Câtă vreme a lucrat ca ofiţer al serviciilor secrete sovietice, îndeplinind îndeosebi misiuni externe, pare-se că nu ar fi strălucit prin ceva anume. Dar căutarea strălucirii şi ieşitul în lumina reflectoarelor nu prea sunt în specificul nici unui serviciu de informaţii. Cu atât mai puţin al celor din fostele ţări comuniste. Încă şi mai puţin al celor sovietice ale căror reguli, ierarhii şi modalităţi de funcţionare cât se poate de stricte au fost exportate către sfârşitul anilor ’40 ai secolului trecut către aşa-zisele „state frăţeşti”. Cu certitudine însă, Putin nu a fost nici un moment un rătăcit din întâmplare şi cam fără tragere de inimă pentru munca informativă pe culoarele KGB-ului, aşa cum încearcă să ne convingă Stanislav Belkovski într-o aşa-zisă Biografie interzisă, apărută către sfârşitul anului trecut la Moscova şi la începutul verii lui 2014 la Bucureşti.

În anii 90 ai secolului al XX lea, Vladimir Vladimirovici a fructificat şansele ce i-au apărut pe neaşteptate . Providenţiala a fost relaţia lui cu profesorul Anatoli Sobceak, devenit primar al Leningradului. Oraş ce va reveni sub administraţia lui Sobceak la vechea titulatură- Sankt Petersburg. După ce Sobceak şi-a pierdut funcţia în 1996, Putin a rămas o vreme la Sankt-Petersburg, dar gândul îi era, precum personajelor cehoviene, la Moscova.

Spre deosebire de Olga, Maşa, Irina sau Andrei Prozorov, Vladimir Putin va ajunge destul de curând în Capitală, iar Moscova va fi locul în care el va cunoaşte o rapidă ascensiune. În august 1999, bolnavul şi decrepitul Boris Elţin, tot mai capricios, mai imprevizibil,, mai împătimit de alcool, mai nesigur şi mai greu de intuit în politica de personal, îl va numi pe Putin prim-ministru. Câteva luni mai târziu, bătrânul Elţin îl va desemna pe acelaşi Putin drept succesor la Kremlin, iar decizia sa va fi confirmată prin votul populaţiei ruse în martie 2000. Votul a fost acompaniat de un ameţitor joc de culise a cărui gramatică a fost cu dificultate dibuită de analiştii politici ai momentului. Patru ani mai târziu, fostul ofiţer KGB va dobândi un nou mandat prezidenţial.

Vreme de opt ani, Vladimir Vladimirovici şi-a jucat perfect rolul. Nu a putut evita accidentele de parcurs, inaugurate de misterioasa pierdere, în august 2000, a submarinului  Kursk, o criză de care în august 2014 mai nimeni nu pare să-şi mai amintească, cu toate că în acelaşi august 2014, numele lui Putin e mai prezent în buletinele de ştiri şi în conştiinţa publică a lumii decât a fost vreodată.

Infirmând toate speculaţiile, în toamna lui 2007, Vladimir Vladimirovici nu a forţat Constituţia, nu a solicitat modificarea ei. După modelul lui Elţin, pe 12 decembrie, Putin, care între timp ajunsese să se identifice nu doar cu condiţia de “reformator”, ci chiar cu aceea de “salvator” al unei Rusii ruinate, îşi va anunţa succesorul. Pe prim-ministrul în funcţie, Dmitri Medvedev. Un copy-paste perfect, validat prin vot la 2 martie 2008. Vladimir Vladimirovici va deveni însă numai “în acte” numărul 2 în ierarhia “noii Rusii”. Aşa se face că în august 2009, de pildă, televiziunile din întreaga lume erau zgârcite în a furniza informaţii despre acţiunile lui Medvedev, în schimb ni-l arătau pe premierul Vladimir Vladimirovici Putin pe plajă, la bustul gol, făcând scufundări subacvatice ori jucându-se de-a fierarul. Când mandatul lui Medvedev va fi expirat, Putin va redeveni preşedinte, iar Medvedev prim-ministru. Putin nu caută cu orice preţ originalitatea, ci eficienţa

 Vladimir Vladimirovici Putin nu e, aşadar, nici vedetă rock, nici star de cinema. E doar cetăţeanul care pare să fi înlocuit funcţia de preşedinte cu profesia de preşedinte. O înlocuire în secvenţialitatea căreia s-au petrecut multe, extrem de multe lucruri interesante. Din toamna lui 2013 această secvenţialitate a pus pe jar NATO şi Uniunea Europeană, organisme niciodată din cale afară de agreate de Putin.

Din anul 2000 şi până azi, despre Vladimir Vladimirovici Putin s-a scris în chip şi fel. “Salvatorului”  sau “Ţarului” i-au fost dedicate numeroase cărţi. Mai multe decât i-au fost vreodată consacrate vreunei vedete din show-biz. Cea scrisă de Michael Stürmer în 2008 – Putin şi noua Rusie- e, fără doar şi poate, una dintre cele mai serioase şi mai interesante. A fost cu rapiditate tradusă în limba română şi publicată  chiar în anul 2008 la Editura Litera Internaţional. Am citit-o şi am scris despre ea în Familia nr. 10/2009. În 2014 cartea a fost reeditată. Am recitit-o şi am fost frapat de actualitatea ei. De acuitatea analizei şi de veridicitatea avertismentelor conţinute în ea.

La 10 februarie 2007, Vladimir Putin, aflat în ultimul an al celui de-al doilea mandat prezidenţial, lua parte la Conferinţa pentru Securitate de la München. Acolo l-a văzut Michael Stürmer pe Vladimir Vladimirovici. Acolo Putin a transmis clar mesajul în conformitate cu care Rusia îşi reclama dreptul de a fi respectată. În sensul de a-i fi recunoscut statutul de super-putere.

Când a scris Putin şi noua Rusie, Stürmer decodase perfect mesajul lui Putin şi îi înţelesese şi avertismentul. Ocazie pentru analist de a lansa la rându-i propriul avertisment:”Ar fi o prostie din partea consilierilor şi analiştilor politici din Occident să nu accepte faptul că Rusia este o mare putere sau că influenţa ei nu ar fi una în creştere. Pentru fiecare concesie făcută de Rusia ...Kremlinul cere un preţ.”

Michael Stürmer analizează în cartea sa motivele pentru care Rusia este o mare putere, dar şi condiţionalităţile şi vulnerabilităţile acestei puteri. Vulnerabilităţi de care Putin e perfect conştient. Sub conducerea lui, Rusia nu a devenit doar “Rusia lui Putin”, aşa cum demonstra Anna Politkovskaia în cartea cu acelaşi nume, tipărită în româneşte în 2008 la editura Meditaţii. Ci şi “noua Rusie”. O Rusie nouă ce nu îşi neagă defel originile în Rusia lui Petru cel Mare, în Rusia descrisă de Marchizul de Custine (Stürmer a ales, de altminteri, pentru fiecare capitol al cărţii sale câte un moto din Scrisori din Rusia), dar şi în aceea comunistă.  Fără a vrea să copieze întru totul modelul Uniunii Sovietice. Michael Stürmer explică în detaliu şi convingător de ce.

Putin a construit “noua Rusie” bazându-se pe extraordinara putere conferită de energie. Fructificând împrejurările ce au făcut ca preţul gazului şi cel al petrolului  să fie în continuă creştere. Vladimir Vladimirovici a jucat până în 2008, moment în care se opreşte analiza lui Michael Stürmer, cartea câştigătoare. Stürmer a înţeles esenţa acestui joc şi a ştiut să o explice. Michael Stürmer îl simpatizează pe Putin, dar nu îl idolatrizează. Cu atât mai puţin poate fi vorba despre demonizare. Stürmer a evidenţiat  în lucrarea lui calităţile, dar şi defectele liderului de la Kremlin. În principal, acestea din urmă sunt alergia la democraţie, la NATO şi la UE.

O alergie agravată din noiembrie 2013 încoace. Cu consecinţe la care e bine să fim cu toţii atenţi.

Michael Stürmer - PUTIN ŞI NOUA RUSIE; Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2014