Magia Bradului de Crăciun (III)

Povestirea Magia Bradului de Crăciun-Coperta Foto: Arhiva personală scriitor Carmen Zamfirescu

Sfârşitul anului 1989 şi anii care au urmat au fost ani de grele încercări pentru mulţi români şi pentru familiile acestora

Dragi cititori ai Blogurilor „Adevărul”, veţi putea afla, în această a treia parte a povestirii „Magia Bradului de Crăciun”, crudul destin al familiei doamnei Eva, în contextul Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Timişoara, dar şi drama trăită de mama lui Andrei în contextul evenimentelor din 1-15 iunie 1990:

„Doamna Eva gustă din ceai, apoi începu să povestească:

-Am locuit, de când m-am născut, la Timişoara. Soţul era inginer, eu am fost director economic la o fabrică din Timişoara. Copiii noştri studiau, fata la Medicină, băiatul la Politehnică. Fata era în ultimul an de studii, al şaselea, iar băiatul în anul patru de facultate. A venit decembrie 1989 şi...

-Dacă vă este greu...

-Nu îmi este greu! Soţul meu era de serviciu în noaptea de 17/18 decembrie 1989... În tot acest timp, eu încercam să fac pregătirile de Crăciun, după ce ieşeam de la muncă. Începuse să se tragă asupra protestatarilor şi soţul meu încă nu venise. Atât fiul meu cât şi fiica mea au ieşit în stradă. Simţiseră la fel ca toţi ceilalţi că venise vremea schimbării.  Când a început să se tragă, la Operă, în învălmăşeala creată, s-au pierdut unul de celălalt. Se ştie că inclusiv, pe treptele Catedralei erau numeroşi morţi şi răniţi! Soţul meu a ajuns acasă. M-am bucurat că a venit, dar amândoi eram îngrijoraţi că fata şi băiatul nostru erau încă în oraş.

Fiul meu a murit în noaptea aceea, iar fiica mea, rănită, a reuşit totuşi să se întoarcă acasă şi să dea vestea că fratele ei murise. Soţul meu a fost un om foarte respectat. Deşi nu a avut niciodată vreo funcţie, pentru că nu i-a plăcut să mintă, de el ascultau şi directorul general şi adjuncţii şi cel de la producţie. Nu acceptase niciodată să fie membru de partid, însă nu se puteau lipsi de el, de munca lui. Aşa, cine să se bată cu pumnul în piept la şedinţe se găseau, la muncă era mai greu cu planul. Munca grea îi slăbise inima, i se spusese să reducă ritmul de muncă, dar el nu voia să ţină cont de sfatul medicilor. Oricum, nici nu prea ar fi avut cum să-şi menajeze sănătatea! Directivele care veneau de sus nu mai ţineau cont de realitate. Planul trebuia îndeplinit, chiar depăşit, chiar dacă aprovizionarea cu materii prime se făcea din ce în ce mai greu.  Când fiica noastră a ajuns acasă rănită, soţul meu a fost cel care a deschis uşa. Rănită, fiica noastră ne-a spus plângând în hohote că fratele ei murise. Această veste năpraznică a lovit cu forţa unui trăznet. Inima soţului meu a cedat, ca urmare a unui infarct miocardic. Moartea a fost fulgerătoare.

-V-aţi pierdut fiul şi soţul într-o noapte?

-Da, însă aceasta nu avea să fie ultima tragedie ! Am vrut să o duc pe fiica mea la spital, dar ea mi-a zis că situaţia era gravă. La spital nu se mai putea intra. Fiica mea nu a vrut să mă lase singură, dorind să stea la căpătâiul tatălui ei, decedat. Am aflat mai târziu de morţii din Timişoara care au fost duşi la Bucureşti şi a căror cenuşă a fost aruncată în groapa de la Popeşti Leordeni. Printre cei duşi la Bucureşti, a fost şi fiul meu.

-Fiica dumneavoastră a supravieţuit?

-Da. A terminat facultatea, dar a rămas cu sechele. Ea m-a ajutat să trec cu bine peste tragedie. Totuşi, criza de după 1990 a fost foarte mare. Lipseau medicamentele, instrumentarul era vechi, spitalul plin de microbi. S-a îmbolnăvit, pentru că nu şi-a putut lua tratamentul. Aveam datorii mari, doar înmormântasem un soţ şi un fiu, iar ea un tată şi un frate. Eu m-am pensionat la cerere, ca să o ajut să nu se epuizeze. Ea a întreţinut familia, dar boala a răpus-o în 1992. Abia a apucat să vadă placa de mormânt a fratelui său la Cimitirul Eroilor. S-a stins şi a fost înmormântată pe cheltuiala mea, dar şi cu ajutorul colegilor săi, al prietenului care urma să îi devină soţ. Acesta era tânăr ofiţer la Bucureşti. A fost şi el rănit, internat, apoi a plecat din Armată din cauza rănii. Ulterior, am auzit că un unchi stabilit în Germania, i-a făcut chemare şi a plecat acolo. S-a recuperat şi a devenit inginer la o fabrică auto. O vreme, am corespondat prin scrisori, dar asta e viaţa... probabil s-a căsătorit...

-Îngrozitor! Aţi fost o femeie puternică, doamna Eva!

-Da, mulţumesc lui Dumnezeu! Cam asta este povestea biroului. În sertare, am fotografii, scrisori ale lor, caiete, manuale, mici amintiri, ceasul soţului meu, trusa de proiectare de care nu se despărţea niciodată... Dar tu, de ce eşti singură?

-Eu, în 1990, eram studentă în anul doi la Bucureşti. Am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia de Engleză-Franceză. L-am cunoscut din primul an pe tatăl lui Andrei. El studia Dreptul. Visul său cel mare era să devină procuror. Orfan de tată, venise în Bucureşti la un unchi din partea mamei şi lucrase la o uzină, făcând liceul la seral. A învăţat zi şi noapte pentru admitere. În 1990 era în anul trei. În  vara anului 1989, decisesem să ne mutăm împreună, după ce ne-am căsătorit. Am primit o cameră de familişti la un cămin. Revoluţia ne-a prins la ai mei acasă. Plecasem pe 20 decembrie, dar auzisem ce se petrecuse la Timişoara. Ai mei locuiau undeva într-o localitate din sudul României. La ţară era linişte, dar oamenii aveau fiecare, ba o fată studentă, ba un băiat militar, ba o rudă în marile oraşe. Aşa era atunci! Te dezrădăcinai, lăsând în urmă vise, familie, prieteni, sperând că vei găsi un pământ bun unde să prinzi rădăcini, ori un loc unde să mănânci o pâine. Ai mei se mândreau cu noi.

-Da, spuse doamna Eva. Dar acum, dezrădăcinarea este mult mai grea! Din cauza greutăţilor, tot mai mulţi încearcă să plece chiar din ţară! Acum, după ce ai luat calmantul, te mai doare?

-Mi-a mai trecut puţin, mulţumesc! Ca să revin la povestea mea de viaţă, până în 1989, părinţii mei se gândeau că eu o să ajung să lucrez la Comerţul Exterior, ori într-o fabrică, la departamentul de import-export, iar tatăl lui Andrei va deveni magistrat. Urma să primim, aşa credeau ai noştri casă, urmam să fim o elită... multe erau în teorie, tot ce speram era să primim cumva repartiţii oriunde, dar numai împreună să fim.

- Şi ce s-a petrecut?

-Revoluţia ne-a prins acasă, după cum v-am zis. Dar în 13-15 iunie 1990, era sesiunea de vară. Eu eram însărcinată cu Andrei în două luni şi obţinusem dreptul de a susţine sesiunea de vară în toamnă. Soţul meu era în sesiune. Purta ochelari şi, ca simbol al libertăţii noastre însângerate îşi lăsase părul să crească mai lung. În timpul evemenimentelor din Piaţa Universităţii, când au fost aduşi minerii,  el şi mulţi colegi ai săi au fost bătuţi de mineri când a început represiunea, fără să fi avut vreo legătură cu manifestaţia din Piaţă. Pur şi simplu, ieşiseră din clădirea Universităţii şi plecau spre casă. Şi astăzi, mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că mi-a dat gîndul cel bună să amân sesiunea! Altfel, cine ştie ce puteam păţi şi eu! Soţul meu a supravieţuit, dar a fost grav rănit, fiindu-i afectate oasele, organele interne. La sfârşitul lui 1990, s-a născut Andrei. În 1993, eu am terminat facultatea. Am dat examen de titularizare şi am obţinut postul în mediul rural. Trebuia să fac naveta, oraşul nu era pentru debutanţi, naveta nu se deconta.  Trebuia să îl cresc pe Andrei, iar soţul trebuia să îşi susţină licenţa. Era mult de studiu, deşi i se recomandase să se menajeze. El a ignorat aceste sfaturi, fiindcă dorea cu ardoare să îşi împlinească visul de a deveni procuror, de a lupta pentru dreptate. Rănile de la mineriadă produseseră urmări. S-a îmbolnăvit de leucemie şi când Andrei abia a împlinit un an, soţul meu a murit. Între timp, murise şi unchiul soţului meu, iar ai mei mai aveau doi copii mai mici. Considerau că făcuseră destul pentru mine. Familia noastră trăise doar din salariul meu, din traducerile pe care le făceam. Pentru că soţul meu era foarte bolnav, convenisem ca el să înveţe pentru licenţă şi să lucrez doar eu.  După moartea soţului meu, lumea s-a prăbuşit, deoarece, a trebuit să eliberăm camera de cămin. Am fost nevoită să închiriez o garsonieră unde abia reuşeam să achit chiria şi întreţinerea în fiecare lună.  Am susţinut din nou examen de titularizare şi am ales să vin în acest oraş, unde preţurile păreau a fi mai accesibile.  Am luptat din răsputeri pentru a mă putea detaşa, chiar cu o a doua titularizare obţinând media 9.80. Îţi trebuiau cursuri de perfecţionare, dosar de activitate, bunăvoinţa inspectorilor, care nu se uitau, din păcate, la studii, la capacitate ci la frumuseţea cadourilor primite. În acei ani când am obţinut eu titularizarea şi vorbim aici de perioada 1990-1993, cei care fuseseră puşi în funcţia de inspector şcolar, făceau ce voiau ei, înţelegând democraţia, fiecare în felul lui.  Acum, Andrei a împlinit 8 ani şi tot ce ştie, este că tatăl său a fost un erou. Nu i-am explicat ce s-a petrecut, aştept să mai crească.

-Dar în rest,  eşti bine?

-Deloc! Chiar mai devreme m-a sunat proprietara! Stabilisem să-i ofer chiria din decembrie în ianuarie, chiar dumneaei îmi spusese că va pleca din localitate mai devreme şi acum, mâine vrea banii! Mai mult, din ianuarie îmi va creşte chiria... Iar eu, abia am bani să cumpăr cele necesare. Nici anul acesta Andrei nu va avea brăduţ! Nici măcar o crenguţă nu voi putea cumpăra!

-Ei, lasă că orice lucru are o rezolvare pe lumea asta! Nu pune la inimă!

-Doamna Eva, nu vă contrazic, dar eu chiar nu am de unde să plătesc banii aceştia. Prietena mea cea mai bună m-a ajutat şi ea cât a putut! Abia i-am restituit datoria. Nu am pe nimeni în oraşul acesta în afară de ea..., Of! Iertaţi-mă! Şi dumneavoastră sunteţi.... dar ... n-aş îndrăzni să vă rog...

-Dragă, cunosc problemele acestea. Tineretul este cel mai expus astăzi schimbărilor de tot felul. Uite, eu te pot ajuta să achiţi chiria acestei luni.

-Nu pot să accept... îmi va fi greu să vă restitui banii!

-Nu-ţi face griji! Doar vine Crăciunul! Ce să facă o femeie singură? Cât să cheltui eu? Cum nu mai am copii şi nici nepoţi, trebuie să fac şi eu cadouri nu?

-Da, dar eu nici nu m-am gândit să vă cumpăr ceva...

-Nu este timpul trecut nici la anul!”

(Va urma)