Nu de atâtea ori de câte ar fi meritat, eu având ştiinţă doar de o singură punere în scenă. Cea realizată în anul 2006 de regretata regizoare Mona Marian (Chirilă) la Naţionalul clujean.

În scrierea de factură post-modernă a lui Tom Stoppard, personajul principal era un anume Henry Carr, impresar teatral, o „figură autentică”  ce a lucrat la Consulatul ţării sale din Zürich, după ce a fost rănit în timpul Primului Război Mondial. Henry Carr este la fel de „autentic” precum celelalte personaje ale piesei. Şi anume Tristan Tzara, James Joyce sau Vladimir Ilici Lenin. El, Carr, are rostul de a face legătura între ele. Locul privilegiat în toată povestea destinată scenei scrisă de Stoppard îi revine lui Lenin,, un personaj mereu agitat, dornic de acţiune, atins de mania epistolară, alcătuitor de planuri utopice. Lui Carr îi trece la un moment prin minte să apese pe trăgaci şi să-l lichideze pe cel care va ajunge într-un tren blindat la Moscova. Acolo unde va începe construcţia sângeroasei utopii care a fost Revoluţia, care a instaurat bolşevismul şi care mai apoi a impus instaurarea comunismului într-o considerabilă parte a Europei de Est.

Citind romanul lui Stelian Tănase Dracul şi Mumia, subintitulat „un basm al secolului trecut”, roman apărut într-o primă formă în anul 2010 la editura Adevărul şi reeditat, nu ştiu dacă cu sau fără modificări, în 2015 la editura Trei, gândul m-a dus adesea la piesa lui Tom Stoppard. Habar nu am dacă autorul romanului a citit-o sau nu, dar foarte adesea în corpusul acestuia, o vastă fabulaţie istorică, politică şi poliţistă deopotrivă, cuvântul revine. Poate şi pentru că Dracul şi mumia e romanul, e cronica informală a unui secol al feluritelor travestiuri ale răului. Şi ai agenţilor acestuia. 

O imagine imensă, înmagazinată într-o concentrat, al a unui veac agitat, colorat, marcat de bizarerii, aberaţii, nenorociri, genocid şi fapte absurde, provocate de întâmplare sau de un destin potrivnic, dar puse în practică de oameni. Adică de personaje ba dubioase, ba imorale, ba amorale, ba interesate, ba inconştiente, ba marcate de însemne diavoleşti. Nu întâmplător, de altfel, în cărţile sale, spre a vorbi despre totalitarism şi despre lagărele de concentrare, Hannah Arendt invoca imaginea Iadului. Tot cum defel hazardat politologul Vladimir Tismăneanu îşi intitula o carte recent apărută (în 2012 în SUA, în 2013 la editura bucureşteană Humnitas) Diavolul în istorie. E vorba despre o carte despre (şi citez acum subtitlul ei) Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX.

În Dracul şi mumia, carte de factură postmodernă, în care formula picarescă specifică secolului al XVIII lea e cu folos transferată şi îmbogăţită în veacul nostru cu achiziţiile sale literare cu tot, avem de-a face cu asocierea dintre Lenin, dintre Lenin şi dublul său (căci personajul istoric nu e lipsit de sosii) şi Drac. Care devine un al doilea „dublu” al celebrului personaj istoric. Însoţitorul şi supraveghetorul acestuia. Cel care astfel îşi mai râde o dată de omenire. Romanul are, de altfel, drept moto o zicere a lui Marx: „Poţi să te asociezi cu Dracu’, dar trebuie să te asiguri că tu îl vei înşela pe el, şi nu invers”. În cazul nostru, asocierea se petrece după ce Lenin sau, mă rog, mumia lui hotărăşte să dispară din celebrul Mausoleu din Piaţa Roşie. Decizia e luată de marele învăţător al popoarelor din cauza supărării ce i-a fost provocată de hotărârea membrilor Biroului Politic al PCUS de a-l depune tot acolo, după moartea din martie 1953, pe Stalin. Or, între Starik (Lenin) şi Koba (Stalin) convieţuirea, cu atât o convieţuire pe veci, e una imposibilă. Aşa că „Lenin a dispărut din Piaţa Roşie, Într-o noapte ploioasă din aprilie 1953”.

Aceasta este prima frază din romanul lui Stelian Tănase. Frază la fel de generoasă şi la fel de deschizătoare pentru orice posibilitate precum celebra, des citata, „marchiza ieşi la ora 5”. Din acest incipit „după manual”, „după reţetă”, Stelian Tănase ştie să obţină profitul maxim. Se joacă cu timpul, cu faptele, cu istoria. Cu oamenii care au făcut-o. Care apar reali sau în copie. Se joacă cu locurile, plimbându-ne peste tot în Europa. La Moscova, la Paris, la Berlin, la Viena, la Praga. Cu naratorii care sunt şi nu sunt cei patru beţivi cu care facem cunoştinţă la începutul cărţi. Cu notele bibliografice, majoritatea inventate.  Amalgamează fapte reale cu altele imaginare. 

Stelian Tănase ne aduce în faţă un Lenin mofturos, capricios,  aparent copilăros, îmbufnat, pe viaţă marcat de dragostea neîmplinită pentru o anume Inessa. Dragoste a cărei ratare n-o va compensa niciodată Nadejda Krupskaia. Un Lenin cu o biografie anterioară anului 1917 bogată, compromiţătoare şi tocmai de aceea secretă. Şi care e pe punctul de a fi tipărită şi făcută cunoscută. Un Lenin care a frecventat cele mai diverse şi mai joase medii şi locuri, care a fost client al prostituatelor de toate felurile. Un Lenin care nu are nimic în comun cu morala proletară. Un Lenin care şi după moarte, şi în ipostaza de mumie evadată dublată ba discret, ba nedorit de puternic de Diavol, rămâne grijuliu cu posteritatea sa. Pe care şi-o doreşte asigurată de o piesă de teatru scrisă de Bertolt Brecht. Despre care ştim că a fost un „tovarăş de drum” de nădejde, dar şi contra-cost al comunismului. Un Lenin înconjurat de personaje ce au existat aievea, multe dintre ele selectate din veninosul insectar al comunismului sovietic, dar şi de personaje împrumutate din filme (Betty Boop) ori din romane (Cicikov, Joseph K, Gregor Samsa, ş.a.m.d). Un Lenin năbădăios şi ludic care crede că ar fi putut fi un mare actor comic asemenea lui Chaplin. 

Sigur, cititorul cultivat, familiarizat cu marea literatură, în special cu Gogol faţă de care Stelian Tănase a contractat mari datorii, e în avantaj. Încă şi mai avantajat e cititorul căruia îi sunt cunoscute figurile emblematice ale comunismului sovietic de până la finele anilor ’50.. De la Stalin la Hrusciov, de la Bulganin la Mikoyan, de la Kaganovici  la Molotov. S.a.m.d. Nu e vorba însă despre condiţii obligatorii. Chiar şi în absenţa accesului la aceste referinţe, cartea se citeşte cu sufletul la gură. Dă impresia că a fost scrisă dintr-o răsuflare. Ceea ce e şi mai important. E un fluid cald. Chiar dacă invenţia verbală nu e atât de vie precum poate că ar fi fost de dorit. 

Stelian Tănase - DRACUL ŞI MUMIA: Un basm din secolul trecut; Editura TREI, Bucureşti, 2015