„Ludice. Exerciţii de umor criptic“, un nou volum de Gabriel Liiceanu. Fragment, în avanpremieră

Publicat: 03.11.2019 13:27

Ultima actualizare: 03.08.2022 06:08

Un nou volum de Gabriel Liiceanu, "Ludice. Exerciţii de umor criptic", publicat de Editura Humanitas, va fi lansat joi, 7 noiembrie, de la ora 19.00, la Humanitas Cişmigiu. Cu această ocazie, Gabriel Liiceanu se va afla în dialog cu Radu Paraschivescu, iar întâlnirea se va încheia cu o sesiune de autografe.

.„Nu mai ţin minte întocmai când mi-a venit ideea acestui volum. E bine să te caţeri din când în când pe acoperişul lumii, mi-am spus, şi să râzi de tine şi de alţii, cu dorinţa de a scăpa măcar o clipă de masca gravă pe care ţi-au întipărit-o pe figură filozofia, textele speculative şi scrisul «încruntat».", spune filosoful Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, despre noul volum "Ludice. Exerciţii de umor criptic", care va fi lansat joi, 7 noiembrie, de la ora 19.00, la Libăria Humanitas Cişmigiu.

"Ştiam însă că riscul de a te face de râs propunându-ţi să-i faci pe alţii să râdă era mare. De altfel, un autor al editurii, cel puţin la fel de «serios» ca şi mine, ratase experienţa evadării în registrul comic. Culmea e că tocmai eu îl sfătuisem să renunţe la ideea publicării! Nu mă ascultase. La capătul eşecului, fără să-mi poarte pică, îmi spusese obidit că e mai uşor să faci un cititor să plângă decât să râdă. Dacă voi păţi şi eu la fel? m-am întrebat, după ce am pus laolaltă cele 14 texte care se voiau pline de haz...“ , spune Gabriel Liiceanu.

Fragment din povestirea "Psihoterapie"

"Toată existenţa mea a fost traversată de o pudoare înnăscută. Din pricina asta, nu sunt în stare să folosesc cuvintele acelea indecente, deşucheate ori necuviincioase care, ieşite din gura unora, îi fac pe oameni să se prăpădească de râs, în timp ce, spuse de alţii, înmărmuresc asistenţa şi provoacă o senzaţie de penibil şi dezgust. Unii dintre prietenii mei se mişcă în registrul înjurăturilor cu uşurinţa virtuozilor pe claviatura pianului, în vreme ce eu transpir numai la gândul că aş spune în şoaptă cuvântul… Sau cuvântul…

Nu, iertaţi‑mă, pur şi simplu nu pot să le spun! Sigur, dacă aş fi american, ar fi altceva. În filmele lor, actorii înjură cum ar scuipa coji de seminţe. Or, eu nu pot să înjur nici măcar aşa, între prieteni, nici măcar când sunt singur la volan, darămite să pun pe hârtie tot felul de năsărâmbe menite să rămână acolo în toată neruşinarea lor! Cum se face, m‑am întrebat de‑a lungul anilor, că unii scriitori se bucură de – cum să‑i spun? – de „prezumţia de porcoşenie“ (cum ar fi, de‑o pildă, Rabelais, care parcă scrie direct din fundul unui hârdău; păi Creangă al nostru, cu Povestea poveştilor, de fapt Povestea… – ah, nu, iertaţi‑mă, sunt incapabil să scriu adevăratul titlu! –, pe care a citit‑o la cenaclul Junimii când Maiorescu era plecat la Viena, este de zece ori mai inventiv, fără să fie scârbavnic ca scatologul de Rabelais), aşadar de ce unii scriitori se bucură de prezumţia respectivă, în vreme ce alţii n‑au voie să pună pe hârtie nici măcar cuvântul… Nu, e clar, nu pot! (Şi, de fapt, era un fleac cuvântul ăsta pe care mă pregăteam să‑l scriu, era…)

Ce mai! Sunt handicapat, e clar! Nici măcar bancuri porcoase nu sunt în stare să spun, oricât de bune ar fi ele. Când ajung la poantă şi trebuie să rostesc cuvântul cu pricina, mă opresc, zic „ăăă“, apoi spun prima literă, transpir, pe urmă mă întorc către vreun prieten care nu suferă de meteahna asta şi – înfrânt, umilit şi zdrobit – zic: „Spune tu, te rog, mai departe…“

Ceilalţi mă privesc cu milă, în timp ce amicul duce bancul la capăt, stârnind hohotele asistenţei. Vă daţi seama cum mă simt?

Neputând intra în pas cu lumea, m‑am dus la psihoterapeut. De fapt, am fost la doi. Primul a ascultat în linişte povestea dramei mele şi, după ce am terminat, m‑a întrebat: „Aveţi o oglindă veneţiană în casă? Una în care puteţi să vă vedeţi în întregime?“ – „Am“, am răspuns. – „Perfect. Uitaţi ce facem. Când vă sculaţi dimineaţa – dar asta faceţi în primele cinci minute, cât încă nu v‑aţi trezit bine –, vă duceţi aşa cum sunteţi, în pijama, în faţa oglinzii şi, timp de câteva minute, privindu‑vă în ochi, spuneţi toate cuvintele porcoase care vă trec prin cap. Vă aştept săptămâna viitoare să‑mi povestiţi cum a fost şi cum v‑aţi simţit.“ Nu m‑am mai dus. Mi‑a fost ruşine. Dacă mă întreba ce cuvinte am spus?

Recent însă, o bună prietenă, psihiatră, mi‑a recomandat un coleg de‑al ei psihoterapeut, despre care mi‑a vorbit pe un ton entuziast. Recunosc că vizita la el m‑a impresionat. Într‑o vilă din interbelic transformată într‑o elegantă clinică privată, m‑a primit o doamnă asistentă, care m‑a invitat să iau loc într‑o sală de aşteptare mobilată în stil vintage. Am aşteptat circa zece minute amintindu‑mi de The King’s Speech, filmul în care proaspătul rege, bâlbâit, se duce la un psihoterapeut logoped (magistralul Geoffrey Rush), care, după ce‑i pune câteva întrebări, îl îndeamnă pe Majestatea Sa să înjure ca la uşa cortului. Regele constată că, pe măsură ce se dezlănţuie şi se lasă în voia mâniei îndelung reprimate, îi piere bâlbâiala. Te pomeneşti că mă pune şi pe mine să‑mi ies din fire, mi‑am zis, cu oarecare speranţă amestecată cu teamă. De altfel, din cabinet se auzeau la răstimpuri nişte împuşcături care mă făceau să tresar de fiecare dată.

Tocmai când cochetam cu ideea să‑mi iau tălpăşiţa cât mai era timp, uşa cabinetului s‑a deschis şi am văzut ieşind, cu pupilele mărite, un adolescent cu părul vâlvoi. S‑a îndreptat en biais către ieşire, trăgând cu coada ochiului când la doctor, când la asistentă. „Nic dragă, i s‑a adresat domnul care rămăsese în uşa cabinetului, ne revedem miercuri. Între timp, exersezi singur acasă. OK?“ Apoi s‑a întors către mine.

Nu cred că avea mai mult de 45 de ani. Blond, siluetă plăcută, cu cărarea pe stânga, ca Robert Redford. M‑a poftit să intru şi mi‑a indicat un fotoliu confortabil. După care a trecut în spatele biroului, pe care se aflau un caiet format studenţesc şi un stilou Parker aşezat pe cotorul caietului. A scris câteva propoziţii, apoi a ridicat privirea către mine.

„Pesemne că aţi auzit împuşcăturile din cabinet. Tânărul cu părul răvăşit pe care l‑aţi văzut adineauri face atacuri de panică când tună. Stăm de vorbă de una, de alta şi, când nu se aşteaptă, trag pe sub masă cu un pistol cu gloanţe oarbe. Cred că în zece şedinţe se vindecă. Dar să venim la problema dumneavoastră. Înţeleg că aveţi dificultăţi cu rostirea cuvintelor indecente. Poate n‑ar fi rău să vorbim puţin şi despre copilărie, despre părinţi… Eu înclin să cred că aveţi un supraeu foarte pronunţat. În sfârşit, vom vedea. Deocamdată, o să procedăm ca în cazul tânărului.“ – „O să trageţi cu pistolul? Să ştiţi, domnule doctor, că nu sunt încă pregătit.“ – „A, nu în sensul ăsta. N‑o să tragem cu pistolul. Vreau doar să spun că vom folosi acelaşi principiu terapeutic: cui pe cui se scoate. Ne avântăm coûte que coûte – bănuiesc că ştiţi franceză…“

– „Da, înţeleg coûte que coûte…“ – „Perfect. Ne avântăm coûte que coûte pe terenul minat. Iată ce o să vă propun.“

Ei bine, mi‑a cerut ca în zilele următoare să aştern pe hârtie, din experienţa mea sau din auzite, trei poveşti „buruienoase“ cu oameni de cultură, de preferinţă scriitori. „Înţelegeţi ce facem? Nu dumneavoastră spuneţi cuvintele care vă ridică probleme, ci ei. Însă ei trebuie să fie persoane reale, scriitori din lumea dumneavoastră. Procedând aşa, sunteţi scos din cauză. Dumneavoastră nu faceţi decât să relataţi ce aţi auzit sau ce aţi aflat din sursă directă. Încercăm să vă păcălim supraeul. Dar încet‑încet veţi glisa în rolul lor. Vă aştept cu poveştile săptămâna viitoare, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră.“ Mi s‑a părut ingenios. Abia aşteptam să ajung acasă şi să încep să pun pe hârtie tot felul de porcării luate din gura altora. Ştiam o grămadă. Cel mai greu era să selectez trei dintre ele ". ( Fragment din "Ludice. Exerciţii de umor criptic", de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2019, Copyright Editura Humanitas)