Lecturi formatoare şi personaje de gaşcă

Experienţele semnificative sunt greu de elucidat şi aproape imposibil de ierarhizat. Cărţile formatoare intră în categoria influenţelor rizomatice, a ecourilor subiective care se transformă în vibraţii subtile, a tulburărilor adânci, a vârtejurilor emoţionale, a dislocării logicilor şi valorilor...

Sunt cărţi care îţi rămân ca o muzică mult timp după ce le-ai citit, cărţi care îţi deschid cu claritate orizonturi după orizonturi după orizonturi, cărţi care te amorsează ca pe un arc. Poate de aceea sunt reticent la ierarhii şi la topuri, aceste capricii personale sau colective care pozează în figuri ale obiectivităţii. Ierarhiile presupun o lume suspect de clară, o realitate neproblematică, încremenită. Au o solemnitate mortuară. Dacă le putem găsi totuşi o justificare, pentru mine e aceea a jocului de societate, care le subminează gravitatea...

De câte ori mă apuc să-mi aranjez biblioteca, mă aflu într-o imensă încurcătură. Niciun criteriu nu mi se pare satisfăcător şi fără rest. Ordinea alfabetică, pe genuri sau pe colecţii, o găsesc prea birocratică, ordinea preferinţelor e prea volatilă şi egoistă (nu sunt singurul care foloseşte biblioteca...), cea a valorii prilej de interminabile deliberări... Iau cărţile, le răsfoiesc, citesc pasaje, admir sonorităţi şi epitete, reîntâlnesc prieteni vechi, personaje cu care am dormit sub cap sau care au făcut parte din gaşca noastră. Pe nesimţite, alunec în reverii livreşti, rememorări leneşe, trasee imprevizibile. Acolo, în rafturi, gaşca e gata să o luăm de la capăt: Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Holden Caulfield, Nică a lui Ştefan Apetrei, Jack, Danny, Ignatius J. Reilly, John Keating, Uriaşul Bun şi Prietenos şi alţii. Aşteaptă un semn, un semn de carte. Trec mai departe.

Harms m-a călit, Umberto Eco m-a păcălit

Desigur, admir bibelourile: o balenă albă, o portocală mecanică, o pâlnie, un baron în copac, o madlenă, un castel, un vapor pentru distracţii, o femeie de circ care atârnă de păr, cronopi şi glorii, pinguinul Apollodor... Iluminează, fosforescent, întunericul acvatic al memoriei. Ca prin farmec, praful refuză să se aşeze pe ele. Ei da, uite şi cartea fără sfârşit, „Zânele din Valea cerbului". În exemplarul meu, ultimele pagini erau rupte, aşa că mi-am imaginat de zeci de ori finalul, de fiecare dată altfel. Sunt cărţi care mi-au cultivat o anumită răbdare a degustării, tensionată şi delicioasă, cum ar fi „În căutarea timpului pierdut", „Omul fără însuşiri" sau „V". Dau peste „Antologie de proză americană contemporană", pe care am descoperit-o, uluit, în anul revoluţiei. Înainte de ea, fuseseră cele „Nouă povestiri" ale lui Salinger, pe care am ucenicit cu creionul în mână, punând semne de exclamare cu nemiluita. Tot la capitolul antologii, cele de teatru englez şi american contemporan.

Llosa, Márquez şi Cortázar au volumele vecine. Cred că le-am citit în acelaşi interval, uitând să respir. Dostoievski m-a tensionat, Thomas Mann m-a dilatat, Céline m-a forjat, Harms m-a călit, Umberto Eco m-a păcălit. Cred că şi pofta sau motivaţia de a scrie se construiesc pe îndelete, fără să vorbim sau să ne dăm seama de asta, nu numai gustul, caracterul sau viziunea. Există cărţi care deschid apetitul, cum ar fi Steinbeck. Dar mai ales jurnalele (Tolstoi, Virginia Woolf, Gombrowicz ori Jules Renard) sau corespondenţa (Joyce). Există cărţi care îţi deschid mintea, cum e „Cinci feţe ale modernităţii", a lui Matei Călinescu, sau „Sfârşitul modernităţii", a lui Vattimo. Dar, poate mai important decât orice, există cărţi care nu ne lasă niciodată singuri: fiecare le are pe ale lui.

În fine, dintre cărţile formatoare nu trebuie să le excludem pe cele pe care le scriem noi înşine. Scriind, ne explorăm, ne multiplicăm şi rafinăm logicile, problematizăm, înfruntăm clişeele şi prejudecăţile, deznădăjduim şi exultăm, cântărim şi preţuim timpul, ne testăm propria rezistenţă şi limitele relaţiilor cu ceilalţi, punem la încercare imaginaţia, empatia şi orgoliul. Nu e puţin lucru.

"Sunt reticent la ierarhii şi la topuri, aceste capricii personale sau colective.''

Cartea  preferată

Dan Lungu, scriitor

CV

- Dan Lungu (n. 1969, Botoşani) este conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea „Al.I. Cuza" din Iaşi.
- Este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori din noua generaţie, cărţi ale sale fiind publicate în zece limbi.
- În 1996, iniţiază la Iaşi grupul literar „Club 8". În 2001 şi 2002, devine redactor-şef al revistei de cultură „Timpul".
- Romanul de debut, „Raiul găinilor" (Polirom, ediţia I, 2004; ediţia a II-a, 2007; ediţia a III-a, 2010), a fost patru luni în topul vânzărilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar ediţia germană a fost declarată, în decembrie 2007, cartea lunii în Germania.
- Cel de-al doilea roman, „Sînt o babă comunistă!" (Polirom, ediţia I, 2007; ediţia a II-a, 2010), se află în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea.
- Tot la Polirom a mai publicat două volume de proză scurtă, „Băieţi de gaşcă" (2005) şi „Proză cu amănuntul" (ediţia a II-a, 2008), şi romanul „Cum să uiţi o femeie" (ediţia I, 2009; ediţia a II-a, 2010).
- Este distins cu Premiul USR pentru proză (2010).

Top 10 cărţi care m-au marcat

1.  „De veghe în lanul de secară" (J.D. Salinger)
2.  „Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici" (Gabriel García Márquez)
3.  „V" (Thomas Pynchon)
4.  „Ulise" (James Joyce)
5.  „Moarte pe credit" (Louis-Fernand Céline)
6.  „Conjuraţia imbecililor" (John Kennedy Toole)
7.  „Omul fără însuşiri" (Robert Musil)
8.  „Războiul sfârşitului lumii" (Mario Vargas Llosa)
9.  „Lanark" (Alasdair Gray)
10.  „Baronul din copaci" (Italo Calvino)

Top 5 autori preferaţi

1. Gabriel García Márquez (foto) (n. 1927)
2. J. D. Salinger(1919-2010)
3. Louis-Fernand Celine(1894-1961)
4. Thomas Pynchon(n. 1937)
5. Daniil Harms(1905-1942)