Lumea boemă de la Vama Veche

Succesul înregistrat anul trecut când în colecţia Memorii/Jurnale a editurii Humanitas a fost publicată Cartea de la Vama Veche a avut două consecinţe. Prima, aşteptată, dorită, este reprezentată de apariţia unei continuări ce se cheamă - nici nu putea să se numească altfel - A doua carte de la Vama Veche (Editura Humanitas, Bucureşti, 2016).

Cea de-a doua e că autorul cărţii, regizorul şi profesorul Cristian Pepino, prinzând curaj, ne-a mărturisit şi nouă, cititorilor săi, cum s-a făcut, desigur tot printr-o succesiune de întâmplări „ciudate” şi tocmai prin aceasta amuzante, că amintirile lui au ajuns să se transforme-n carte. Care, ca orice carte, indiferent că e vorba despre una fără pretenţii, de vacanţă, de citit în tren, aşa cum o califică autorul însuşi, a stârnit nu numai laude, ci şi supărări, şi controverse. „Nemulţumiţii” fiind recrutaţi, fireşte, din rândul celor ce s-au socotit „nedreptăţiţi”.  Adică nu îndeajuns de „reflectaţi” prin faptele vesele în derularea cărora au fost parte. Unora dintre ei  li se oferă acum dorita satisfacţie, ceilalţi urmând să aştepte, probabil, o a doua continuare. O A treia carte.

Personajele principale ale acestei A două cărţi de la Vama Veche sunt nu neapărat aceleaşi cu cele din primul volum, ci aparţinând aceleiaşi lumi boeme. A artiştilor. Preponderent a plasticienilor şi a oamenilor de teatru. Locuri de prim rang la capitolul năzbâtii, azi generatoare nu doar de zâmbete, ci şi de melancolii ori de surâsuri întristate, deţinând François Pamfil, la rându-i profund legat de teatru (dacă ar fi să dau un singur exemplu, atunci cel reprezentat de scenografia spectacolului Nevestele vesele din Windsor ar fi, cred, mai mult decât elocvent), Silviu Purcărete şi Alexandru Tocilescu. Li se alătură excelenta scenografă Nadina Scriba, compozitorul Mircea Florian, Dadu Bucur, Decebal Scriba, Dadu Bucur, Dimi Simion. „Distribuţiile” fiind completate de personaje cel puţin ciudate. A căror listă începe cu Dana, fiica generalului defector Ion Mihai Pacepa, urmărită minut cu minut şi nicidecum disimulat de, pe acum, foştii subordonaţi ai tatălui său şi se încheie - pour la bonne bouche ­­- cu Paul Everac.

Nu vă imaginaţi, Doamne fereşte!, că autorul Fluturelui pe lampă şi duşmanul neîmpăcat al regizorilor tineri, ar fi călcat cumva prin Vama Veche, pe la Doimai ori în Mamaia Sat. Acolo unde s-ar fi putut amesteca cu cei pe care nu doar că-i detesta, ci împotriva cărora întocmea teancuri de memorii. Nici vorbă. El, Paul Everac, ca şi mulţi alţii, e doar protagonistul „mitic”, „legendar” al unor întâmplări cum nu se poate mai amuzante, istorisite, spre hazul celor prezenţi, în serile şi nopţile de vară, de cei ce astfel se credeau astfel, fie şi numai parţial, răzbunaţi.

Cei ce au cunoscut acele vremuri, le-au trăit pe pielea proprie şi care, pe deasupra, au tras ponoasele, vor savura, nu mă îndoiesc de asta, amintirile lui Cristian Pepino ce ţin de episoade comice legate de istoricul Cântării României ori de cel al Cenaclului Flacăra. Cei mai tineri, care au fost scutiţi de asemenea cazne, au acum ocazia să afle cum, cât de „frumos” era odinioară, atunci când un artist profesionist era silit de „tovii” de la diversele „organe” să facă spectacole cu amatori ori să le jurizeze încropelile născute nu întotdeauna din cine ştie ce aspiraţii artistice ce-şi căutau zadarnic împlinirea, ci tot la ordin.

Cristian Pepino - A DOUA CARTE DE LA VAMA VECHE; Colecţia Memorii/Jurnale; Editura Humanitas, Bucureşti, 2016