Îmi mărturisesc acum surprinderea avută la întâlnirea cu ele. Fără îndoială că erau scrierile unui profesionist. E în afara oricărui dubiu că tânărul de atunci, de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, anii ‘’libertăţii condiţionate” şi, cum s-a văzut ceva mai târziu, înşelătoare, motiv pentru care mi se pare azi excesiv lăudată şi supraevaluată, oferită românilor de un regim ostil ideii însăşi de libertate (de unde, cred, şi promovarea lăbărţată a conceptului distorsionat de “necesitate înţeleasă”) mergea la teatru  pentru că îi plăcea să o facă. Abia apoi intrau în discuţie şi îşi reclamau drepturile obligaţiile de critic teatral cu îndatoriri asumate faţă de o anumită publicaţie.

Tocmai această alăturare dintre drept şi obligaţie a fost cea care m-a şocat prin ineditul său retroactiv. Un inedit ce mi s-a părut, iniţial, nefiresc. Oricum ‘’altfel” prin comparaţie cu scrisul “francezului” George Banu, deja destul de bine cunoscut mie. Un “francez” care, aşa după cum mărturisea el însuşi în cartea Parisul personal, s-a simţit necondiţionat acasă atât în oraşul de pe Sena, cât şi în Bucureştiul ce părea definitiv pierdut în 1973, dar regăsit fără dramatice problem de adaptare îndată după 1989.

Era însă vorba despre un nefiresc şi altfel cât se poate de conform regulilor scrisului despre teatru, reguli ce s-au schimbat tare puţin, exasperant de puţin în spaţiul cultural şi publicistic românesc de azi. Un “conform” care, analizat cu mai multă atenţie, se arată oricum departe şi în contradicţie vădită cu conformismul vremii. Un “conform” cu care parcă-parcă mă mai întâlnisem în scrisul lui George Banu atunci când am citit Reformele teatrului în secolul reînnoirii, carte apărută la editura Nemira în anul 2011 şi care însemna recuperarea neaşteptată a tezei de doctorat susţinută în Bucureştiul începutului aceloraşi ani ’70. Care conform ţinea de specificul unui doctorat trecut con brio.

Ajuns în Franţa şi alegând să rămână acolo fără a face nici o clipă uitate, cu atât mai puţin ascunse rădăcinile lui româneşti, George Banu a optat pentru un entre- deux. Despre resorturile intime ale acestui entre-deux mi se pare că dă admirabil seama cartea Monologurile neîmplinirii apărută în colecţia Egografii a editurii Polirom. Cartea înseamnă o scrutare a propriei fiinţe din perspectiva unor “eşecuri” biografice care nu au dobândit proporţiile unor tragedii iremediabile fiindcă George Banu a avut ştiinţa de a găsi exact atunci când trebuia soluţia reconcilierii cu sine. O reconciliere a cărei şansă de reuşită a fost reprezentată de capacitatea celui ce se mărturiseşte acum în paginile Monologurilor neîmplinirii de a înlocui un făcut, a cărui ducere la bun sfârşit s-ar fi dovedit imposibilă, cu un alt făcut dătător de satisfacţii. Dar care făcut nu înseamnă nici un moment că ar fi avut puterea de a fi închis pe deplin răni ori de a fi temperat nostalgii.

George Banu a învăţat principiile acestei pedagogii a substituirii încă din anii studenţiei. O studenţie începută la Secţia de actorie şi încheiată la aceea de Teatrologie a I.A.T.C.-ului bucureştean. În trecerea şi în pedagogia aferentă acesteia, George Banu a avut atunci un mentor şi un însoţitor al cărui nume e Radu Penciulescu. Acelaşi Penciulescu ce a reorientat dinspre actorie înspre regie şi destinul lui Andrei Şerban. Penciulescu a înţeles primul şi a izbutit să îl facă şi pe autorul Monologurilor neîmplinirii să înţeleagă că “adevărata mea chemare era să văd teatru, şi nu să fac teatru, să trec rampa şi să cobor în sală, să scriu despre teatru şi nu să-l practic, să fiu mereu aproape de scenă fără a o bătători, să asociez iubirea şi neiubirea de teatru.”

Încercând să îşi explice mai întâi sieşi, dar şi nouă de ce nu a venit actor (“aveam dorinţa de a deveni actor, dar nu şi firea actorului)”, George Banu ne împărtăşeşte şi micile trucuri ce îl fac şi azi să treacă peste această “neîmplinire”. Trucuri legate -cum altfel? - tot de teatru, ele însemnând măşti şi marionete colecţionate de oriunde şi risipite în oriundele casei în care s-a împlinit destinul lui de om de teatru desăvârşit în munca de birou. De om care, programatic, scrie frumos despre teatru, evitând astfel riscul căderii în condiţia de funcţionar teatral.

Într-un eseu pe care eu însumi l-am consacrat scrisului frumos despre teatru, eseu publicat în nr. 3/2014 al revistei Cronica veche şi în care îmi argumentam demonstraţia îndeosebi cu cărţile lui George Banu, porneam de la câteva consideraţii ale Anei Blandiana din Fals tratat de manipulare (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013). “Acum sunt convinsă- nota preţuita poetă- că singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea că primii se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu literatura”.

Teatrul- ne reaminteşte George Banu- nu îngăduie nimănui accesul direct la real. Aici rezidă ceea ce teatrologul socoteşte a fi “infirmitatea lui cronică”. Odată dibuită, ea i-a permis teatrologului entre-deux-ul dintre iubire şi neiubire de teatru despre care a scris o carte apărută în 2013 tot la Polirom. Un entre-deux la care George Banu a făcut apel şi atunci când şi-a organizat “confruntarea” ( ca să reiau cuvântul Blandianei) cu teatrul. Înţelegând că nu poate fi scriitor deplin, că poate ar fi în stare să dea miniaturi dar nicidecum construcţii epice şi nici dramatice ample, teatrologul a devenit ceea ce el însuşi numeşte “spectatorul literar”. În această devenire, în transferul dinspre literatură înspre critică, în desăvârşirea “scrisului frumos” ca încercare de “salvare a  veleităţilor literare’’ mi se pare a se afla nu doar răspunsul la întrebarea de ce nu am devenit scriitor, ci şi soluţia la dezorientarea pe care am resimţit-o la întâlnirea cu “primul George Banu”, dezorientare mărturisită la începutul acestor însemnări.  

Recurgând la transfer, slujindu-se de el atunci când a scris ca nimeni altul despre actorii, despre regizorii, despre scenografii unici, George Banu şi-a pregătit statutul de critic unic. De critic ale cărui scrieri le parcurgi cu emoţia şi încântarea resimţite doar atunci când citeşti literatură. O emoţie şi o încântare ce nu pot fi însă defel reprimate cu toate că ştii foarte bine că ceea ce citeşti nu e nicidecum ficţiune. Emoţie şi încântare ce iau forma unei exaltări bine temperate şi care îţi dau ţie, cititor, iluzia că, graţie impactului cu pagina tipărită, ai devenit instantaneu mai deştept.

Exaltarea nu presupune nicidecum, atunci când e vorba de George Banu şi de scrisul lui, abandonul lucidităţii. Ea, luciditatea, însemnând altceva decât hipercriticismul, a fost, cred, permanenta poliţă de asigurare, necontenita garanţie a succesului acelui repetat, continuat, definitivat entre-deux. Şi pentru că vorbeam despre luciditate, cred că suprema lecţie în domeniu a primit-o profesorul care sunt citind a treia secvenţă a Monologurilor neîmplinirii, secvenţă intitulată De ce nu am devenit profesor?. Un manual informal al depăşirii stereotipurilor din domeniu.

Monologurile neîmplinirii e o carte al cărei spirit şi a cărei esenţă sunt cel mai bine rezumate- cum altfel?- de George Banu însuşi.  O carte a “eşecurilor reciclate” care odată împărtăşite îi îngăduie teatrologului să le devină “paznic”.

George Banu-MONOLOGURILE NEÎMPLINIRII; Editura Polirom, Iaşi, 2014