Manipulare humanum est

Bogdan Ficeac a reuşit ceea ce puţini dintre români au reuşit: să scrie un best-seller

Manipularea este un fenomen inerent tuturor societăţilor umane, după cum o demonstrează şi cartea jurnalistului Bogdan Ficeac, „Tehnici de manipulare“, un best-seller aflat deja la cea de-a şaptea ediţie.

Prima ediţie a lucrării a apărut acum aproape 18 ani, în tulburaţii ani ’90, şi s-a datorat cursurilor de psihologie socială pe care bursierul, la acea vreme, Bogdan Ficeac le-a urmat la reputata universitate californiană Stanford. Cea de-a şaptea – desigur, „revăzută şi adăugită“ – apare acum – în nişte ani, la rândul lor, deloc mai stabili –, la editura C.H. Beck, în colecţia Comunicare.

Între timp, probabil, mijloacele de manipulare, departe de a se fi diminuat, au devenit din ce în ce mai subtile şi mai pervers-insidioase, mai greu de detectat (gândiţi-vă că, în 1996, nu numai că nu exista Facebook, ci însăşi comunicarea pe internet se afla într-un stadiu incipient). Tot între timp, posibil ca urmare a acestei tendinţe sau nu, cartea lui Bogdan Ficeac a devenit ceea ce am putea numi un „clasic“ – „o referinţă bibliografică uzuală pentru studenţii de la jurnalism, sociologie, ştiinţe politice, ştiinţele comunicării, Academia de Poliţie, Academia Naţională de Informaţii etc.“, aşa după cum autorul are grijă să ne asigure în actualul „cuvânt înainte“. De altfel, în mod orgolios, coperta I a cărţii titrează „ediţia a VII-a“, deşi nu avem, totuşi, de-a face cu o lucrare structural nouă.

Lacunele DEX-ului

Este uşor de înţeles de ce cartea s-a impus atât de repede, devenind un text de neocolit al bibliografiilor de ştiinţe sociale şi nu numai: Ficeac umplea un gol în literatura de specialitate autohtonă, vacuum care fusese întreţinut deliberat de regimul comunist anterior, care-şi hrănea existenţa tocmai din folosirea unor perfecţionate tehnici de manipulare. „Succesul s-a datorat, cred, faptului că a fost prima carte de acest gen apărută după revoluţie şi intens mediatizată“, recunoaşte autorul. Implicit, interesul nu a venit doar din partea „studioşilor“, ci şi din partea unor „largi categorii de cetăţeni“, subiecţi ai fenomenului cum ar veni, interesaţi să descifreze mecanismele manipulărilor la care sunt supuşi zi de zi.

În prefaţa primei ediţii, Ficeac observă, de altfel, un aspect stupefiant: cuvântul „manipulare“ nu apare în lexicoanele noastre decât cu sensul său din tehnică, în nici un caz cel din ştiinţele socio-politice. Semnificativ, nu? După aproape 20 de ani, situaţia lexicografică s-a mai îmbunătăţit, dar într-un mod, desigur, discutabil. Să însemne aceasta că societatea autohtonă a devenit mai conştientă de existenţa fenomenului şi mai pregătită pentru a-i riposta?

Greu de crezut, pentru că ravagiile fără făptaş identificabil, prin acţiuni indirecte, şi desfigurarea societăţii româneşti sunt, poate, mai mari decât în trecut. „Golul trebuie umplut, pentru a nu se mai repeta ororile din trecut...“, scria, optimist, Ficeac în 1996, dar fraza a rămas doar la nivel de ideal. Ororile nu se repetă întocmai, dar capătă forme şi dimensiuni noi, mai perfecţionate – iată una dintre lecţiile Istoriei şi o posibilă definiţie a progresului. Este cunoscută fraza lui Caragiale despre progres, important este că ea datează de acum peste 100 de ani, ceea ce-l transformă şi pe scriitorul român într-un fel de „profet“.

În căutarea Marelui Regizor

S-a scris o literatură imensă asupra conceptului de „manipulare“ şì până la urmă orice relaţie interumană, între două persoane (cu dimensiune afectivă sau nu), poate fi privită ca având o componentă manipulatorie, conform anumitor teoreticieni (vezi exprimările artistice ale temei: la noi romanele de sorginte dostoievskian-nietzscheană ale lui Breban, filme britanice precum „Servitorul“ lui Losey sau „Copoiul“, filmul „Interviu“ al olandezului Theo van Gogh şi remake-ul său american semnat de Steve Buscemi etc.).

Pe Ficeac nu-l interesează însă să-şi complice tema prea mult şi să intre pe teritoriul freudo-marxismului occidental. Autorul este preocupat intens de manipularea colectivităţilor, nu de cea individuală, aşadar de aspectele sociale şi politice ale fenomenului. „Această carte se ocupă tocmai de Regizorii care se cred demiurgi, de modul în care îşi scriu scenariile şi de tehnicile prin care transformă actori talentaţi în figuranţi fără voie“, scria, impetuos, Ficeac la vremea primei ediţii, folosind o metaforă care parcă anticipa activitatea sa ulterioară ca scenarist.

Rădăcini SF

Prin urmare, cartea începe prin prezentarea unor cazuri clasice de manipulare a opiniei publice, de la celebra înscenare cu „Războiul lumilor“ a lui Orson Welles, trecând prin, nu se putea altfel, Revoluţia Română – o capodoperă contemporană a serviciilor secrete –, până la... „«Dragă Stolo» şi lacrima lui Băsescu“ (evident, pasaj adăugat la o ediţie ulterioară)! Se intră apoi, treptat, în prezentarea şi analiza tehnicilor propriu-zise de manipulare, pentru ca, în cele din urmă, autorul să ajungă la ceea ce-l „doare“ cel mai mult: devoalarea aplicării acestora în regimurile totalitare – nazist şi, mai ales, comunist.

La vremea când a conceput prima variantă a acestui text, Bogdan Ficeac era, încă din 1989, jurnalist la „România liberă“, ziar în a cărui ierarhie a urcat, ulterior, până în vârf. Este interesant că trei jurnalişti de marcă post-revoluţionari sunt „la bază“ scriitori de SF, în această calitate debutând în groteştii ani ’80: Bogdan Ficeac, Cristian Tudor Popescu şi Dănuţ Ungureanu, aşadar ar fi util de analizat felul în care preocupările lor ulterioare au germinat în textele publicate la acea vreme în fanzine, almanahuri sau antologii tematice.