„Tripticul“ meu personal a inclus o întâlnire cu elevii şi profesorii Colegiului „Costache Negruzzi“, o masă rotundă alături de critici şi istorici literari din încă-tânăra generaţie şi o seară FILIT în care am putut asculta doi intelectuali străluciţi, unul rus, altul român. Mă voi referi pe rând la fiecare eveniment, fiindcă merită.

Confesiunile lui Petre Barbu

Întâlnirea de la Colegiul „C. Negruzzi“ a fost - caut o sintagmă cât mai potrivită - de o spectaculoasă normalitate. Alături de doi scriitori de calibru, Ioan Groşan şi Petre Barbu, trei profesori dedicaţi (de română, Mihaela Doboş şi Cezar Zaharia, şi de istorie, Elvira Rotundu) şi un inspector cu pasiune pentru literatura română contemporană (Camelia Gavrilă), timpul a trecut foarte repede. Un moment savuros a fost acela al plecării lui Ioan Groşan spre trenul (nu de noapte) care urma să-l ducă în Maramureşul sărbătoririi zilei sale de naştere. Când Groşan s-a ridicat şi a plecat traversând imensul amfiteatru, cam un sfert din publicul tânăr s-a ridicat ca la un semn şi a pornit după el, pentru a obţine (fie şi peripatetizând) autografe. Riscul era ca Groşan să piardă trenul, precum în „Proştii“ lui Rebreanu despre care tocmai vorbise - astfel că amfiteatrul s-a reumplut cu sfertul disipat şi sute de eleve şi elevi l-au ascultat, cu gurile căscate, pe timidul Petre Barbu făcând confesiuni nu-numai-literare. Eu am avut norocul de a sta între două personalităţi marcante şi puternice: acest scriitor sensibil şi timid, care a mărturisit că nu a participat niciodată la un festival, şi o inspectoare de calibru intelectual, care a ştiut să facă o punte între scriiturile atât de diferite ale autorilor invitaţi.

Cei doi aveau să se reîntâlnească, în seara zilei următoare, pe scena Teatrului Naţional unde s-au decernat premiile liceenilor. Liceenii din Iaşi au votat romanul lui Petre Barbu, „Marea petrecere“ (pe locurile următoare, „Punct şi de la capăt“ de Gabriel Chifu şi „Laika“ de Adrian Alui Gheorghe), iar Camelia Gavrilă i-a decernat premiul. Miza cea mai importantă a evenimentului a fost atinsă. E vorba despre suscitarea şi resuscitarea interesului tinerilor pentru literatură - atât pentru cea clasică, din canonul cultural, cât şi pentru cea contemporană, scrisă de autori vii pentru cititorii de azi. Pledez de mult pentru întâlnirea în profunzime a celor două sfere: cea a literaturii şi cea a educaţiei, a Manuscrisului şi a Şcolii. Iar ceea ce am văzut la Colegiul „Costache Negruzzi“ din Iaşi dovedeşte încă o dată că scriitorii de azi pot ajunge la minţile şi inimile tinerilor, dacă li se creează cadrul de întâlnire şi comunicare.

„Criticul, mediator cultural“ a fost tema mesei rotunde la care am participat a doua zi, la Muzeul „Vasile Pogor“, alături de Alexandru Călinescu (moderator), trei critici ieşeni (Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Doris Mironescu), unul sibian (Radu Vancu) şi unul orădean (Marius Miheţ). Eu eram bucureşteanul, dar oricum încadrările acestea geografice nu mai au niciun rol clasificator în epoca internetului unde vorbim toţi cu toţi şi unde nu mai contează locul anume din care o faci. Ce ar trebui să facă un critic literar care se respectă în acest nou peisaj? Cum trebuie el să se adapteze astfel încât să nu piardă trenul, agăţându-se, fie şi în ultima clipă, de bara metaforizată de Al. Călinescu? Cum mediază el între propriile exigenţe evaluative şi aşteptările unui public mai larg? Ce avem de făcut, pentru a reedita exemplul lui Lovinescu, marele critic invocat de Patraş şi care a susţinut modernizarea literaturii române pe tot parcursul epocii interbelice, fiind nu altceva decât un profesor de liceu? Dezbaterea a conturat câteva posibile răspunsuri. Sentimentul publicului prezent a fost că ea a durat prea puţin şi că ar mai fi putut continua cel puţin o oră, fără a plictisi. Iată un semn că acţiunea critică îi interesează pe cititorii cărora, în fond, le este adresată.

Căci nu scriem despre cărţi nici pentru autorii care aşteaptă favoruri şi indulgenţe, şi nici pentru a ne sublinia propria inteligenţă nemaiîntâlnită. Scriem pentru cititoare şi cititori, structurând din mers literatura română care se face şi se citeşte azi.

Eminescu şi Paradisul

Seara, la al treilea eveniment din „tripticul“ meu de la FILIT, am avut o dublă şi eclatantă confirmare a acestui fapt. Un scriitor rus de o originalitate frapantă, Evgheni Vodolazkin, şi un eseist român care pare să reconfigureze prezentul cultural românesc cu fiecare carte, Horia-Roman Patapievici, au vorbit în faţa unui teatru plin, primul într-un dialog cu un critic literar (Bogdan Creţu) şi un… preot (Pr. Constantin Sturzu), al doilea într-o conferinţă excepţională, intitulată „Eminescu şi Paradisul“. Dacă Vodolazkin a încercat să ajungă la sufletul omului contemporan, recuperabil din virtual, mediatic, tehnologic, Patapievici s-a străduit să refacă arborescenţa uluitoare a minţii eminesciene, menţionând la tot pasul contribuţiile anterioare ale lui G. Călinescu.

După cum se vede, viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe: criticii literari au fost, sunt şi vor fi un rău necesar.