Legături de sânge sfârşite în închisoare

Legături de sânge sfârşite în închisoare

Aurora Liiceanu (72 de ani) este cercetător serior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“, din cadrul Academiei Române FOTO Arhiva personală

În cel mai recent volum al Aurorei Liiceanu, inspirat după un caz real, autoarea povesteşte experienţa unei femei care şi-a ispăşit pedeapsa după gratii, fiindcă şi-a ucis fratele în bătaie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Volumul nonficţional „Legături de sânge. Povestea Ioanei“, apărut la Editura Polirom, o are în centrul atenţiei pe Ioana, zisă şi Biba, o fostă deţinută care îşi istoriseşte experienţa închisorii. Autoarea Aurora Liiceanu i-a scris povestea după lungi perioade de observaţie realizate atât în perioada în care Ioana se afla în închisoare, cât şi după ce a fost eliberată. Personajul Ioana rememorează, în paginile cărţii, motivul pentru care a ajuns după gratii: îşi ucisese fratele în bătaie, faptă care a fost pedepsită cu închisoarea la Penitenciarul de Femei Târgşor ( judeţul Prahova). Cartea „Legături de sânge. Poveştile Ioanei“ se găseşte de pe 25 iulie pe rafturile librăriilor, la preţul de 24, 95 de lei.
 
Moartea, preferată gratiilor 
 
Aurora Liiceanu a cunoscut-o pe Ioana în timp ce desfăşura o cercetare despre infracţiuni şi aplica teste de personalitate deţinuţilor la fostul Institut de Criminologie. Autoarea cu studii în psihologie a analizat situaţia din punct de vedere social şi a înţeles, în urma repetatelor vizite la penitenciar şi a povestirilor Ioanei, că legislaţia nu este adaptată la necesităţile vieţii reale. „Dacă ai întreba oamenii ce preferă pentru un infractor – pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa cu moartea –, ar răspunde categoric pedeapsa cu moartea. Ce nu înţeleg ei este că acest lucru nu ar scădea criminalitatea“, punctează autoarea. 
 
Violenţa din familie
 
Cei peste zece ani petrecuţi de după gratii au însemnat pentru Ioana schimbări de perspectivă asupra vieţii. „Mediul închis a făcut-o (n.r. – pe Ioana) să reflecteze asupra vieţii, asupra timpului, asupra consecinţelor faptelor sale. Oricum, ea provenea dintr-o familie unde se practica bătaia, violenţa, lucru care a marcat-o. Cred, totodată, că egalizarea şanselor este un concept utopic“, precizează psiholoaga. 
 
„Pentru mulţi dintre deţinuţi, la închisoare poate fi mai bine decât acasă. Cel puţin la nivel fizic, al spaţiului, deoarece la nivel psihic, sentimente precum iubirea, tandreţea, ataşamentul au cu totul alte valenţe sau nici nu există“, conchide Aurora Liiceanu. 
 
Puşcăria te învaţă să trăieşti
 
„Biba foloseşte din plin argoul puşcăriei, chiar şi acum, după ce este liberă de aproape şase ani. Biba are o sintaxă foarte expresivă. (...) Este dramatică, teatrală. Vorbeşte mult, cu multe substantive şi multe verbe. Ea nu spune că şi‑a omorât fratele, ci că „l‑a achitat“. Se ridică mereu de pe taburetul pe care stă ca să arate ceva, ce făcea, cum făcea. Şi‑a achitat fratele mai mare, dar nu s‑a putut abţine să nu ne arate cum a făcut, să nu reconstituie cu precizie şi detalii cum s‑a petrecut omorul. Eram parcă într‑o scenă în care criminalul este adus să reconstituie crima făcută. 
 
Da, şi‑a achitat fratele. El a venit cu o furcă, gata s‑o omoare. Ea l‑a văzut că se apropie cu furca cu doi dinţi şi, cu o repeziciune de animal, a înşfăcat un taburet şi l‑a lovit pe fratele ei cu putere în piept. Arăta unde a aruncat taburetul şi unde l‑a lovit. Scena dintre ei se petrecea ca o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Ea risca totul, s‑a aruncat în luptă fără reţinere. „Murim sau trăim“, spunea ea, şi repeta asta mereu. Dar fratele cel mare s‑a repezit la fratele cel mic, crezând probabil că pericolul mai mare venea de la el, că doar era bărbat, nu de la o femeie. S‑a înşelat. Deşi îi băgase fratelui mai mic furca în umăr, nu a văzut că Biba a sărit să‑l apere pe acesta. „I‑am dat celui mare un şut în ouă, i‑am luat furca şi i‑am dat peste barbă... I‑am tras şi trei furci pe spinare, până când a căzut doborât de lovituri. Ăsta mic a fugit la mătuşa... Am aruncat furca, am luat o bâtă şi l‑am lovit în cap până a făcut poc... Apoi am început să‑l lovesc la mâini şi la picioare până le‑am fărmat.(...)
 
Viaţa Bibei în puşcărie nu a fost uşoară. Fusese liberă, mereu şi‑a dorit libertatea, îşi admirase fratele mai mare, care dusese o viaţă de haiduc şi nu suporta să fie înregimentat şi nici să se supună vreunei reguli, fapt pentru care Biba spunea că stătea mai mult la puşcărie decât în libertate. 
 
În primul an i‑a fost foarte greu. A suferit mult până să înţeleagă că nu are scăpare şi că trebuie să accepte soarta pe care singură şi‑o făcuse. Vara mai mergea, dar vremea rea era aducătoare de plictis, tristeţe şi trăiri de animal în cuşcă. Aşa că a devenit (...) şefa femeilor cu care trăia împreună. Făcea ordine, era dură, nu suporta mizeria pe care o făceau unele dintre ele, dorea curăţenie şi reguli clare. Se laudă că ştiau că, dacă nu făceau ce trebuie, aveau de‑a face cu ea.
 
Puşcăria, declară cu convingere Biba, te învaţă să trăieşti. Aici, spune ea, după şapte ani de detenţie, „te năruieşti“ (...) (Fragment din volumul „Legături de sânge. Povestea Ioanei“, copyright Editura Polirom)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: