- A dus luptele altora, a trăit bucuriile altora, şi-a făcut inima mantie pe care ei să păşească peste noroaiele vieţii. Când totul s-a sfârşit, puţini dintre trecători s-au mai uitat înapoi. Luntraşul îi priveşte şi el cu greu, rămas dincolo de propria luptă. Care nu a fost, de fapt, niciodată a lui. Dar pe care a câştigat-o.

Cu fiecare înfrângere, murim câte puţin. Dar, dacă învingem pentru alţii, nemurirea noastră va atârna de gâtul lor. Ca un clopot de ametist, al cărui sunet va săpa în timp într-o inimă de piatră, până va da de apă vie. Dar vai de cel care aşteaptă să îşi potolească setea de la această apă. Aman, aman, târzie răscumpărare, ca o fecioară salvată la senectute de prinţul rămas tânăr şi neghiob, ca toţi prinţii care îşi cauta norocul în turnurile minţii lor.

Se repezea la ele, le citea sufletul într-o clipă şi, unde vedea o lipsă, lipea o nestemată. Lumina aceasta îl orbea apoi şi uita cum arătase sufletul înainte. Dar suflet din sufletul lui era nestemata, şi nici un alt suflet nu a reuşit să o asimileze. Iar el obosea, îşi pierdea suflul, pălea şi se prăbuşea ca mort când pierdea, din nou, legătura cu unul dintre aceste suflete. Rămânea după el urma, ca o cicatrice, de purtat cu mândrie sau cu ruşine, dar imposibil de ascuns.

Le însemna, cu lăcomie, le scotea din lumea lor şi le purta în ţări pe care ele le-ar fi visat, dacă ar fi ştiut cum. În care, alături de el, ar fi rămas pe veci. Dar leacul pentru oboseală nu l-a găsit nimeni, iar întoarcerea sufletului la întuneric e rapidă şi amară.

Luntraşul crezuse cândva că asta înseamnă dragoste. Preschimbarea persoanei, călătoria dincolo de fire pe care o propunea zâmbind fermecător. Dar al cărui capăt nu îl cunoştea nici el. Şi aşa, după un timp, barca venea înapoi la mal, iar luntraşul avea din ce în ce mai puţin suflet.

Dar în lume se mai vedeau, din când în când, sclipind stins, urma nestematelor pe care le dăruise. Iar locurile goale din sufletele care călătoriseră cu el îl mai aşteaptă şi acum.

Sărmane luntraş, dacă aş ştii să îţi scriu povestea, aş uita pentru un timp chemarea apei. Şi amarul vieţii. Aş chema soarele să răsară, să usuce mâlul, iar pe apă curată te-aş duce eu în călătoria ta.

Aşa am scris când am aflat că a dispărut. Am vrut ca povestea lui să rămână. Nici eu nu o ştiu pe toată, cu atât mai puţin o vei afla tu, cititorule. Mai ales că eu nu sunt scriitor. Sunt fotograf. Dar am avut şansa să îl cunosc pe luntraş mai mult decât oricine altcineva. Acum sunt singurul care poate povesti despre el. Dar, îţi repet, eu sunt fotograf. Mi-au rămas de el câteva scrisori, în care îmi trimitea mici lecţii de stil. Nuvele foarte scurte, care să prindă un moment de viaţă. Instantanee. Ca nişte fotografii de stradă, dar folosind cuvinte.

 Nu era niciodată încântat până la capăt de fotografiile mele, pentru că lăsau detalii în umbră. Am avut multe dispute, dacă imaginile formate din cuvinte sunt mai reuşite decât cele surprinse de aparatul de fotografiat. Bănuiesc că el a câştigat, pentru că eu îi scriu acum povestea, pe când el nu m-a fotografiat niciodată. Nici eu nu am fotografii cu el. O prezenţă atât de discretă, din care va rămâne doar această schita.

Mi-a luat mult timp să aştern cele câteva pagini, pentru că aveam senzaţia constantă că râde de mine:

- Iată, îmi scrii povestea, tu care spuneai că scrisul este depăşit de fotografie. Şi o scrii şi fără pricepere. Cu simpatie, dar fără pricepere.

 Am reuşit, bombănind, să o duc până la capăt.

Avea ritualul lui când ajungea acasă. Întotdeauna cu maşina. Chiar dacă era băut, avea o luciditate aparte la volan. Vira la stânga, de pe drum, pentru a intra în curte. Poarta nu era niciodată închisă. Era momentul de cotitură al serii.

În acel viraj lăsa ziua, bună sau proastă, în spatele său. Era un moment al rememorării pe repede înainte, al fixării concluziilor zilei. De multe ori luase decizii importante în acest mic portal temporal. Acel viraj era ca o renaştere, era echivalentul dimineţii pentru alţi oameni. Chiar dacă nu se adresa cuiva anume, avea un sentiment puternic de mulţumire. Reuşise. Încă o dată. Plăcerea de a se retrage în lumea lui îl bucura, cred. Nu era exuberanţă, ci mai degrabă o împlinire calmă şi aşezată.

Până în acea seară, despre care am vorbit la început. Atunci, când a tras de volan, în momentul recapitulării nu i s-au ivit în fata întâmplările zilei, ci ale vieţii. Băuse mult, mult mai mult ca de obicei. Dar, în acea fulguraţie, era lucid cum nu fusese niciodată. Un cuţit, ascuţit pe îndelete de-a lungul vieţii, despre care nu ştia că îl avea ascuns în minte, îi tăia şi îi ordona gândurile. Şi amintirile. Regretele şi mulţumirile. Un bilanţ instantaneu.

Toate erau la locul lor, acum. Aceasta a fost concluzia vieţii sale. După acest gând, nu avea ce să mai urmeze.

Îşi alesese casa pentru că, la capătul străzii, se afla marea. Un mal abrupt, neamenajat, de care, la flux, se loveau valurile. O vecinătate care îi plăcea, deşi mergea rar să privească acest spectacol. Singurătatea lui aprecia de la distanţă această proximitate, acest spaţiu înceţoşat, fără o linie clară a orizontului. O vitrină mai mereu înceţoşată, în care norii şi vântul îşi făceau mereu de lucru.

Mâna stângă i se încleştă pe volan. Apucase să facă o parte din viraj. Redresă maşina şi îşi continuă drumul. Un vecin care se uita pe geam avea să povestească că maşina a trecut dincolo de ţărm, fără să facă vreun zgomot. Nu  a fost niciodată găsită în apă. Două informaţii vagi, iată tot ce ştiu despre dispartitia Luntraşului. De asta am hotărât să îi scriu povestea, atât cât ştiu din ea. 

În momentul în care a ajuns la ţărm, îngerul lui protector s-a îmbrăţişat cu demonul său. Ambii înfrânţi. Îl priveau trecând dincolo de limita meritului sau a vinovăţiei. Un om atât de împăcat cu el însuşi le depăşea puterea de înţelegere. Dar nici nu îl puteau ajuta. Plângeau împreună ceea ce li se părea o pierdere. O pierdere a propriilor repere. O luminare a propriilor neputinţe.

Luntraşul nu era pierdut.

Dimpotrivă.