Cred că aşa se onorează cu adevărat memoria vie a unui poet. Sper să apară, în sfârşit, un volum de Opere complete, pe deplin meritat. Şi atunci nu va fi un sfârşit.

Ancelin a fost o voce rară a cetăţii, care nu a căutat gloria. A fost iubit de oameni ca el, care iubeau cuvintele, şi ignorat de cei care le foloseau ca să "se ajungă". S-a ferit cât a putut de asta şi bine a făcut. Dar a fost şi neiertător cu falsele vedete culturale.

Şi-a plătit libertatea şi şi-a câştigat demnitatea, lucruri rare şi preţioase.

Era şi un excelent publicist, rubrica sa de aici, din Adevărul, este un reper de claritate morală şi de analiză socială. Treceţi pe acolo, aveţi ce să aflaţi.

Pentru mine a fost un reper neaşteptat. Îmi aprecia textele politice şi pe cele literare. M-a încurajat să scriu poezie, daca eram mai harnic astăzi aveam un volum publicat, care să îi fie dedicat. Îl voi termina singur, ca dovada că lecţiile sale au fost rodnice.

Nu am apucat să îl întâlnesc niciodată fizic. Vorbisem de multe ori despre asta, poate că am fi reuşit anul acesta, pe malul Dunării. Trăia foarte retras, ştia că nu se mai poate baza pe corpul fizic. Trecea uşor uşor în spirit, să fim bucuroşi pentru tot ceea ce ne-a lăsat.

Ancelin este nemuritor. Nu îl plângeţi, citiţi-l.

SĂ POŢI UITA MĂSLINUL

1.

Strig panteonul –
toţi zeii sunt prezenţi. Putem începe:
Desculţ merg spre fericire şi-n urma mea rămân urme de lup – între mângâiere
şi sugrumare se mişcă aceeaşi mână...
Simt stelele în cerul gurii. O colonie de păianjeni calcă meticulos dimineţile
noastre sângerânde.
Să poţi uita măslinul. Uită-l!...
În grădini lăuntrice înfloresc florile trădării – bucuria de a fugi de lângă tine.

 2.

Strig panteonul –
toţi zeii sunt prezenţi. Începem:
Prăbuşiţi-vă îndărătul inimilor voastre, în curând veţi vedea un rege plângându[1]şi coroana rămasă mică, un ucigaş îngrozit de chipu-i, în numele batjocurii, un miel
spânzurat de zorii omenirii.
Râsul e interzis! Ne apropiem de ziua în care puteţi simţi gustul întunericului.
Mâncătoarea de spurcăciuni e paznicul hranei noastre...
Să poţi uita măslinul. Uită-l!...
Pregătiţi biletele de călătorie!, nu puteţi merge ilegal spre eternitate.

3.

Strig panteonul –
nici un zeu nu lipseşte. Ezitare...
Tăcere – o carte de bronz netipărită încă.
Afară se aud Onorurile şi Vulgaritatea hohotind.
Heralzii frământă nisipul şi mumiile scufundate în beznă.
Un ritm de migraţii. Un măcelar înnebunit de spaimă.
Bătăi din aripi.
Nu poţi muri singur...! –
Un fluviu tulbure cu maluri de cristal se perindă pe sub ochii noştri.

4.

Matur şi liber, vine poetul,
lumea pentru a-i da ascultare.
Nu se mai strigă panteonul Ż
zeii sunt liberi.
În trecerea-i vibrantă ne face cunoscut drumul de la om la înger: “Nemişcat
parfum amar, încremenită văpaie ce te avânţi în visul meu ca o revanşă, bijuterie mi-ai
fost şi trandafir şi piele dezgolită..., pasăre plângând suferinţa şi nesuferinţa, de oţel sunt
rănile tale care nu se închid niciodată...”
Prin vene îmi curge înserarea...
Luaţi-mi talpa iadului de pe gât!