Marile texte ale creştinismului: „Faptul extraordinar“, un volum coordonat de Cristian Bădiliţă

Marile texte ale creştinismului: „Faptul extraordinar“, un volum coordonat de Cristian Bădiliţă

Spaniolul Manuel Garcia Morente (22 aprilie 1886 - 7 decembrie 1942)

"Manuel Garcia Morente a devenit un mit în lumea catolică spaniolă după convertirea sa miraculoasă. Viziunea pe care a trăit-o în exil, la Paris, în noaptea de 29 spre 30 aprilie 1937, i-a schimbat radical viaţa. Această viziune mistică e povestită şi analizată, cu maximă luciditate şi sinceritate, sub forma unei scrisori destinate duhovnicului său. Este unul dintre marile texte mistice ale creştinismului", spune Cristian Bădiliţă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Volumul "Faptul extraodinar", de Manuel Garcia Morente, publicat de Editura Vremea, descrie experienţa mistică a unui filosof contemporan. Volumul este alcătuit, tradus şi prefaţat de Cristian Bădiliţă.

"Filosoful Manuel García Morente – prieten al lui Ortega y Gasset, cel mai tânăr profesor universitar, la vremea sa, din Spania – s-a născut pe 22 aprilie 1886, în Andalucía, din părinţi cât se poate de opuşi ca educaţie şi temperament: tatăl, ateu franţuzit, mama, credincioasă şi iberică până în măduva oaselor. După obţinerea bacalaureatului francez, cu Marele premiu, tânărul Manuel a urmat filozofia la Sorbona, avându-i ca profesori pe Boutroux, Bergson şi Lévy-Bruhl. I s-a oferit un post de asistent universitar la Paris, pe care însă tânărul l-a refuzat din… patriotism.

Asemenea lui Ortega y Gasset şi-a desăvârşit pregătirea în universităţile germane, ocolite îndeobşte, până atunci, de intelectualii spanioli. În 1913 se căsătoreşte cu doña Carmen García del Cid, care-i va dărui două fiice, înainte de a se prăpădi, foarte tânără, la numai zece ani de la căsătorie. Don Manuel îşi va educa fetele ajutat de rudele din partea doñei Carmen, într-un mediu eminamente feminin şi foarte pios. El însuşi se declara ateu convins (îşi pierduse credinţa încă de pe băncile liceului).

În această perioadă traduce din Kant şi Husserl, scrie, publică enorm, de la texte filozofice până la cronici literare, dar mai cu seamă îşi clădeşte o solidă reputaţie de profesor. „Distracţia” principală rămâne muzica – Beethoven, Mozart, Schubert, Albéniz, Granados, De Falla. Îi plăcea să citească partiturile, căci numai aşa le putea asculta „în absolut”. Câţiva ani a ocupat funcţia de decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Madrid. O dată cu venirea „roşiilor” la putere este demis şi ameninţat cu moartea. Republicanii îi asasinează ginerele. Peste noapte se vede obligat să-şi părăsească familia şi să se refugieze la Paris.

Aici se va petrece „Faptul extraordinar” (el hecho extraordinario), viziunea lui Isus şi convertirea la creştinism, povestite pe larg, într-o scrisoare, duhovnicului său, García Lahiguera. Duhovnicul va publica scrisoarea abia după moartea lui García Morente, survenită pe 7 decembrie 1942. Între timp devenise preot catolic", scrie Cristian Bădiliţă.

Fragment

"Împrejurările viziunii mistice


Sufăr adesea de insomnie. În timpurile normale obişnuiesc să mă lupt cu ea prin metode psihologice, pe
care experienţa mi le-a arătat a fi extrem de eficiente. De pildă: recapitulez diverse teorii filozofice, fizice sau matematice, ori probleme de şah – acest joc îmi plăcea foarte tare în prima tinereţe, ajungând chiar la rezultate care depăşeau nivelul mediu –; într-un cuvânt, o serie de idei complicate, dar lipsite de orice interes personal sau afectiv. Aceste mijloace, pe care în general le folosesc cu bune rezultate pentru a-mi îmblânzi somnul rebel, dau greş atunci când sufletul îmi cade pradă unei emoţii adânci, persistente, sfâşietoare, deoarece e limpede că nu le pot folosi dacă raţiunea şi imaginaţia trec în planul al doilea, după chestiunile afective şi sentimentale care mă frământă. De aceea, când realmente sunt stăpânit de astfel de preocupări, insomnia nu-şi mai găseşte leacul şi doar oboseala fizică să fie în stare să mă biruie, la ceasuri foarte înaintate, spre dimineaţă, şi pentru un scurt răstimp. 
Ei bine, la Paris insomnia a fost starea aproape normală a nopţilor mele îngrozitor de triste. Pe acestea le petreceam scormonindu-mi creierii dacă am făcut bine sau nu lăsându-mi fiicele de izbelişte şi fugind la Paris; cum să mă descurc, să câştig un ban şi să ies din situaţia umilitoare în care mă găseam; în ce fel să le scot din Spania pe fiicele mele, întreaga familie şi, apoi, dacă reuşesc să o fac, cum să-i întreţin pe toţi în străinătate (tocmai eu, care trăiam din pomană)? De asemenea, parcurgeam în minte întreaga desfăşurare a vieţii mele: vedeam cât de fără temei era satisfacţia aceea nătângă faţă de mine însumi, în mrejele căreia vieţuisem până atunci; simţeam într-un mod extrem de dureros neliniştea incurabilă şi instabilitatea spirituală care sporeau în sufletul meu zi după zi. Nu rareori mă sculam din pat, incapabil să mai suport fie şi numai o singură clipă insomnia, stând nemişcat în aşternut şi mă apucam să umblu în lung şi-n lat prin apartament. Treceam febril dintr-o cameră într‑alta, luam câte o carte la nimereală, dar îndată îmi cădea din mână. Mă mai întremam niţel doar atunci când deschideam ferestrele rămânând, în ciuda frigului, ceasuri întregi dinaintea lor şi contemplam de acolo – locuiam la ultimul etaj, al optulea – masa enormă a Parisului, cu Montmartre undeva, în fund, şi lumina turnului Eiffel. Începusem, la noroc, unele demersuri, ca să le scot pe fiicele mele din Spania prin intermediul Ambasadei Angliei. Dar n-a ieşit nimic. Nu m-am lăsat şi am început altele, de data aceasta prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale. Dar nici până astăzi n-am primit vreun răspuns. Curios e faptul că aceste eşecuri nu m-au întristat la culme, deoarece nesfârşitul dor de a-i revedea pe ai mei se ostoia în mare măsură din două considerente: primul, fiindcă primeam cu regularitate scrisori de la Madrid – printr-o terţă persoană –, care mă linişteau în privinţa stării de sănătate şi financiare a alor mei (le lăsasem o sumă considerabilă de bani); şi al doilea, fiindcă, văzând în ce hal de sărăcie trăiam, gândul că va trebui la un moment dat să fac faţă, fără nici o leţcaie, necesităţilor vitale a opt persoane, la Paris, mă îngrozea pur şi simplu. Aşa stând lucrurile la sfârşitul lui ianuarie 1937, soarta îmi schimbă pe neaşteptate situaţia".  (Copyright Editura Vremea)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: