La sfârşitul lunii august apare, în Franţa, Solenoid de Mircea Cărtărescu, la editura Noir sur Blanc, cu o traducere semnată de Laure Hinckel. În timp ce cărţile sale continuă să cucerească teritorii şi să atragă mii de cititori din diferite spaţii lingvistice, cu ultimul său titlu, Melancolia (Humanitas, 2019), Mircea Cărtărescu adaugă o nouă spirală – una surprinzătoare – operei sale magnetice.

Fără să aducă o ruptură între viziunile sale de scriitor halucina(n)t, totuşi, după marile sale titluri - Visul (1989), Nostalgia (1993), Orbitor (1996, 2002, 2007), Solenoid (2015) -, Melancolia lui Mircea Cărtărescu inovează printr-o extrem de omogenă stare de vrajă narativă şi stilistică.

În cele trei nuvele ale volumului, personaje-copii, personaje-adolescenţi se mişcă prin peisaje urbane, sau subpământene, sau sublunare, de „o strălucire agonică, de altă lume“, într-un fel de transă metafizică, terifiantă adesea. Lumea aceasta romantic-gotică e căptuşită cu atâta singurătate, încât economia de personaje – foarte puţine - e o lege a firii în cele trei naraţiuni din Melancolia. În Punţile, un băieţel părăsit de mamă are de traversat nişte punţi care se deschid către nişte locuri, de fapt nişte unităţi de spaţiu-timp din ce în ce mai misterioase, din ce în ce mai revelatoare. Vulpile e despre doi copii, frate şi soră, aflaţi într-o osmoză de o gingăşie luminoasă şi primejdioasă în acelaşi timp. În Pieile, adolescentului Ivan îi este dat să asiste la prefacerea fetei pe care o iubeşte, o halucinantă desfacere a crisalidei. În lumea lor, a acestor copii, puberi şi adolescenţi puşi să trăiască experienţe de o intensitate răvăşitoare, adulţii sunt umbre fără nicio greutate, unduiri de vânt.

În acest (aproape) nou univers cărtărescian, există o dimensiune care întreţine în mod spectaculos atmosfera de vrajă ineluctabilă: calitatea luminii. „Băiatul nu mai respira acum aer, ci amurg dens şi luminos care i se ramifica în plămâni.“ (p. 234) Între fluid spectral şi pulbere onirică, lumina face parte din ţesătura scriiturii, lumina ţine în picioare acest decor de „oraş-osuar“, ca miile de fire viorii care ar dispărea dacă s-ar stinge raza, din poemul eminescian.

La Cărtărescu, singurătatea are volum şi are transparenţe, se vede aievea, în modul cum bate lumina. „Duminica adăuga singurătaţii sălbatice a locurilor încă un strat de lac transparent.“ (p. 140) O lume ruinată fără timp (post istorică?), dar una în care adâncimile cele mai misterioase ale fiinţei umane rămân intacte şi alcătuiesc un fel de sorb existenţial.

...era prins pentru totdeauna în boaba de chihlimbar care era viaţa lui în spaţiu, timp şi poveste, dar mai ales în rigida, implacabila lui singurătate.“ (p. 186)

Matricea stilistică este, în Melancolia, încântecul. Există ceva arhetipal în întâmplările din Melancolia – trei basme care au şi imponderabilitate, dar şi o nelinişte densă, au şi graţie - ca în Pasărea albastră a lui Maeterlinck, dar şi sondări tulburătoare, ca în Kafka.

Însă sufletul geamăn al lui Mircea Cărtărescu în ultima sa carte este cu asupra de măsură Mihai Eminescu, cel din proză. (Răs)croirea personajelor (bântuite de trecut şi de viitor), fluidul tainic care le animă printre „secolele dispărute“, până şi poleirea constantă cu lumină de lună a fiecărei muchii, a fiecărei suprafeţe, stau sub pecetea eminesciană „viaţa e vis“. O asumare făţişă, de altfel, nefiind vorba nicidecum aici de a identifica o sursă neorganică, ci dimpotrivă de a celebra consubstanţialitatea spiritelor, îngemănarea organică a viziunilor.

Ivan din Pieile este Dan din Sărmanul Dionis, retopit şi updatat de geniul lui Cărtărescu potrivit imaginarului celui de-al treilea mileniu, lărgit imens, fizic şi metafizic, de vederea pe care ne-o dau dronele sau microcipurile, jocurile şi filmografia în 3D, cu accelerarea vertiginoasă a percepţiei proceselor, a lumilor. Din această intensitate care ne depăşeşte decurg o angoasă şi o melancolie a timpurilor noastre pe care Mircea Cărtărescu le captează în peisaje de cuvinte de o stranie frumuseţe.

S-ar putea spune, cu jubilaţie de cititor încântat, că (noul) Mircea Cărtărescu – cel pe care îl întrezărim bine în Melancolia – continuă pe o altă spirală ce n-a avut timp şi nici destin să împlinească, în proza sa, Mihai Eminescu. Copleşitor.