Viaţa e aşa cum e. Şeful tău care şi el este aşa cum e, are oroare de pălăria ta care chiar este, îi stă-n gît şi-n lumina ochilor, adică fix la baza nasului, acolo unde i se întîlnesc privirile de tată bun. Şi poate că omul chiar are dreptate. Ca să scap, aş putea să-l mint, să-i zic că nu e cazul şi că-i piele ecologică. Dar asta nu se face, firma e una eminamente serioasă. Barmah hats, mărimea una medie, Kangaroo leather, vînat asomat, venit direct din Australia cu avionul de nouă fără un sfert. Fără escală. Pilot obosit, extenuat şi transpirat la subraţ. Comandă specială, preţ, e drept, puţin cam mare. Ce mai, eu, ca şi nea Spirache; Birlic, adică. Din „Titanic vals”. Deci „se merită”.

               Însă programul pe ziua de azi s-a dus în pustii, e deja şaişpe trecute şi tu o iei cuminte spre casă. Dar ceasul este unul rău şi cu păcat, iar telefonul tău cel nou ţi-a căzut pe asfalt chiar atunci cînd răspundeai la mesajul unei dudui corespunzătoare, mda, mai corect spus corpolente, csf? ncsf, atîta poţi, trebuie să placă şi ele cuiva, altfel s-ar sinucide la metrou, s-ar întrerupe circulaţia, şi tot Bucureştiul s-ar da peste cap. Bine, Huawei-ul aproape că n-a păţit nimic, doar puţin ciobit în colţul din dreapta sus, tu eşti deja în preajma casei, stai la doi paşi de slujbă, opa!, ăia cu săpăturile pentru fibra optică au ajuns chiar lîngă bloc, tocmai au scos tufa de boule-de-neige, pe care ai reabilitat-o după trei ani de suferinţă. „Doar şaizeci de centimetri am făcut-o, şefu. Gata, am şi terminat! O punem la loc.”, acasă totul e bine, cei doi copilaşi sărmani aduşi de consoarta ta să se bucure de căldura unei săptămîni de vacanţă, nu au spart nimic, aşa că nu te superi, chiar îs faini, ai putea să-i opreşti de tot, clar, s-ar schimba multe p-aici, de’; ar dispărea sticle şi ar apărea jucării, de la duş o să trebuiască să ieşi în halat, Playboy-urile se pun pe rafturile de mai sus, chestii. Aşa că meditezi adînc în timp ce mănînci dintr-o conservă de sardină în sos tomat, „Trei la cinci lei, tată!... La reducere!”, uşor expirată, luată sîmbătă din talcioc. De pe Cascadelor; da’ bună!

              Doar că lucrurile nu stau chiar aşa, iar tu cobori din taxi, te-a lăsat fix în poartă la Romexpo, îţi plăteşti la casă biletul de intrare, laşi ostentativ acolo tot restul de la cincizeci, îţi permiţi, eşti un scriitor celebru, treci de turnicheţi, saluţi trei cunoscuţi, cineva din dreapta te recunoaşte, „Uite-l pe Cezar!”, „Da, el e!”, se-aude imediat, instantaneu se formează un grup care se apropie în viteză, îşi fac loc, nu mai ţin cont de ceilalţi care intră, se adună tot mai mulţi pe măsură ce grupul se-apropie, vin cu toţii spre tine, te înconjoară, cineva te ridică în cîrcă, „Stai, măi!”, apuc să le zic, mai pun vreo patru mîna, eşti luat pe sus şi dus spre intrarea în Pavilionul B2. „M-or fi pus mişeii, candidat?!, Nenorocire!”, dai uşor cu capul de uşa din dreapta, nu era deschisă complet, îţi iei pălăria în mînă, nu se face s-o pierzi, totuşi a costat ceva, ăia îşi asumă politicos, fac o rotaţie aproape completă şi te întorc cu picioarele în faţă, „Fraţilor, nu primesc să fiu candidat... pentru nimic în lume... nu primesc, şi pace!”, la următoarea uşă scapi doar cu-n picior în geam, ăia coboară scările cu tine-n fugă, unu’ sună dintr-o goarnă, e un ciudat, ai citit că-n tinereţe s-a legat cu un lanţ de-o ambasadă, fusese o problemă cu securitatea, şi ajungi exact în momentul în care prim-ministrul te anunţă la microfon: „Cezar Pârlog, premiul nostru Nobel. Şi al guvernului român.”

         Cum, anul ăsta nu e cu bilet?

                Cezar Pârlog este scriitor. Şi vă invită la o întîlnire faţă în faţă, un dialog despre cele cinci cărţi publicate şi, mai mult şi mai mult, despre „Ce mult te-am iubit!”, Editura Libris Editorial, 2018.

 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Cezar Pârlog

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi AICI