Locuri ale memoriei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Numele lui Vlaicu Bârna îmi este cunoscut demult, din copilăria petrecută în socialismul ce redescoperea, după 1964, patriotismul pe care mai apoi, în anii naţional-comunismului ceauşist, avea să îl tranzacţioneze şi instrumentalizeze în cel mai josnic chip cu putinţă.

Pe Vlaicu Bârna îl asociez chiar şi acum, la maturitate, cu numele compozitorului Mircea Neagu. Şi aceasta fiindcă scriitorul minor, care s-a exersat mai cu seamă în poezie, dar şi în registrul epic mai larg ( Romanul Ecaterinei Varga), era textierul unui cântec patriotic decent, nu îmi amintesc acum care anume, din repertoriul corului şcolii de provincie unde mi-am făcut studiile gimnaziale.

Îl descopăr acum, poate cu o de neiertat întârziere, pe Vlaicu Bârna (1913-1999) în ipostază de memorialist. Cu întârziere fiindcă Între Capşa şi Corso, recent tipărit în colecţia Jurnale, autobiografii, amintiri a editurii Polirom (2014), prin grija istoricului literar Nicolae Bârna, se află deja la a treia ediţie. Prima a apărut în 1998, în timpul vieţii autorului, cu o minuţioasă şi tentantă prefaţă scrisă de binecunoscutul şi rigurosul Zigu Ornea. Cea de-a doua, în 2005. Cea de acum adaugă textului iniţial o Addendă ce conţine numeroase fragmente dintr-o altă scriere de factură înrudită cu corpusul de bază al volumului, scriere intitulată Figuri din Parnasul interbelic.

Cele aproape 450 de pagini ale cărţii reprezintă o cronică palpitantă, filtrată prin subiectivitatea memoriei, a vieţii culturale preponderent bucureştene (găsim şi un capitol despre Craiova interbelică, un altul despre Despre Clujul anilor’20, încă unul intitulat Sighişoara, mon amour!) dintre cele două războaie mondiale îndeosebi din perioada interbelică. Cu utile, relevante şi, câteodată, cutremurătoare prelungiri şi în anii imediat următori. Aşa se face că din cartea lui Vlaicu Bârna aflăm ori găsim reconfirmări despre ceea ce s-a întâmplat cu multe dintre figurile centrale ale literaturii, artelor plastice, teatrului, muzicii, jurnalismului românesc îndeosebi în primul deceniu, cel mai dur, al dictaturii comuniste. Despre umilinţele la care au fost supuşi (Ion Vinea, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Rosetti, Theodor Pallady, Alexandru Philippide), unii supravieţuind din vânzarea de obiecte personale, alţii din stilizarea câte unei traduceri semnate de te miri cine, traducere venită prin bunăvoinţa unui amic de odinioară, ori chiar a partidului. Despre miracolele sau micile aranjamente prin care s-au salvat fie de la închisoare, fie de la confiscări de avere şi totală punere la index (Ion Barbu şi colecţionarul Zambaccian). Despre marile compromisuri ce le-au asigurat un trai fără griji, decontat falimentar prin eşecuri literare de proporţii precum Mitrea Cocor (Mihail Sadoveanu). Despre felul în care au crezut că păcălesc noul regim care i-a păcălit el mai abitir, scoţându-i de la Universitate, dar permiţându-le totuşi, cu avataruri, să îşi publice romanele  (e vorba despre G. Călinescu, Vlaicu Bârna fiind, pare-se, primul lector al Bietului Ioanide). Despre mici compromisuri şi laşităţi (Tudor Vianu), justificate de contexte neprielnice, regretate mai apoi, după 1964. Despre fanfaronade agresive (Victor Eftimiu), oportunisme aşijderea, generos remunerate de comuniştii ce ştiau, orice s-ar spune, să îşi răsplătească tovarăşii de drum. Despre oportunisme socotite a fi “controversate” şi pactizări “folositoare” (Zaharia Stancu). Despre convingeri comuniste parţial şi doar pentru moment împlinite (Scarlat Callimachi, victimă, în perioada ilegalităţii PCR, a unui denunţ referitor la activitatea lui de agitator comunist, denunţ semnat, se pare, de Ionel Perlea). Despre travestiuri repetate (semnalez un portret nemilos al Veturiei Goga- cf. Recviem pentru Văduva Naţiunii) Ş.a.m.d. Ş.a.m.d.

vlaicu barna

Dar nu ceea ce s-a întâmplat cu spuma vieţii culturale româneşti după al Doilea Război Mondial reprezintă centrul de interes al cărţii Între Capşa şi Corso. Cartea interesează mai cu seamă prin felul în care reconstituie, fără a o idealiza, perioada interbelică. Lumea literară, a presei, a artelor plastice, poate nu suficient şi pe cea a teatrului, dintre 1932 şi 1944. O lume vioaie, efervescentă, inventivă, mereu generatoare de substanţă creativă şi care nu şi-a pierdut mai nimic din aceste însuşiri nici măcar în anii celui de-al Doilea Război Mondial. O lume ale cărei figuri dominante şi recunoscute ca atare au fost Nicolae Iorga, E. Lovinescu, G. Călinescu, Camil Petrescu ( cu toate contradicţiile sale, cu temperamentul său polemic, cu voinţa lui nedezminţită de a muri “pe ideile mele”), Ion Barbu. O lume ce şi-a dobândit proeminenţa şi prin Anton Holban, Pamfil Şeicaru, Ionel Teodoreanu. Şi alţii, şi alţii. Unii scriitori cu har, alţii doar victime ale iluziei că ar avea ceva de spus în literatură sau, dacă nu, măcar în presă.

 Ne întâlnim, graţie lecturii, cu o lume supusă înnoirii, proces întru formularea căruia un rol important le-a revenit tinerilor din jurul Criterionului şi al lui Petre Comarnescu. Om de idei căruia Vlaicu Bârna îi consacră o substanţială evocare. Evocare ce poate să îi mire pe cei ce nu cunosc amploarea rolului jucat în coagularea respectivei generaţii de cel despre care, în cel mai bun caz, ştiu că a fost un foarte bun critic de artă, poate şi un bun traducător din literatura americană (mai cu seamă literatura dramatică). Petru Comarnescu înseamnă, cum bine spunea Dan C. Mihăilescu în comentariul consacrat celor trei volume ale Paginilor de jurnal ale acestuia, apărute şi ele, în 2003, la o editură pe nume Noul Orfeu, despre care azi nu cred că mai ştie cineva ceva, “ un exemplu tipic pentru ce va să zică sacrificarea pionilor în favoarea turnurilor…şi a nebunilor.” (cf. Literatura română în post-ceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare).  Oricum, pentru cei ce suprapun “generaţia ’30” peste nume precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Noica, Ionescu, Sebastian etc, a afla că factorul coagulant al acestora a fost în epocă azi cvasi-uitatul Petru Comarnescu poate reprezenta un şoc. Vlaicu Bârna a fost, nu încape îndoială, un admirator, al lui Comarnescu, aşa cum a fost şi al poetului Ion Vinea (cf. Ion Vinea- o figură emblematică), fără însă a-i absolutiza personalitatea. Dovadă că în cartea sa găsim şi bune, foarte bune evocări ale lui Mircea Vulcănescu sau Cioran. Dar şi a felului în care a găsit cu cale să îi rezolve problema de supravieţuire a lui Mircea Vulcănescu “mahmurul” Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce marele finanţist a fost arestat.

Ne întâlnim şi cu o lume supusă, deopotrivă, consolidării, operaţiune întru împlinirea căreia un rol important le-a revenit lui E. Lovinescu şi cenaclului Sburătorul. La Lovinescu şi la Sburătorul se fac mereu şi mereu referinţe în carte, fie prin detalii surprinzătoare despre criticul urgisit de “confratele” G. Călinescu (cf.Malraux prefaţat de Lovinescu şi o farsă de 1 aprilie), fie prin mini-portrete dedicate unora dintre cei formaţi la şcoala teoreticianului sincronismului (Dinu Nicodim).

Lumea aceasta literară, a presei, a artei, cu amiciţiile şi adversităţile ei, cu contradicţiile şi contrarietăţile ei, e evocată în cartea lui Vlaicu Bârna prin prisma a doi topoi- cafeneaua (Capşa) şi braseria (Corso). Localuri care, împreună cu Athenée Palace- ul, simbol al Bucureştiului cosmopolit despre care avem mărturia din romanul documentar al lui R.G. Waldek, înseamnă tot atâtea locuri de memorie.

Vlaicu Bârna- Între Capşa şi Corso; Biblioteca Memoria, Editura Polirom, Iaşi, 2014  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite