În căruţă se zăreau două valize mari legate cu curele milităreşti, nişte pături, un sac cu mere şi unul cu cartofi. În vremurile acelea nu era un lucru neobişnuit ca oamenii să apară din neant, precum şi să dispară fără urmă.

Cei doi s-au stabilit în Bulci. Peste câţiva ani, în 1962, într-o zi, o maşină neagră a intrat în sat, s-a oprit în faţa casei bărbatului cu ochi pătrunzători, din maşină au coborat patru bărbaţi care au intrat în forţă în casă şi l-au luat pe sus. Acestuia nu i s-a permis să îşi ia nimic cu el. Casa era oricum goală, căci femeia nu mai era cu el de ceva vreme. Vecinii bărbatului au ieşit în stradă să vadă ce se întâmplă şi au bâguit doar „Unde îl duceţi pe Gheorgh’ al nostru?”, aşa îi spuneau ei Polonezului. Li s-a răspuns scurt că „Nici nu ştiţi câţi oameni a omorât măcelarul ăsta!”

Mai tărziu, după aceste evenimente, Partidul a lăsat să mai „transpire” pe diferite căi câteva informaţii care au întregit povestea celor doi. Sătenii au aflat cum că, de fapt, „măcelarul” ar fi fost doctor într-un lagăr de exterminare şi că, din auto-impusul său exil românesc, ne mai suportând dorul, crezând că i-a fost pierdută urma, a trimis familiei sale o scrisoare tocmai în Polonia. Aşa s-ar fi dat de urma acestuia, a Polonezului. Femeia, cu care intrase în sat prezentând-o drept soaţa sa, se pare că fusese o deţinută în lagăr, iar Polonezul ar fi luat-o cu forţa cu el când a părăsit lagarul şi asta pentru a-şi asigura fuga, căci în doi era mai simplu să fugi. Păreau un cuplu.

Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu femeia. Unii spun că ar fi murit într-un spital din Lugoj, iar Polonezul nici nu s-ar fi dus la ea să îşi ia un ultim bun rămas sau măcar să asiste la înmormântarea ei. Sătenii spun că dacă a fost aşa, ea acolo moartă la spital şi fără să meargă niciun aparţinător, atunci sigur or fi ars-o în crematoriul spitalului şi aşa blestemul lagărului a ajuns-o, biata de ea, pînă şi acolo. Femeile din sat erau însă sigure că Polonezul a omorât-o şi a îngropat-o în grădină căci o tufă de trandafiri prea era cea mai frumoasă din sat. Niciunde, în tot satul, nu găseai trandafiri aşa de roşii ca sângele, cu petale ca din catifea. Nici nu ar fi îndrăznit nimeni să sape ca să se asigure că i-ar fi găsit rămăşitele sub tufa de trandafiri. Miliţianul din sat dădea din mână a lehamite când femeile, e drept că puţine la număr cu care femeia Polonezului ar fi vorbit – broda foarte frumos şi uneori era plină de vânătăi, puneau întrebări şi îi sugerau să facă cercetări legate de dispariţia ei. Totul era un mister. De pe urma ei ar fi rămas, pe lângă nimicurile femeieşti – fuste, rochii, baticuri, ciorapi, piepteni din os cu care îşi prindea părul bogat, şi un disc pe care scria Dvorak. Părul ei era o minune. Deşi atunci când au ajuns în sat purta un batic pe care îl înfăşura în jurul capului, probabil nu avea atunci păr în cap fiind o refugiată din lagăr, însă, în anii dinaintea dispariţiei ei, avea un păr bogat de un blond închis pe care îl împletea şi îl înfăşura în jurul capului, ca o coroană.

Sub patul Polonezului s-a găsit o valiza cu cărţi, în special cărţi de autori ruşi (printre care „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii Karamazov”, de Dostoievski, aveau însemnări, sublinieri, dar şi alţi autori), o poză cu două fetiţe şi o femeie cu părul negru, precum şi nişte scrisori îngălbenite de vreme între foile cărora erau flori presate şi suviţe de păr legate cu panglici satinate.

O poză a Polonezului şi a femeii cu părul împletit în jurul capului ca o coroană a rămas în urmă, nimicurile lor, bicicleta lui şi tufa de trandafiri.

***

O femeie şi un bărbat stau pe câte un scaun, unul în spatele celuilalt. De fiecare dată când unul dintre cei doi îşi va susţine monologul o va face în faţa unei oglinzi. Pe fundal vor rula imagini alb-negru: dinţi, danturi, imagini de război, ziare ş.a. Din când în când, poza in sepia (singura diferenţă de culoare faţă de alb nebru) a celor doi, unul lângă altul ca un cuplu. Uneori, intre imagini se intercalează culoarea roşie. O muzică în surdină.

Maria stă în faţa oglinzii. Îşi piaptănă părul. Se opreşte. Îşi verifică dinţii.

  • Ce bine că mai am dinţii! Dacă aş mai fi stat mult acolo mi-ar fi scos şi dinţii. Îmi mai este frică de el, dar nu ca şi atunci. Îmi îngheţa sângele în vine când se apropia de baraca noastră. Nu ştiu cum, da” parcă îi simţeam apropierea, un miros de sânge puturos se împrăştia printre noi. Toate îngheţam de frică când uşa de la intrare scârţâia, nu ştiam cine va intra, erau o şleathă de nenorociţi, de monştrii care intrau, aşa le spuneam: monştrii!, erau gardiencele, soldaţii, ofiţerii care îşi luau dintre noi femei pentru 10 minute, dar cel mai cumplit era când intra el... Doamne-Dumnzeule mare, sunt încă în viaţă! Slăvit să fii Tu! Mare minune că sunt aici, nu ştiu ce păcate însă trebuie să îmi răscumpăr că uite trebuie să trăiesc în aceaşi casă cu el aici, atât de departe de Polonia mea dragă... de Praga cu străzile-i frumoase, cofetăriile, concertele.

Femeile pe care el le alegea nu se mai întorceau. Cele care erau luate de ofiţeri pentru zece minute povesteau că doctoru’ era un sadic. Duse în camera ofiţerilor, trecând pe lângă sala unde lucra el, se auzea muzică, iar pe un perete – uneori lasa uşa deschisă, vroia să aibă spectatori, şi în timp ce chinuia femeile, lucra doar pe femei, pe peretele ăla, pe un cearceaf, era proiectat un film. Prin uşa întredeschisă se vedeau picioarele desfăcute ale victimelor, filmul şi muzica.

Maria îşi priveşte faţa. Ia o perie cu care îşi piaptănă părul.

  • Nu avem decât un pat în căsuţa asta mică, dar măcar miroase a mere şi gutui. Le pun pe sobă, pun şi levănţică peste tot, să se ducă mirosul de sânge puturos pe care îl mai simt. Cel mai cumplit e când se lasă seara. Ştiu că trebuie să mă pun în pat lângă el. Nu am unde să mă duc să dorm. Am vrut să mă duc în magazie să dorm, să îmi fac acolo un culcuş, un pat la fel de tare ca cel din baracă. A venit după mine, s-a apropiat de urechea mea şi mi-a şoptit, aproape şuierând. şi venea un frig dinspre el că am îngheţat, mi-a spus atunci că el nu doarme singur în pat, că nimeni nu trebuie să afle povestea noastră şi că el poate şi ştie cum să îmi scoată toţi dinţii şi să mă lase fără păr, cheală-cheală, în mijlocul curţii, să spună tuturor că sunt o curvă, că a aflat el de ce eu nu am putut să fac un copil şi nimeni din sat nu m-ar crede pe mine. Nimeni nu ar crede o femeie fără dinţi şi fără păr, fără copii la vârsta mea!

Eu ştiu cum să evadez. Hm....nu, nu am unde fugi, limba română o ştiu pe un sfert, nici atât, m-ar prinde oricine, şi dacă aş vrea să spun că sunt altă naţie, unguroiacă, nici pe aia nu o ştiu îndeajuns de bine încă să mă prefac şi, oricum, acum, nimeni nu e în siguranţă. Eu ştiu altfel cum să evadez ca acolo în baracă. Seara spre noapte când mă lăsam pe spate, pe patul tare, nu că ar putea fi numit pat scândurile alea acoperite cu paie, dar oricum mă puteam întinde şi toate iubeam liniştea aia, liniştea care încremenea tot de parcă era un soi de încetare a răului, aşa îmi imaginam şi a fost frumos când am descoperit în acoperişul de chiar deasupra mea o spărtură prin care se vedea cerul bleumarin şi la un moment dat apărea ea...steluţa mea. Când am descoperit spărtura atât de tare m-am bucurat ca un copil încât mă uitam în jurul meu şi, dacă celelalte adormeau, eu întindeam mâna iar vârful degetelor parcă atingeau cerul şi steluţa mea.... era caldă şi îmi curgea prin vine liniştea ei şi adormeam privind-o. Visam că mă înalţ, că zbor, că îmi fac loc prin spărtură şi zbor deasupra lagărului, că mă latră câinii şi eu le fac cu mâna şi zburam în vis până în Praga iubita mea, până la casa noastră unde, de fiecare dată, mama şi tata mă aşteptau de la concert. Muzica lui Dvorak, grădinile din Mala Strana, Podul lui Carol, mirosul străzilor, anticariatul din care uitam să plec, mirosul cărţilor, şi Biserica Inimii Sfinte a Domnului. Când mă rog Domnului, închid ochii şi îmi imaginez că îngenunchiez în faţa icoanei din biserică, acolo unde îmi plăcea mie. Toate rugăciunile mele au fost împlinite de fiecare dată când am îngenunchiat acolo. Dacă aş fi ştiu ce o să vină, poate dacă m-aş fi rugat acolo, eu şi toţi praghezi, mă rog cei care am fost ridicaţi, şi poate toţi nenorociţii de pe oriunde, noi cei care am ajuns în băraci la îndemâna criminalilor de plăcere, poate rugăciunile ar fi împiedicat oroarea.

Ce pot să le spun eu femeilor din satul ăsta?!....Nimic...

Un bărbat în faţa oglinzii. Adolf/Ivan/Gheorghe. Ţine într-o mână un castronaş în care are spumă de ras, iar în cealaltă, un pămătuf. Se priveşte atent. Pune castronaşul pe policioară şi pămătuful şi îşi inspectează dinţii.

  • Dacă aş putea să scap odată de zgomotul ăsta. Aud dinţi peste tot, văd dinţi peste tot. Oricine se apropie de mine, toată atenţia mea se concentrează pe dinţii lor. Femeia asta e tot ce am ajuns să am. Tocmai ea. Acolo nu am văzut-o niciodată, şi doar am intrat de atâtea ori în baraca lor. Are unori, adeseori, mai tot timpul, un dar că parcă nu o vezi şi nu o auzi. Frica ei, acolo, nu era vizibilă.

Nimeni nu ştie, dar, de fapt, frica are ceva aşa care te atrage, de fapt când vedeam frica lor, a femeilor din baracă, mi se părea că le pot proteja să le curm şederea şi aşteptarea în lagăr. Ştiau că nu au ce aştepta, dar se minţeau şi o făceau aşa de bine, sunt sigur de asta, ajungeau să creadă că vor scăpa cumva doar pentru că au speranţă. Frica le făcea să le strălucească pielea. Le luam de mână, le simţeam ca şi cum aş fi luat o vrabie în palmă, simţi pielea subţire şi catifelată, căldura corpului micuţ, bătăile inimii.

Bărbatul ia pămătuful şi îşi pune spumă pe obraji. O face tacticos, fără grabă.

  • Şi valiza cu cărţi şi plăcile. Nu am la ce să le ascult. Dacă aş putea să fac rost de un gramofon, aici e complicat să faci rost de lucruri, iar pentru mine....hm....lucrurile sunt... mai bine să nu le am, lucrurile lasă urme. Aici nu o să mă găsească nimeni, nu are cum. Locul ăstă cred că nici nu e pe hartă. Poate când o să se mai liniştească lucrurile, dacă mă voi înţelege bine cu Vasi adminstratorul poate dau o raită prin conac, acolo sigur trebuie să fie vreun gramofon. Dacă aş intra la noapte acolo, ar trebui să îi dau un somnifer soldatului, să intru şi măcar gramofonul să îl iau. E o chestiune de timp să vină ceva gradaţi şi să ia tot din conac. Aşa se face. Ce bine e când nu dai socoteală nimănui. Mi-e dor să fac ce vreau. Aş da timpul înapoi, aş trece şi de lagăr şi m-aş opri cu datul înapoi acasă cu Ludmila, Olga şi Natasha. Iubita mea soţie, fetiţele mele, floricele mele. În fiecare femeie care a fost la îndemâna mea, pe masa aia, le căutam pe ele.

Maria în faţa oglinzii. Se priveşte din profil. Îşi inspectează pielea.

  • Locul ăsta a fost ferit de oroare. Cum a fost posibil? Până am ajuns aici, în locul ăsta suspendat în timp, totul era în flăcări... Ce în urmă e totul? Cum au rămas în urmă femeile din baracă, bărbaţii din jur, nu aveau putere să meargă, nici eu nu aş fi putut ajunge aici. M-a luat monstrul, m-a pus în căruţă, şi oricum la cât de slăbită eram nici nu aş fi putut opune rezistenţă. Oricine putea să se servească cu oricare dintre noi. Uneori mă întreb dacă a fost real sau a fost un alt coşmar al minţii mele, un vis de o noapte lungă. Clădirile bombardate ca nişte cadavre din beton fumegând, morţii pe străzi, ruine peste tot, oameni flămânzi, atăţia morţi, lucruri împrăştiate pe străzi – pantofi desperechiaţi, poşete, pălării, mănuşi, haine zdrenţuite, cărţi rupte, fotografii cu fantome. Atunci nu mai ştiam cum arată oamenii adevăraţi. Pe drum, prin oraşe, sate, cămpii, păduri, ne întâlneam cu alţii care fugeau ca şi noi. Îi priveam pe toţi, dacă erau în grupuri – bărbat, femeie, copii, şi încercam să văd semnele răpirii femeii sau ale copiilor. Uneori, mi se părea că le disting, alteori îi vedeam cum stăteau lipiţi unul de altul de parcă cineva ar fi vrut să îi despartă şi în felul astă atât de apropiaţi ar fi devenit una şi nimeni, cu nicio armă, cu nicio ameninţare, nimic pe lumea asta nu i-ar fi despărţit. Atunci, între ei, îmi părea că îi văd pe mama şi pe tata. Aşa m-ar fi ţinut ei pe mine.

(Maria plânge. Se linişteşte, îşi şterge lacrimile şi se priveşte din nou în oglindă)

Femeile astea nu ştiu ce e frica. Felul în care merg pe stradă, felul în care stau în faţa porţilor şi privesc pe oricine trece e aşa lipsit de frică. Ca atunci când am intrat cu el, cu căruţa în sat, căruţa care ne-a fost şi pat... Ah, când sunt în apropierea lui gura îi miroase a moarte, nu e miros de dinţi nespălaţi, ci miros de moarte. Sufletele celor pe care i-a omorăt sunt încă în el să îl bântuie noapte de noapte. Îl văd cum se chinuie în somn - geme, urlă uneori, îşi încleştează maxilarele, se schimonoseşte. Toate nopţile sunt un chin. Până adoarme. Dinspre el simt cum se degajă şi mă prinde, ca o capcană, moartea.

Moartea se joacă cu mine. De cele mai multe ori, nopţile se petrec la fel – el se pune primul în pat, eu îmi caut de treabă, în curte, în bucătărie, în cameră, strâng lucurile, orânduiesc totul, uneori le mut dintr-o parte în alta doar pentru a prelungi timpul când trebuie să mă întind lângă el. De cele mai multe ori, nu mă bagă în seamă. Se pune cu faţa la perete şi în scurt timp îi aud sforăitul. Alteori, însă ştiu că va urma siluirea. E un ritual care îmi face rău. Brusc inima parcă e prea mică şi o simt cum se zbate. Trag aer în piept. Îl văd cu coada ochiului cum mă urmăreşte cu privirea aşteptând să termin. Atunci, aşa se întâmplă de fiecare dată, îmi cad oalele din mâini, hainele, totul, pe orice pun mâna. Nu spune nimic niciodată. Nu mă zoreşte. Nu scapă printre dinţi nicio sudalmă pentru faptul că îmi scapă atâtea din mâini, mă împiedic de scaune, uşile nu le pot închide bine, pisica se încurcă printre picioarele mele şi într-un sfârşit trebuie să mă întind lângă el. Sunt atât de obosită de fiecare dată că m-aş putea face una cu aşternutul, dar ştiu atunci că după un timp, nu trece mai mult de vreo zece minute, mâinile lui mă vor căuta şi îmi vor despărţi picioarele. În timp ce afară se aud câinii, el va intra în mine aşa cum intri cu forţa într-o casă fără să fii invitat. Întotdeauna doare. Întodeauna îmi doresc să termine cât mai repede. Dacă e băut, atunci agonia mea se prelungeşte căci intră şi iese din mine fără noimă, uitând să iasă, adormind pentru câteva minute în mine, trezindu-se brusc şi luând-o de la capăt. Atunci, încerc să îmi imaginez că nu mai am trup, că nu este corpul meu cel siluit, că el nu există, închid ochii şi zbaterea lui îmi pare a fi a unui animal care se îneacă, iar eu nu trebuie să intrevin căci voia Domnului e ca el să moară puţin câte puţin de fiecare dată când mă silueşte.

Adolf/Ivan/Gheorghe se bărbiereşte tacticos. Se opreşte din ocupaţie, se uită atent în oglindă.

Nu le-am găsit niciodată. Fetiţele mele au crescut acum, au trecut atâţia ani, dar în mintea mea, pentru mine, sunt tot micuţe, prinzându-se de picioarele mele şi rugându-mă să le car aşa prinse de picioare. Mă priveau cu feţişoarele lor frumoase, iar iubita mea Ludmila se uita la noi sorbindu-ne din priviri de drag. De atunci, nicio femeie nu m-a mai privit aşa. Asta se uită prin mine. Ar trebui să îmi mulţumească în fiecare zi că am scăpat-o de iadul ăla. Şi ce dacă veneau americanii sau ruşii!? Până veneau ăia i se puteau întâmpla atâtea. Atunci nu era nimic sigur, viaţa oricui nu valora nici cât o ceapă degerată. Nu, ea nu îmi mulţumeşte, ea crede că e mai bună decât mine. Un gest să fii făcut atunci şi în loc să stea în baracă şi să meargă la sortat de haine o puteam trimite, dacă vroiam, tot mai aproape de furnal. Tocmai că nu am băgat-o în seamă, că nu m-am luat de ea pentru astea ar trebui să îmi mulţumească. Şi ce dacă veneau americanii, până ajungeau ei acolo erau alţi câini înfometaţi. Vrea la mama şi la tata! Şi eu vreau multe şi nu se poate. Şi eu vreau înpoi, înapoi de tot să şterg tot, să fiu acolo în parc cu fetiţele mele, cu Ludmila. Şi eu vreau să nu mai văd şi să nu mai aud dinţii. Nu mai vreau să visez noapte de noapte sângele, corpuri fără viaţă, moartea cum se iţeşte prin ochii nenorciţilor. Doamne, nu îmi mai da visele astea în care să văd moartea cum mă priveşte cu obrăznicie, ştiind totul! Totul despre mine. Vreau să ascund totul despre mine. E îndeajuns că ştiu eu. Şi ea.

Maria se priveşte în oglindă.

O singură dată, în atâţia ani, a părut omul ăsta ca are şi el un suflet. Nu ştiu ce a vrut de fapt atunci. Nu ştiu dacă a vrut să îmi dea şi mie o fărâmitură de la masa lui, ca şi cum sunt un câine, o câţea ţinută în lanţ şi a lărgit puţin strânsoarea. Nu ştiu de unde a făcut rost de haine de oraş. Am găsit rochia pusă pe pat, vernil cu flori mici bordeaux, din batist, cu guleraş de dantelă, o pălărie cu boruri înguste, o poşetă, iar lângă, o pereche de pantofi din piele bej. Filarmonica din Timişoara prezintă un concert simfonic Dvorak. Inima a bătut nebuneşte. Dvorak Dvorak Dvorak Numele suna ca o muzică. De acasă. Mama şi tata erau în cameră, dintr-o dată. Era ca atunci. Ne pregăteam, de atâtea ori, să plecăm la concert. Să ascultăm cum Dumnezeu ne vorbeşte prin sunete, aşa spunea mama. Era ca un ritual. Mama ne ţinea de mână în sala de concerte pe mine şi pe tata. Reuşea să ne transmită starea ei de graţie pe care o trăia de fiecare dată. Orice probleme ar fi avut, acolo în sala de concerte, acolo era biserica ei. Uneori, când dorul de ei mă usucă îmi spun că dis de dimineaţă, după ce pleacă monstrul, voi pleca, pe jos, înapoi în Polonia mea. Mă simt ca şi cum aş avea putere să merg până la capătul pământului, aşa de departe pare a fi ţara mea, la capătul pământului, şi adorm cu gândul ăsta, visez că iau la picior drumuri nesfărţite, lungi până la ei. Dimineaţa, când deschid ochii, mă trezesc cocoşii, mă trezeşte el, împingându-mă uşor cu mâna ca să fie sigur că mă trezesc, şi de cum dau ochii cu zorile movulii îmi dau seama că nu pot pleca niciunde, unde să mă duc?, n-am niciun ban, ce iau pe cusut e atât de puţin, şi acum oricum nu mai contează. Dvorak Dvorak.

Am plecat atunci cu el la concertul de la Timişoara, cu hainele puse frumos întinse pe fundul căruţei. Eram atât de fericită. Nu prea am închis ochii în noaptea aia. Am căutat pe cer steluţa mea. Am regăsit-o. M-am rugat ei, aşa cum o făceam în Biserica Inimii Sfinte a Domnului. O văd de atunci pe fereastră, o caut mereu şi mă liniştesc când o văd, ea apare întotdeauna să mă aline după siluire. Mă simt murdară de la sămânţa lui văscoasă care se prelinge pe picioare, mă duc şi mă spăl, căci nu mă pot înfăţişa steluţei mele fiind murdară. Ea e mesagerul meu, transmiţărul meu fidel, legătura mea cu mama şi tata, ştiu că aşa cum o văd şi o simt eu, aşa cred că ai mei se uită pe cer, noaptea, la steluţa, asta e legătura – ne uităm la aceaşi stea. Întind mâna spre ea, aşa cum o făceam în baracă, M-am rugat atâta la ea, încât mi l-a dat pe Dvorak! Şi Dvorak e legătura mea reală cu mama şi tata, cu viaţa mea adevărată. Mă simţeam ca un copil care a primit un cadou. Căruţa ne purta spre concert. Nu puteam să îl întreb nimc, cuvintele nu ies din gura mea în preajma lui, inima mi se strânge. Mă gândeam cum vom intra noi în oraş mergând la concert cu căruţa. Ne-am oprit în marginea oraşului, în dreptul unei case. Ivan a bătut la poartă, i s-a deschis, a vorbit cu un bărbat, acesta a deschis porţile, Ivan a venit la căruţă, s-a urcat, a mânat caii şi am intrat în curte. Am luat hainele frumoase şi ne-am dus în bucătăria de vară unde ne-am îmbrăcat. Tremuram de bucurie. Mâinile îmi transpirau şi mă îmbrăcam cu greu. Şi apoi am privit în oglindă. Eu, în haine de oraş!. Stăteau perfect pe mine. Materialul moale, pantofii, ciorapii fini. Parcă, în acel moment, era ca şi cum toată mizeria ultimilor ani se evaporase, nu fusese niciodată, eram cumva înapoi în oraşul meu minunat, pe aleea cu copaci înfloriţi, pe străzile pietruite, alături de mama şi tata, de toţi cunoscuţii mei, de prieteni, viaţa mea aşa cum a fost ea, cum îmi pare acum o altă viaţă, parcă a altcuiva, desprinsă din cărţi, din filmele vechi în care imagine se estompează, se rupe pe alocuri, se îngălbeneşte, se învecheşte, se îndepărtează.

Bărbatul se uită fix în oglindă.

Dinţii ei. Uneori, cănd beau de unul singur, că uneori nu mai vreau să îi văd pe toţi nenorociţii la birt, să beau cu ei, să le simt transpiraţia, glumele lor răsuflate de ţărani, mâncători de mămăligă şi cartofi, nespălaţi şi trăitori fără grija războiului ăluia care a ras tot şi ei bine mersi au trăit aici fără de frică. Prefer uneori să beau acasă. Dar mai bine să nu o mai fac, mai bine i-aş suporta pe ţăranii ăştia că pe măsură ce berea mă umple şi ameţeala mă cuprinde, şi o văd înaintea mea, îmi vine să o iau la bătăie şi să îi scot dinţii pentru că o aud cum face zgomot cu ei, cum îi loveşte pe cei de sus de cei de jos şi zgomotul ăsta mă scoate din minţi. Dinţi dinţi dinţi. Grămezi de dinţi, de pantofi, de poşete, de portofele, de pălării, de ace de cravată, inele, ceasuri şi iar dinţi. O să îi sparg gura odată! Din cauza ei nu mai pot să o văd pe Ludmila. Nu mai pot să pornesc în căutarea lor, îmi e tot mai greu să evadez în amintire, să le regăsesc pe floricele mele. Femeia asta cu dinţii ei, cu părul ei împletit strâns colac, nu mă păcăleşte ea pe mine. Să plece, să nu o ma văd că îi sparg gura! Ba nu, să nu plece, nu are dreptul, datorită mie a rămas în viaţă! Mie trebuie să îmi mulţumească, să îmi pupe tălpile. Grijania ei! O să îi sparg gura într-o zi!

Maria se priveşte în oglindă.

Nu mai am putere să urăsc. Nici nu mai ştiu cum. Am consumat toate sentimentele şi mi-a rămas parcă unul singur. Mă simt ca un copil orfan care nu înţelege nimic din jur. Dumnezeu a făcut totuşi ceva bun şi pentru mine. M-a lăsat stearpă. Nefericirea mea pragheză s-a dovedit a fi ceva bun până la urmă. Acolo, în lagăr, m-am simţit uşurată. Nu purtam grija niciunui copil. Era insuportabilă durerea care urla, fără glas, din femeile despărţite de copiii lor şi care trăiau cu speranţa naivă, nebunească, că micuţii sunt doar puşi la muncă, iar fumul care ieşea pe furnal tot ce mai rămânea din ei şi trăiau aşa, uitându-se cu speranţă de câine naiv spre barăcile copiilor, sperând că în grupurile copiilor scoşi dis de dimineaţă erau şi ai lor şi trăiau aşa – doar cu imaginea copiilor pe care îi vedeau, dar cărora nu le distingeau trăsăturile, iar când vreuna afla că nu mai are ce spera, copilul îi fusese ars, se topeau pe picioare, iar moartea le lua în fiecare zi, puţin câte puţin. Unele ştiau că vor muri, şi îşi doreau asta, era ultima lor speranţă ca în moarte se vor întâlni, altele însă nu mai aveau răbdare şi fugeau spre sârma ghimbată atunci când erau sigure că va fi văzut gestul lor nebunesc, iar glonţul intra fierbine în ele, topind amintirile şi aşternând pe chip fericirea întâlnirii cu sufletele copiilor arşi de vii. Doamne, îţi mulţumesc că nu trebuie să ţin în braţe un copil ce ar fi putut ieşi din împreunările, din siluirile la care sunt supusă de criminalul ăsta. E un criminal cu care eu trebuie să trăiesc. Să îi fac de mâncare, să îi spăl nădragii, chiloţii, ciorapi, sudoarea galbenă şi puturoasă, să îi văd uitătura albastră şi tăioasă ca un cuţit a ochilor lui. De cele mai multe ori parcă se uită prin mine, însă când mă vede, când în ochii i se iţeşte pofta, atunci îmi cad toate din mâini. Îmi îngheaţă sângele în mine, îmi plezneşte inima. Pielea feţei îmi ia foc, ochii îmi fierb în orbite, firele de păr din cap le simt metalice. Tu ştii, Doamne, ce e mai bine! Eu m-am împăcat cu tot. A mai rămas să lupt cu dezgustul, cu scârba, cu mirosul lui care pune stăpânire pe mine ca o fiară care mă paralizeză...O, Doamne!...

Bărbatul se uită în oglindă.

Mirosul ei femeie. Pielea ei care arde când o ating. Dinţii ei care se freacă unii de alţii, inima care tresaltă mai să explodeze. Uneori, când sunt băut, la început de beţie când lucrurile din cameră încep să se onduleze, îi simt inima bătând aiuritor, mă văd împroşcat de sângele inimii ei şi nu ştiu ce să fac atunci – să intru în ea şi să o pedepsesc pentru că niciodată nu se uită în ochii mei sau să îi sparg dinţii, să îi scot şi să nu mai aud scrâşnetul...

Maria se uită în oglindă.

Când este peste mine, în mine, fălcile-i se încleştează. Dinţii lui se freacă unii de alţii, iar zgomotul îmi pare, uneori, ca nişte cuţite pe care le ascuţi. Prefer să mă gândesc la zgomotul lor, îmi impun asta, aşa pot ignora violul, învârtoşeala lui, sudoarea, mirosul, palmele lui aspre care mă frământă, atingerea lui văscoasă. Uneori, pe geam, când e deja noapte, iar pe cer nu sunt nori, atunci o zăresc pe steluţa mea, mesagera mea, şi atunci e ca şi cum pe cer ar fi o oglindă pe care se derulează frumoasa mea viaţă de dinainte.

Barbatul se uită în oglindă. Pare furios.

Viaţa mea de dinainte. Atunci aveam totul. Acum mă trezesc cu sentimentul că m-am rătăcit, că nu ştiu unde sunt, nu recunosc casa asta în care trebuie să îmi tărăi viaţa, oamenii din satul ăsta pe care nu îi cunosc, cu care nu pot lega nimic. Bărbaţii ăştia în mijlocul cărora mă trezesc la birt şi nu ştiu cine sunt, nici eu nu ştiu cine sunt ei, nici ei nu ştiu cine sunt eu şi ce am făcut şi văzut eu la viaţa mea. Poveştile lor despre războiul la care nu au luat parte, despre care au auzit la radio, l-au întrezărit în pozele din ziarele care s-au rătăcit în Bulci, întotdeauna, spun ei, cu întârziere de luni de zile, în poze care îngheţau imaginile groazei, a corpurilor sfârtecate, a tancurilor, a oraşelor în ruină – sunt doar poveşti care abia îi ating ca de ceva petrecut într-o altă lume care nu se va întâmpla în lumea lor. Viaţa a fost bună cu ei, i-a ţinut departe de războiul care mie mi-a luat tot şi m-a aruncat departe de ai mei, viaţa asta m-a umilit, mi-a luat căldura din inimă, căldura aia care mă cuprindea când îmi vedeam fetiţele mele, femeia mea iubită. Am vrut să fac tot ce mi s-a cerut cu gândul că dacă o să îmi dau silinţa vor vedea asta şi îmi vor da drumul să mâ întorc la ai mei, dar, nu, până nu au luat tot nu s-au mulţumit. Am rămas cu asta să o văd zi de zi să nu uit, măcar dacă nu aş vedea-o nu mi-aş mai aduce aminte şi poate aşa aş uita defintiv. Să uit e tot ce vreau! O să uit când oi muri, doar că atunci nu o să mai ştiu nimic de ele. Cât o să mai trăiesc cel puţin aşa pot în gând să le recompun, să le visez, aproape în fiecare noapte în care nu adorm băut. Atunci e coşmarul, în nopţile în care adorm beat, spre dimineaţă visez sângele, dinţii, cadavrele, sângele atât de roşu şi de mult de mă îneacă şi întotdeauna apare asta râzându-mi hidos, cu dinţii ei mari, albi şi sănătoşi.

Pe ecran se proiectează imaginea celor doi. Bărbatul o bate pe Maria, îi dă loviturile cu sete. Ea îşi fereşte ochii şi, cu toate că bărbatul o calcă în picioare, ea nu spune nimic. Se aude doar vocea lui suduind „Grijania mamii tale de femeie! Dă să îţi văd ochii! Uită-te la mine, afurisito, uită-te la mine, mortăciune, uită-te, că îţi sparg dinţii ăia, îţi scot ochii, futu-ţi morţii mă-tii azi şi mâine”. O trage de păr, o loveşte şi deodată imaginea devine neagră, fără sunet.

Bărbatul stă în faţa oglinzii. Îşi priveşte mâinile mânjite de sânge. Privirea e în gol.

Acum e linişte. Nu mai aud dinţii, nu îi mai caut privirea, nu mai aştept iertarea. Doar eu cu amintirile mele. Acum o sa pot să arunc tot ce nu mai vreau să îmi amintesc. Voi rămâne doar cu ce vreau eu. Şi sângele ăsta, al ei, o să îl spăl şi gata! Doar acum i-am văzut ochii, şi acum, moartă, se crede mai bună ca mine. Nu era mai bună ca mine. Toţi au ceva de ascuns. Nu sunt io cel mai rău dintre toţi, poate am văzut oroare mai multă, sânge, carne, picioare, mâini, ochi speriaţi, moarte, cadavre, putrefacţie, zoaie, salivă, resturi, bucăţi, oase, dinţi. Răul care nu mă mai lasă să respir, să trăiesc, să îmi amintesc doar ce era odată frumos. Cândva totul avea un sens.

În tot acest timp, bărbatul îşi priveşte mâinile, parcă evitându-şi privirea. Când însă se uită direct în ochii lui, pe faţă i se întipăreşte dezgustul.

Dobitocule, tu eşti de vină pentru tot! Trebuia să fugi, să pleci de acolo. Te căcai pe tine de frică! Nu e încă totul pierdut, poţi să fugi, să pleci. Acum ai terminat cu asta, ultimul tău martor. Fugi, dobitocule. Scrie-le, caută-le, fugi, târăşte-te, fă ceva! Mi-e scârbă, bă, de tine! Stai şi citeşti cărţile alea de parcă te-ar ajuta cu ceva. Ce, bă, cu ce te ajută ruşii ăia, lua-i-ar dracu’! Viaţa mea, bă, Dostoievski, viaţa mea, bă cretinul înzorzonat, viaţa mea e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, aici, bă, în inima mea, bă, e câmpul de bătălie, aici în inima mea care a secat mai trăiesc, abia respirând, fetele mele, fetiţele mele. Ăsta e iadul, boule, ăsta e iadul, suferinţa asta năucitoare de a nu mai putea iubi. Mă usuc, bă, de dor, bă, mor, grijania mamii ei de viaţă!

Cuprins de furie, bărbatul sparge oglinda . Se face întuneric.

(Personajele sunt reale, ele au existat şi au trait pentru câţiva ani în satul Bulci. Singurele documente care atestă povestea, în afara fotografiei celor doi aflată în posesia Societatii Culturale Ariergarda Timişoara, sunt nişte însemnări găsite în Arhive, de fapt un inventar al obiectelor din casa lăsată în urmă, inventar făcut după arestarea lui Ivan Andropov. Numele său real, dar nici al femeii cu părul împletit in jurul capului ca o coroană, nu a fost aflat niciodată)