Magicianul

Povestirea de astăzi e cu totul neobişnuită şi nu mi-aş fi adus-o aminte, dacă n-ar fi fost discuţia despre Ivan Karamazov.

Ieri seară, Alexandru Papadopol mi-a povestit despre Ivan (pe care îl joacă la Odeon) şi, încercând să-l aşez lângă vreun erou de-al nostru, mi-am adus aminte o poveste, pe care Simion Fl. Marian o scrie cu literă măruntă la finalul Insectelor sale, menţionând că merită introdusă în volum. O primise din comuna Şieu (Transilvania), de la Th. A. Bogdan, cândva pe la sfârşitul veacului al 19-lea.

Un om ajunge vrăjitor, nu atât prin forţe oculte, cât datorită minţii sale strălucite. Este deştept, elocvent şi are răspuns la toate întrebările. Cine-l auzea nu putea să-l mai uite. Cine-l vedea, rămânea pentru totdeauna fermecat. Iar ca să ne facem o idee despre cum arăta, postez aici un magician, desenat de Dimitrie Cantemir (după sursă) şi copiat de mine pe o foaie de calc.

Prin urmare, acestui personaj i se dusese vestea prin multe ţări, iar oamenii îl căutau ca să-i lumineze cu învăţătura lui. Şi care credeţi că era această învăţătură?  Înţeleptul credea în egalitate. Le spunea oamenilor că fiecare trebuie să aibă drepturi şi, fiind convins de valoarea intrinsecă a omului, considera că averile ar trebui să fie aceleaşi pentru oricine. Nu există prost sau deştept, nimeni nu e vrednic de o cinste mai mare ca celălalt. Între părinţi şi copii nu trebuie să fie diferenţe, în ideea că fiecare are voie să-şi hotărască viaţa, fără încorsetări.

Sfaturile acestui om, unanim preţuit, aduseseră omenirea în corn de capră. Iar de aici până la revoltă n-ar mai fi fost mult.

În plus, nici Dumnezeu nu era mulţumit de popularitatea la care ajunsese magicianul.

Enervat, stăpânul lumii a coborât pe Pământ. Era convins că vrăjitorul venea direct din Tartar şi-a considerat de datoria sa să-i avertizeze pe oameni. Le-a explicat cu blândeţe, adăugând pilde şi chiar câteva povestiri mai hazlii, că ideile vrăjitorului erau nişte chestii drăceşti.  Dar nu l-a ascultat nimeni.

Din ce în ce mai multe persoane i se alăturau vrăjitorului, tânjind la o lume a egalităţii. Cuvintele acestuia erau ca lichiorul de mac în care s-a topit o pastilă de xanax.

Dumnezeu n-a mai suportat, a pus mâna pe fulgere  şi le-a aruncat asupra farfaragiului care sucise minţile unor creştini inocenţi.

Dar lupta n-a fost uşoară. Magicianul era greu de ucis: avea 99 de capete de rezervă, iar mintea lui era indestructibilă.

Ca să nu vă ţin cu sufletul la gură, am să trec direct la deznodământ. După eforturi considerabile, Dumnezeu a reuşit să-i sfarme un cap, risipit peste tot în bucăţele infime, de o strălucire care îţi lua ochii.

 Dezamăgit, vrăjitorul a plecat într-o călătorie pe care poate c-o mai face şi astăzi, însă au rămas în urma lui micile scântei ale fostului  său cap.

Lumea a continuat să le caute, mai ales în nopţile fără lună, când pădurile se umplu de  scânteiuţe, numite cu timpul licurici. Şi chiar şi-aşa, în forma asta, de luminiţe, magicianul mai poate încă să răspundă la întrebări, de unde şi multitudinea de mituri, strânse în jurul licuricilor, pe care i-am putea considera eroi naţionali, la câte s-au spus şi scris despre ei! Iar dintre toate, cele mai impresionante mi se par superstiţiile, unele păstrând încă legături subtile cu povestea magicianului. Una dintre ele mi-a atras cu totul atenţia: se spune că dacă arunci nişte licurici în baia unui copil tâmpit, există şanse mari să se deştepte instantaneu, transformându-se într-un geniu.

Dar să revin: magicianul care a lăsat o moştenire densă şi cultă, mi se pare oarecum înrudit cu Ivan, mai ales că amâdouă istoriile se plasează în acelaşi secol, sub aceeaşi revoltă, sub câteva idei de aceeaşi intensitate. Dar bineînţeles amărâtul magician n-a ieşit niciodată pe scenă, ci s-a târât prin subsolul paginii, unde mai stă încă şi astăzi, căci după câte ştiu Insectele… n-a fost reeditată.

Îmi dau seama cât de greu i-a fost lui Marian, preot ortodox, să noteze povestea asta transilvăneană. Totuşi a scris-o. Cu litere mărunţele, în note, dar nu l-a lăsat sufletul s-o facă uitată.