12.11.2019: „"Basmele" din "Melancolia" cartaresciana trimit clar la cele ale lui Andersen, il sugereaza pe scriitorul danez (un mare stilist, si el), asa cum remarca Cosmin Ciotlos la lansare, din moment ce, inca de pe pagina a doua a primei povestiri, autorul mentioneaza doua masterpiece-uri anderseniene, binecunoscuta "Craiasa zapezii" (la Cartarescu, "zapezilor") si superba, dar necunoscuta "Fata din soc" (aici, "Povestea socului"). Tonul, si aici iarasi Ciotlos avea dreptate, este intr-adevar eminescian, al lui Eminescu cel din "Fat-frumos din lacrima" ("FFDL" fiind, dupa mine, cea mai romantica, baroca si manierista, adica "asianica", piesa din literatura romana). Dar mai depistez o influenta, probabil neasumata/neconstienta, cel putin pana la acest punct al lecturii: povestirea SF "Cea mai buna dintre lumile posibile" / "Dar ce este Universul?" a lui V. Kernbach. Sigur, si K. era un poet, in felul lui, dar la MC poezia este una "grea", pastoasa, plumburie, extrem de senzoriala, ca si melancolia dureriana pe care o descrie: amanunte care "acum se revelau a fi miile de fete ale monotoniei"; "baiatul parea ca se-nchina unui idol, hipnotic si crud, al melancoliei". Sa fiu sincer, dincolo de aceasta aura, nu supra-naturala, ci non-naturala, acesta este si unul dintre "visele mele familiare".

PS: "Urcand treptele spre alt palier, copilul simti deodata, deplina, oroarea si melancolia vietii, si isi dori sa nu se fi nascut niciodata."“

9.02.2020: „Era atata melancolie serile in Craiova (foto dreapta), cu toate strazile sale vechi si scuarurile alea nenumarate si imense, pustii, reci si pline de statui metalice, usor de confundat in imobilitatea lor cu o silueta vie, dar atemporala ("din alt ev"), totul sub luna aia uriasa si care te-ndemna la rele, raspandind un sentiment al ireparabilului ("I've got a bad desire"), incat mi-a amintit de orasele neprecizate descrise de Cartarescu in "Melancolia", cea mai recenta carte a sa.

PS: Inutil sa mai amintesc de de Chirico si de "melancolia" sa, chiar daca italianul e un solar...“

25.02.2020: „Citind din "Melancolia", ma gandesc ca singurul regizor care-ar putea sa-l ecranizeze pe Mircea Cartarescu si sa prezinte interes ar fi thailandezul Apichatpong Weerasethakul (sper ca l-am scris bine). Daca ai reusit sa faci "Unchiul Boonmee" si "Cimitirul splendorii", poti sa-ncerci si "Vulpile". Intr-adevar, nicio "febra tropicala" la Cartarescu, totul e rece, inghetat, friguros si lipsit de inima (precum la marele Andersen, cel din "Craiasa zapezii", care-i principala referinta a ce am citit pana acum, mai ales la "Vulpile"), dar important e limbajul narativ si vizual al asiaticului. "Sigiliul greu al melancoliei".“

26.02.2020: „“(...) se gandea ca (mama – n. mea) era frumoasa ca-ntr-un tablou, sau ca-ntr-o amintire” (M. Cartarescu, “Vulpile”, in “Melancolia”). Asa e si mama lui Theodorescu in tabloul din “Glissando”.“

29.02.2020: „“Odată, la o oră de psihologie, profesoara le pusese întrebarea “Cum vă imaginaţi paradisul?” şi, spre surpriza lui, o singură imagine-i venise-n minte: reveria unui ţinut nemărginit de clădiri ruinate. Ar fi vrut să fie nemuritor şi să poată explora la nesfârşit acea lume a ruinei universale, intrând în fiecare construcţie distrusă de timp şi năpădită de vegetaţie, cu licheni galbeni pe ziduri şi străvechi fotografii rispite pe podele, şi schelete înfăşurate-n cârpe, încă aşezate în jurul mesei în sufragerii cu draperiile putrede, şi perle cenuşii, îmbătrânite şi crăpate, în cutii tapetate cu catifea, şi poduri cu luminatoare rotunde în care omizi uriaşe, cu puf iritant, se încovoaie într-o horbotă de fire subţiri, sclipind într-un crepuscul fără sfârşit.

Aşa ar fi vrut să trăiască, pe acea planetă a dezolării, ca singurul ei locuitor, căutător al unui adevăr eluziv şi esenţial, pe care nu voia să-l găsească, de fapt, niciodată.”

(Mircea Cărtărescu, “Pieile”, in “Melancolia). Dupa cum am mai spus/scris de-atatea ori, acesta este si unul dintre “visele/reveriile mele familiare” (in diversele sale forme). Asa cum spunea criticul Dan C. Mihailescu in anul 1990, dupa aparitia “Levantului”, meritam oare cumplita frumusete a acestei carti (ma refer la “Melancolia”)? Cartile lui Cartarescu nu ca isi depasesc epoca, ele sunt scrise pentru acel spatiu-timp de dincolo de epoci si de dupa epoci, acea eternitate borgesiana.“

1.03.2020: „“Cronica adolescenţei”

Cam cum arată marea literatură: “I se strângea inima de atât azur, de atâta irealitate. Se abătu puţin din drumul său şi, după doar vreo zece paşi pe stradela pustie, o văzu. Stătea pe o băncuţă, într-o curte minusculă, cu ciment pe jos, în spatele unui grilaj de fier forjat. Era roşcată, pata părului ei roşu îi atrăsese de fapt atenţia şi-l îndreptase către casa aceea la fel de veche şi de putredă ca toate celelalte. (...) Dar în mijlocul acestei dezolări fata era atât de tânără şi de vie! Trebuia să fi fost cam de vârsta lui sau cel mult cu un an mai tânără. În acea zi, când a văzut-o prima dată, purta un tricou gălbui, spălăcit, o fustă ecosez până la jumătatea pulpelor şi sandale. Stătea la soare, pur şi simplu, cu faţa-ndreptată spre cer, cu ochii-nchişi şi braţele-ntinse pe spătarul băncii. Sânii şi şoldurile erau abia conturate, şi totuşi, sau tocmai de aceea, silueta ei i se păru băiatului atrăgătoare în inocenţa sa. Mai ales aerul ei însingurat, enigma prezenţei ei în acea ţară moartă îl făcură să se-ndrepte spre fată ca s-o poată vedea mai bine. Părul, foarte roşu, îi părea nearanjat, ca şi când şi-ar fi scos peste cap, cu o clipă-nainte, un pulovăr şi nu şi-ar mai fi trecut degetele prin păr. Fiecare şuviţă parcă avea viaţa şi voinţa ei, fremătând şi frământându-se şi lucind stins în soarele metafizic al amiezei. Sprâncenele îi erau pensate şi se arcuiau frumos sub fruntea boltită şi netedă, foarte albă, ochii trebuiau să-i fie verzi sau albaştri.

Avea o gură copilărească şi, fireşte, pistrui în jurul nasului şi pe obraji. “Aşa aş fi arătat dac-aş fi fost fată”, îi trecu prin minte, şi gândul ăsta nu-l surprinse prea tare.

(...) Chiar şi întors cu spatele şi-ndepărtându-se de scena aceea atât de ciudată, rămânea scufundat în ea, un adolescent în uniformă de liceu privind o fată abandonată în soarele şi vântul cald al primăverii pe o stradelă de oraş străvechi, dovadă că întâlnirea se produsese în centrul minţii lui, acolo unde se petrec mereu marile – şi singurele până la urmă – întâmplări adevărate din viaţa noastră. (...) Iarăşi băiatul avusese impresia că se află într-o gravură veche, sau într-o naivă ilustraţie din cărţile de demult. Parcă şi scria dedesubtul imaginii desenate patetic: “Fata era tot în curtea minusculă, dreaptă în spatele gardului, ca şi când l-ar fi aşteptat.” (...) I se părea că se află prima dată în faţa unei fete, de fapt, că n-ar fi ştiut că există fete pe lume şi ar fi văzut acum un băiat straniu, cu dulci trăsături de copil, cu părul roşu ca din fire de cupru răsucindu-i-se de-a lungul obrajilor şi-al umerilor, cu pieptul bizar deformat de două coline haşurate mărunt de bluza vernil, şi cu picioarele mai oval şi mai prelung desenate decât ale lui, coborând din fusta ecosez pe care-o purtase şi cu o zi în urmă. La câteva minute după ce fata-i deschisese poarta şi-l lăsase să intre în curte, află că ea se numea Dora, nume pe care-l uitase imediat şi noaptea următoare nu putuse adormi, încercând să şi-l amintească. (...)

Fata îl aştepta, ca întotdeauna, pe banca din curtea de ciment. Acum purta un tricou vernil exact de culoarea ochilor ei. Purta şi o fustă plisată, având cute ascuţite, prinsă în talie cu un mare ac de siguranţă ornamental.

(...) ...se lăsă în voia sporovăielii vioaie a Dorei, a gesturilor ei exagerate, a şuviţelor ei ce mânjeau zidurile din spate şi câte-un petic de cer în culoarea liţei din bobinele electrice, fără s-o urmărească (...), dar profitând de faţa ei apropiată de-a lui ca să-i exploreze trăsăturile, să se mire de nările ei subţiri, de buzele cu pieliţa jupuită, de dinţii în care se mai strecura câte-un fir de mărar, de sprâncenele pensate şi de fruntea bombată, cea mai frumoasă trăsătură a ei, senină în ciuda agitaţiei extreme a buzelor, şi mai ales de bărbia rotundă, de fetiţă, care anula în întregul ei trup orice început de senzualitate. Pe măsură ce se apropia vara, pe faţa ei apăreau tot mai mulţi pistrui, pe care Ivan îi cartografia, îi clasifica şi-i numea cu pasiune de astronom. Privea atât de aproape ochii Dorei, încât se vedea limpede în ei pe el însuşi, pictat într-un peisaj luminos şi fantastic.” Ivan si Dora, eroii din “Melancolia”, sunt si nu sunt un fel de Andrei si Gina, “dupa 30 de ani”. Spre deosebire de Gina, care era o fata “in carne si oase”, o adolescenta tale quale (asa cum oricine din noi cunoaste macar o data in viata), Dora este mai mult o aparitie spectrala, o prezenta imprecisa, la fel de ireala ca si “irealitatea” pe care o locuieste. Oricum, pentru mine de-acum inainte misterul si enigma feminine, Adolescenta sau cum mai vrem sa-i spunem, se numesc Dora. (Ca-n “Ava Adore”.)“



1.03.2020: „Abandoned Chateau in France.
Built in 1854/1875. (foto dreapta)

„“Cum vă imaginaţi paradisul?” Spre surpriza lui, o singură imagine-i venise-n minte: reveria unui ţinut nemărginit de clădiri ruinate.” (M. Cartarescu, "Melancolia")“

1.03.2020: „Cuvintele care sunt spaima/cosmarul/teroarea oricarui adolescent (“un gând pe care băiatul aproape că-l vedea”), un fel de “initiere psihica” la acea varsta (dar, cum am scris, “adolescenta este o stare ciclica a omului”): (Dora) “îi spuse, privindu-l în ochi: “Să nu vii săptămâna viitoare. Nu m-am simţit prea bine în ultimul timp. Şi mai bine-ar fi de fapt... să nu mai vii deloc, Ivan.” Se desprinse de el şi intră-n curte. (...)

Leul de piatră, lângă şoldul ei, îşi arăta prima dată ferocitatea. “Ne oprim aici, da? Cât încă e atât de frumos.”

Şi, fiindcă el nu spunea nimic, adăugă aproape inaudibil: “Eu nu sunt un băiat cu sâni, Ivan”, şi-nchise uşa după ea, făcând ca sclipitoare coji de tencuială să ningă din nou în aerul deja răcoros.” (Mircea Cărtărescu, “Pieile”, în “Melancolia”).“

1.03.2020: „“Apotheoza” Dorei: “... o femeie puternică şi deplină, aflată-n miezul creierului şi al lumii.

Când din aripi n-a mai rămas nici măcar amintirea, cea mai frumoasă femeie din lume, şi cel mai frumos obiect cosmic, strălucea din toate puterile în camera secretă.

Doar atunci Dora deschise ochii, şi Ivan n-o mai recunoscu.”“



Citeşte şi:

Et in Solenoid ego – cronica la romanul „Solenoid“ al lui Mircea Cărtărescu

VIDEO „Anomaliile“ lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul a citit ieri din noua sa carte, la Librăria Humanitas Cişmigiu

INTERVIU Mircea Cărtărescu, scriitor: „Din 1950, n-am mai avut o clasă politică mai abisală-n prostia ei“ (cel mai recent interviu al meu cu scriitorul, cu linkuri la toate celelalte)

Vara se numără bestsellerurile. O selecţie personală Bookfest

CTP, umanitatea şi „arderea de tot” – despre „Melancholia“ larsvontrieriană