Un gen pe care, în Cuvântul înainte scris de însăşi diaristă pentru primul volum apărut, ca şi următoarele cinci, sub controlul ei nemijlocit, în anul 2002, Monica Lovinescu mărturiseşte a-l fi  frecventat şi cultivat în adolescenţă şi prima tinereţe, abandonat la începutul anilor ’50 şi regăsit de abia în 1981. Fraza cu care Monica Lovinescu începea sus-menţionatul Cuvânt înainte rezuma mai bine decât a făcut-o orice recenzent specificul a ceea ce în timp se va materializa în şase volume tipărite până în anul 2006: “Jurnalul acesta nu reconstituie o existenţă, ci o agitaţie.”

Agitaţia cu pricina - am constat-o parcurgând cele şase volume - nu s-a calmat deloc la sfârşitul lui 1989, atunci când Monica Lovinescu, ca şi Virgil Ierunca de altfel, ar fi putut crede, şi nu chiar fără temei, că au câştigat lupta cu comunismul. O luptă în care au avut o singură armă. Aceea a microfonului, a microfonului Europei libere în limba română. O armă ce le-a fost pusă la dispoziţie- şi Monica Lovinescu nu a uitat asta, a repetat-o adesea nu doar în Jurnal, ci şi în La apa Vavilonului- de Noel Bernard, directorul Departamentului românesc, cel ce a susţinut în faţa conducerii americane a postului necesitatea înfiinţării unor emisiuni precum Teze şi antiteze la Paris sau Povestea vorbei. Util prin exemplaritatea, superbeţea, poate chiar unicitatea sentimentului prieteniei şi al gratitudinii cultivat şi apreciat ca o valoare de mare preţ de Monica Lovinescu, util de reamintit deci că Noel Bernard nu dispare ca personaj adesea evocat, la finele lui 1981, atunci când a trecut în nefiinţă. Că referinţele la el, la ceea ce ar fi făcut el dacă i-ar mai fi fost dat să mai rămână la conducerea postului în teribilii ani ‘80, în decembrie 1989 ori în tulburii ani de după, sunt numeroase în toate cele şase volume. Că şi în acest chip Monica Lovinescu a arătat ce înseamnă să îţi ţii o promisiune. Căci, respectând dorinţa fostului director de a nu se vorbi prea mult la microfon despre decesul lui, Monica Lovinescu a deschis prima ediţie a Tezelor şi antitezelor ce a trecut pe unde îndată după moartea lui Noel Bernard nu cu un necrolog (l-a scris, aşa cum a dorit Noel Bernard, Virgil Ierunca), ci cu făgăduiala că tot ceea ce se va difuza mai departe sub respectivul generic va fi dedicat memoriei “directorului postului nostru de radio”.

Agitaţia nu s-a încheiat nici în primăvara lui 1992, atunci când, ca urmare a unei discutabile decizii a conducerii americane a Europei libere, a fost închis biroul din Paris al postului, iar emisiunile realizate pentru acesta din capitala Franţei de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca au fost rapid eliminate din grilă de directorul de atunci al Departamentului, Nicolae Stroescu-Stânişoară. Un rău până la urmă metamorfozat în bine deoarece el a îngăduit răgazul necesar pregătiruu şi apariţiei cărţilor care nu numai prin număr, ci îndeosebi prin valoare se constituie într-o bibliotecă.

Parcurgând acest al şaptelea şi nesperat volum –Jurnal inedit- 2001-2002- miraculos găsit, salvat, tipărit şi apărut la finele lui mai 2014 tot de editura Humanitas –e imposibil să nu observi că agitaţia a continuat şi în primii ani ai noului mileniu. Şi a continuat în pofida faptului că anii pe care îi acoperă nu au fost chiar cei mai fericiţi din viaţa cuplului Ierunca-Lovinescu, că bolile şi neputinţele inerente vârstei tot mai înaintate şi-au spus din ce în ce mai neiertător cuvântul. Până acolo încât, la data de 13 decembrie 2002, Monica Lovinescu notează: “Aş avea toate motivele să pun capăt acestor notaţii care se hrănesc doar cu misterioase stări bolnăvicioase şi orizontale împotriva cărora –pentru prima oară- nu ştiu cum să lupt. Atunci pentru ce mă aşez în faţa ordinatorului şi mă pun să bat?Ca să simulez un rost? ” Notaţiile vor înceta doar câteva zile mai târziu, fără nici un alt avertisment prealabil, la 19 decembrie 2002.

Dincolo de acest detaliu, cred că e important să subliniez un lucru. Fraza pe care tocmai am citat-o mi se pare singurul lucru inexact sau doar parţial exact din Jurnalul inedit. Căci, deşi ca orice alt jurnal şi acesta e marcat de inerente subiectivităţi, de erori de apreciere, de lucruri neconfirmate de evoluţii ulterioare-  evoluţii ale oamenilor ori ale evenimentelor- numai inutil nu s-ar putea spune că este ceea ce în 2014 apare ca produs editorial îngrijit de Astrid Cambose. Aceeaşi Astrid Cambose căreia îi datorăm primul volum al Scrisorilor către Monica scrise de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, scrisori a căror continuare o aşteptăm cu îndreptăţită nerăbdare.

Ce este, de fapt, cel puţin pentru mine, acest Jurnal inedit?  În primul rând, o mărturie asupra freneziei şi a bucuriei, defel disimulate, provocată de pregătirea şi apariţia cărţilor. A bucuriei apariţiei  primului volum de Jurnal şi a înregistrării reacţiilor la publicarea lui. Unele entuziaste, altele conformiste, altele rău-voitoare de-a dreptul. Dar şi a parcă şi mai puternicei bucurii procurată de continuarea apariţiilor Agendelor lovinesciene, operaţia dificilă, făcută posibilă de extraordinarul devotament, dus până la sacrificiu, al Gabrielei Omăt, cercetătoarea şi editoarea pentru care Monica Lovinescu are cuvinte de aleasă preţuire şi de nedezminţită recunoştinţă.

O mărturie a niciodată posibilei despărţiri de imaginea mamei şi de eliberarea de sentimentul culpei, plătită şi răs-plătită, de fapt de nimic justificată de fapte. Culpă a neputinţei fiicei de a o salva pe Ecaterina Bălăcioiu din ghearele comuniştilor. Cei care practic i-au  condamnat mama la moarte.

O împărtăşire a prieteniei de nimic tulburată cu Gabriel Liiceanu, a admiraţiei pentru fapta şi scrisul acestuia, un scris care exact în acei ani mai ajunge o dată la împlinire graţie volumului Uşa interzisă, citit şi comentat cu o empatie de nimeni egalată vreodată.

O împărtăşire a dezamăgirii mereu reînnoite, dezamăgire vinovat, revoltător provocată de unii dintre semenii ce în fapt le datorează imens şi azi şi Monicăi Lovinescu, şi lui Virgil Ierunca, primii între ei fiind Paul Goma şi Dumitru Ţepeneag. Primii, dar nu şi ultimii.

O cronică personală, subiectivă, dar foarte puţin virusată de inexactităţi de evaluare, oricum omeneşte explicabile, nu doar asupra a ceea ce se întâmpla în 2001 cu intelectualii români din ţară, cu cei ce au continuat să trăiască la Paris, ci şi asupra a ceea ce se petrecea în România însăşi. O Românie căreia parcă nu i-ar fi fost dat să se poată rupe vreodată de destinul pe care i l-au plănuit în primele zile de după 22 decembrie şi pus în practică în primii ani de după 1989 Ion Iliescu şi fidelii lui. Un Ion Iliescu a cărui schimbare la faţă nu este nici un moment bănuită de autenticitate, chiar şi atunci când ea înseamnă “reconcilierea” cu Regele Mihai şi Casa Regală ori cu Europa liberă.

Din contră, repoziţionarea iliesciană e drastic sancţionată şi calificată ca impostură. Dacă în privinţa raporturilor cu Casa Regala s-ar putea emite o seamă de rezerve faţă de ceea ce ar putea fi numit poate nedrept, poate prea grăbit “fundamentalismul Monicăi Lovinescu” (deşi e vorba mai curând de un refuz dus în absolut al tranzacţionalismului de orice fel), în privinţa Europei libere nu s-ar putea spune că diarista nu a avut dreptate. O vor confirma câţiva ani mai târziu înşişi foştii angajaţi ai postului decoraţi de Ion Iliescu în decembrie 2001 şi care vor returna decoraţiile câţiva ani mai târziu, atunci când acelaşi Ion Iliescu îi va face o onoare similară lui Corneliu Vadim Tudor.

P.S. Având în vedere că în notele biografice ce însoţesc atât Jurnalul inedit cât şi O istorie a literaturii române pe unde scurte (carte, la rându-i, lansată de puţină vreme tot la Humanitas) apare în mod repetat aceeaşi eroare, mă văd obligat să fac următoarea precizare. Monica Lovinescu a lucrat pentru Radio Europa liberă până în primăvara anului 1992, atunci când s-a închis nu postul, ci numai biroul din Paris al acestuia. Departamentul românesc al Europei libere şi-a continuat existenţa la München până către sfârşitul lunii mai a anului 1995. Atunci întreg complexul Europa liberă-Libertatea a fost transferat la Praga. Emisiunile spre România au continuat până în luna iulie 2008. Din acel moment, emisiunile în limba română ale Europei libere, transmise atât de la Praga cât şi de la Chişinău, se adresează exclusiv ascultătorilor din Republica Moldova.

Monica Lovinescu - JURNAL INEDIT 2001-2002; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014