Liliacul şi adevărul

Săptămâna trecută am pomenit despre liliac,  a cărui aripă era folosită pe vremuri într-o sumă de farmece şi vrăjitorii, iar câţiva dintre prietenii virtuali l-au blamat, aş zice eu, pe nedrept, ceea ce mă îndeamnă să scriu azi despre acest animal straniu, mamifer zburător, cu aripi neobişnuite, pe care unii le consideră înrudite cu ale demonilor.

Este adevărat, există o literatură “neagră” care îl pune într-o lumină cam proastă. Dintre zoologiile medievale, doar a lui Gesner ni-l arată mai realist, aşa cum îl vedeţi mai sus.

 Dar nu toată lumea este de părerea asta. În Istoria ieroglifică a lui Cantemir apar 12 povestioare, care exprimă foarte bine spiritul epocii, iar cea mai convingătoare dintre acestea este spusă de Liliac.

Este vorba despre un dialog dintre un corăbier şi un delfin. Acesta din urmă, ca rege al apelor, suflă spre o corabie, împrăştiind aburii subţiri ai unei furtuni viitoare. Cum delfinul este un aristocrat, îl avertizează totuşi pe corăbier, pentru a se salva. Însă marinarul - ca orice marinar - nu crede până nu vede: îşi bate joc de delfin, într-un mod grosolan. Evident, furtuna se dezlănţuie, iar corabia piere în valuri.

Liliacul a fost martorul acestei întâmplări, pe care o povesteşte într-o adunare importantă, cum ar fi în Parlament sau pe Facebook. Este un moment grav, în care lumea nu mai poate discerne între adevăr şi fals. E criză. Oamenii au nevoie de un conducător. Totuşi, din perspectiva Liliacului lucrurile sunt clare, la fel de clare ca pentru delfinul care îl avertizase pe corăbier. De aceea se simte dator să-şi împărtăşească opiniile, dar, din păcate, este un clarvăzător, fără fani. 

El vede prea bine că lumea condusă de-o struţocămilă se va face praf şi pulbere, dar, în ciuda evidenţei, nimeni nu-l ia în serios. Struţocămila, care este un cămiloi cu pene şi fără creier, e respectată, pe câtă vreme Liliacul e un insurgent şi atât. Şi asta pentru că e cam din topor. Nu ştie să mintă, nu ştie să înşele. Nu are prieteni. (Nu are pe nimeni care să-i dea, acolo, un like). În singurătatea lui absolută, adevărul e apă de ploaie, exact ca şi în cazul lui Laocoon. Deşi cele două situaţii sunt complet diferite: pe troian l-au obstrucţionat zeii, în timp ce Liliacul devine paria pentru că nu este simpatic.

 În imaginarul folcloric e considerat un monstru caraghios, crezându-se despre el că şi-a ales refugiul în întuneric, pentru că-i era jenă de înfăţişarea hidoasă. Deşi nu i se contestă calităţile oraculare, nu ţine nimeni cont de previziunile lui. În plus, fiind claustrofil şi nocturn, este considerat cam ciudat.

Doar în romanul lui Cantemir i s-a făcut puţintică dreptate. El apare aici ca protestatar, curajos, apărător al dreptăţii. Dar chiar şi-aşa va fi ignorat din cauză că nu stăpâneşte retorica. Iar de aici i se trag şi celelalte. Adevărul gol-goluţ, fără paiete retorice, îi face pe ascultători să strâmbe din nas, iar obstinaţia de a suţine un punct de vedere îi atrage calificativul de scandalagiu. 

El iese din tiparele obişnuite pentru că vorbeşte despre viitor şi nu tocmai într-un limbaj acceptabil, ci mai scapă câteva indecenţe la adresa clevetitorilor. Printre multele vorbe insuportabile, prevede apropiatul sfârşit al împăratului. Iar de aici până la izgonirea lui definitivă nu mai e mult. 

În ciuda percepţiei generale, mie mi-a fost foarte simpatic acest personaj. De câte ori mă gândesc la el, mi-amintesc când l-a prins ziua, în largul mării. Are loc o eclipsă de soare, totul se întunecă, iar lumea stă pitită în case. Numai Liliacul zboară de-a lungul ţărmului „cu luminoşi ochi“, după cum singur spune, fălindu-se cu această capacitate de a stăpâni întunericul. Spirit aventuros, se îndepărtează de locurile ştiute şi îl prinde lumina. Însă nu-şi pierde curajul şi nici luciditatea. Se salvează agăţându-se de un catarg, atent la tot ceea ce aude în jur. E singur şi  orb, dar fericit pentru că lumea se află nu departe de el.

Izolat (ca să folosesc un cuvânt la modă) şi unic între animale, stârneşte invidii pasionale iar proorocirile sale provoacă iritare generală. 

Straniu şi ridicol. Să nu-mi spuneţi că nu vă place de el!