În comunicat se zice – iar câteva ziare au preluat de-a gata formula – că libăria era “kilometrul zero al culturii române”. Să nu exagerăm. Dacă ne lăsăm pradă retoricii de acest tip, ajungem la concluzia că există mai mulţi “kilometri zero ai culturii române”, ba chiar putem inventa un soi de “kilometru zero mobil”, pe care să-l mutăm de colo-colo, după împrejurări şi emoţii. Nu. Pe vremea comunismului, Librăria “Sadoveanu” era, într-adevăr, un loc unde se lansau cărţi; dar nu numai cărţile unor scriitori importanţi, ci şi tot felul de alte producţii – inclusiv ideologice şi “oficiale” – ale tristului regim. După 1990, cum bine a observat un scriitor, a rămas multă vreme “un spaţiu mare, prăfuit, întunecos, fără să dea cititorilor acces la rafturi”. Şi – adaug – cu cărţile puse alandala pe tejghele, amestecând poezia cu geografia ori eseul cu ghidurile practice. Nu s-a reformat la timp, aşa că multe alte librării i-au luat-o înainte.

Problema e însă alta. Restituirea clădirii – deci repunerea în drepturi a ideii de proprietate – naşte, la noi, cereri de “intervenţie a statului”: se face apel la Primărie, la Ministerul Culturii, la Parlament şi la Preşedinţie pentru “a găsi o soluţie”. Ce soluţie? Nu e clar, deşi în mod normal ar trebui să fie una singură: librăria ar trebui să plătească proprietarilor chirie şi să funcţioneze mai departe în acel sediu (dacă, desigur, şi proprietarii doresc asta). S-a întâmplat ceva asemănător cu Muzeul Literaturii Române (poveste uitată acum): clădirea s-a restituit, proprietarul a avut răbdare câţiva ani, n-a mărit chiria, dar tot la evacuare s-a ajuns, pentru că Statul român (adică Primăria) n-a fost în stare nici să plătească mai departe chiria, nici să găsească alt sediu.

Şi-atunci de ce tot apelăm la Stat? Şi de ce o facem, emoţionaţi, pe câte-un caz particular, fără să vedem ansamblul? Căci, în ansamblu, situaţia arată aşa: au dispărut, în ultimele decenii, multe librării din oraşele patriei (există oraşe măricele în care nu mai există niciuna). Între timp au apărut librăriile online, care merg tot mai bine. Iar acesta e un “trend” mondial: şi în ţări mai pricopsite ca a noastră s-a întâmplat acelaşi lucru, reţele mari de librării din Franţa, SUA ori Italia şi-au închis unele sedii pentru că, pur şi simplu, nu mai merg. Vânzările de carte online cresc peste tot, chiar şi în România. Deci accesul la carte e mai uşor, în zilele noastre, decât era acum câţiva ani. Iar asta nu se întâmplă datorită Statului, ci datorită iniţiativei private: poţi cumpăra cărţi direct de pe site-urile editurilor ori de la librăriile online. Numai că, la noi, predomină încă tipul de gândire à la Conu Leonida: “treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?”.

Treaba statului ar fi, într-adevăr, să elaboreze politici culturale pe termen lung, să favorizeze accesul la cultură al cetăţenilor. Nu de dragul culturii în sine, nici din nostalgia pentru vreun “kilometru zero”, real sau imaginar, al culturii româneşti. Ci pentru că accesul la cultură îmbunătăţeşte calitatea vieţii şi e o resursă pentru dezvoltarea generală a societăţii. Dar – cu părere de rău o spun – nici cetăţenii, nici condeiele comentatorilor nu s-au străduit prea mult să-i ceară statului aşa ceva. Am avut parte mai degrabă de asemenea îngrijorări şi lamentări “punctuale”, fără nici un succes.

Prin urmare, dispare încă o librărie, pentru că sediul a fost restituit proprietarilor. Statul n-are ce căuta în chestiunea asta. Au apărut între timp alte librării (tot) mai bune şi mai frumoase. Dacă ar vrea să facă într-adevăr ceva, Statul ar putea cugeta, în înţelepciunea lui, cum să-i stimuleze pe cei care vor să deschidă librării noi şi cum să stimuleze accesul la bunurile culturale pentru cât mai mulţi cetăţeni. Îi cere cineva asta?