Kafka şi păpuşa călătoare. Cum a devenit scriitorul personaj într-un roman

Kafka şi păpuşa
călătoare. Cum a devenit scriitorul personaj într-un roman

Franz Kafka (1883-1924)

În 2004, la împlinirea a 80 de ani de la moartea lui Franz Kafka, piaţa de carte pentru copii se îmbogăţea cu un titlu inedit, „Kafka şi păpuşa călătoare”, de Jordi Sierra i Fabra. Volumul, publicat în România de Editura Vremea, spune o poveste care porneşte de la fapte reale ce l-au avut ca protagonist pe marele scriitor, în ultima perioadă a vieţii sale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Povestea „Kafka şi păpuşa călătoare” a fost scrisă cu aproape 15 ani în urmă de Jordi Sierra i Fabra, autorul spaniol fiind răsplătit cu Medalia de Aur pentru merit. Cartea, publicată de Editura Vremea, este destinată publicului cititor adolescent, pe care îl familiarizează cu personalitatea complexă şi fascinantă a lui Franz Kafka, de data asta nu în rol de scriitor, ci de personaj. Pentru că viaţa bate adesea şi cartea, nu doar filmul.

Într-una dintre rarele sale ieşiri în parcul Steglitz din Berlin, atenţia lui Franz Kafka e atrasă de o fetiţă care plânge neconsolată. Scriitorul se apropie. Vrea să afle motivul lacrimilor ei. Fetiţa îi mărturiseşte că şi-a pierdut păpuşa. Şi pentru că nici un adult nu poate rezista în faţa suferinţei unui copil inocent,  lui Franz Kafka îi vine ideea năstruşnică de a-i explica fetiţei că păpuşa nu e pierdută, ci plecată într-o călătorie fantastică.
Ne putem închipui uimirea fetiţei din parcul Steglitz. Şi pentru a da cât mai multă substanţă încurajărilor sale, Franz Kafka îi mărturiseşte că există chiar o scrisoare pe care păpuşa i-a scris-o personal şi pe care el urmează să i-o înmâneze a doua zi. Aşa începe una dintre cele mai înflăcărate şi emoţionante perioade de scris din viaţa marelui scriitor. Săptămâni la rând, Franz Kafka imaginează un jurnal de călătorie, nu destinat publicului, ci unui singur cititor: fetiţa din parc.  Personajul jurnalului este păpuşa pierdută.

„De ce era atât de surescitat? Înnebunea, oare? Da, era nebun de legat! Dacă cineva avea să afle de povestea lui cu Elsi, nu era nevoie să moară de tuberculoză. L-ar fi închis direct într-o casă de nebuni.”

Scrisorile au un succes teribil; micuţa le aşteaptă emoţionată şi le citeşte pe nerăsuflate. Află că păpuşa are aventuri uluitoare pe tărâmuri incredibil de îndepărtate.  Dar în viaţă totul tinde spre un final şi aceste aventuri trebuie să se sfârşească. Cum reuşeşte Franz Kafka să întrerupă şirul scrisorilor  fără a frânge inima copilei? Cu o idee ingenioasă. 

FRAGMENT

"Primul vis, păpuşa pierdută

 
Plimbările prin parcul Steglitz erau ca un balsam pentru el. Şi dimineţile, atât de dulci… Perechi
tinere, premature, perechi ancorate în timp, perechi care nici măcar nu ştiau că sunt perechi, bătrâni şi
bătrâne cu mâini pline de poveşti şi cu riduri pline de trecut, uitându-se după locurile cu soare, soldaţi
dichisiţi, cu prestanţă, servitoare în uniforme impecabile, guvernante cu băieţei şi fetiţe îmbrăcaţi cu
hăinuţe curate şi îngrijite, cupluri cu landouri cu nou-născuţi, cupluri cărora le muriseră visurile, bărbaţi singuri şi femei singure cu priviri ferite, bărbaţi singuri şi femei singure cu priviri neruşinate, paznici,
grădinari, vânzători…
Parcul Steglitz mustea de viaţă la acel început de vară. Un adevărat dar, o adevărată binecuvântare!
Şi Franz Kafka absorbea această viaţă ca un burete, călătorind cu privirea, sufletul lui capta energiile din
jur, căutând zâmbete printre copaci. Şi el era ca toţi ceilalţi, solitar, cu paşii pierduţi sub acoperământul
dimineţii. Mintea-i zbura liberă, desprinsă de timp, care, acolo, se legăna toropit de liniştea din jur, jucându-se vesel, în inima trecătorilor. Liniştea aceea… Întreruptă doar de joaca copiilor, de vocile mamelor  chemătoare, poruncitoare şi prevenitoare, de cuvintele liniştitoare pe care le auzea mai aproape sau mai departe. Liniştea aceea… Şi plânsetul fetiţei, nestăpânit, în hohote, neaşteptat, l-a făcut pe Franz Kafka să se oprească. Stătea atât de aproape de el, la câţiva paşi… şi nu mai era nimeni în jur. Nu se certase cu vreun copil, n-o pedepsise nici mama, nici măcar nu căzuse, pentru că fetiţa nu avea semne că s-ar fi lovit.
Stătea şi plângea, de ţi se rupea inima, atât de tristă, că pe chipul ei păreau să se fi adunat toate durerile
şi toată disperarea lumii. Franz Kafka se uită în susul şi-n josul aleii. Nimeni n-o băga în seamă. Nu era
nimeni cu ea. O clipă nu ştiu ce să facă. Copiii sunt o plămadă delicată, trebuie să ai mare grijă cu ei. Sunt
un amestec de râsete ce uşor se prefac în lacrimi şi invers, un amestec de bâzdâci şi de energii vulcanice,
de întrebări ce nu se mai sfârşesc şi de încăpăţânare epuizantă. Franz Kafka nu avea copii şi era de înţeles.
Totuşi, sentimentul acela atât de copleşitor… Fetiţa părea să aibă doar câţiva ani. Îi era greu să-şi dea
seama câţi anume. Vârsta fetiţelor mici e un mister.

Da, exact, tocmai acea vârstă de nedefinit, când mai sunt fetiţe, cu toate că încep să crească. Era îmbrăcată curat şi îngrijit: ghetuţe, pantalonaşi, bluză cu guler de dantelă şi o pelerină trei-sferturi din care ieşea o fustiţă cu multe volane. Avea părul lung, închis la culoare, prins în două codiţe încântătoare.
Era frumoasă, ca toate fetiţele. Frumoasă pentru că era în primăvara vieţii. Chiar dacă, acum, lacrimile îi
făceau chipul să pară îngrozitor de urât. Franz Kafka rămase tăcut. Ce făcea o fetiţă atât de mică acolo,
singură? Se pierduse? Dacă era aşa, trebuia s-o ia de mână, s-o liniştească şi să caute împreună un paznic care s-o însoţească. Dar cum să se liniştească o copilă  când un necunoscut vine la ea şi-i vorbeşte, o ia de mână şi pleacă cu ea? N-ar fi mai rău? Nu, mai rău ar fi să-şi vadă de drum, ca un iresponsabil, şi s-o lase în mijlocul parcului. Imprevizibili, copiii ăştia! Şi plânsul ei atât de sfâşietor… Niciodată nu mai văzuse sau
auzise pe cineva să plângă atât de tare. Se resemnă, pentru că, uneori, viaţa nu te lasă să alegi. Ea e cea care-ţi arată drumul. Aşa că făcu primul pas spre micuţă, îşi scoase pălăria ca să pară mai puţin serios şi îşi lumină faţa cu cel mai frumos zâmbet.
Cu toate astea, trebuie că arăta de parcă-l durea stomacul, dar nu mai avea ce face şi nici nu mai avea vreo importanţă. Franz Kafka se opri în faţa fetiţei.
 
 – Bună!
Fetiţa se potoli puţin. Mai plângea, dar nu chiar
atât de tare. Ridică capul şi dădu peste el. În disperarea ei încrâncenată nici măcar nu-l văzuse apropiindu-se. Ochii îi erau ca două lacuri ce se tot revărsau şi râuri ieşeau din ele curgând ca nişte torente
dezlănţuite, scurgându-i-se pe obraji până în golul de sub bărbie. Scoase două-trei suspine înainte de a-i
răspunde.
– Bună.
– Ce ţi se întâmplă?
Nu l-a privit cu teamă. Era doar inocenţă pură.
Când viaţa înfloreşte, toate sunt doar ferestre şi uşi deschise. În ochii ei, însă, vedeai, mai degrabă,
durere, suferinţă, tristeţe şi o emoţie adâncă ce părea să o fi adus la limita îndurării.
– Te-ai pierdut? întrebă Franz Kafka, văzând că ea tăcea.
– Nu eu. 
 
Lui îi sună ciudat: „nu eu”. În loc să fi spus „nu”, ea zisese „nu eu”.
 – Unde stai? Fetiţa a arătat cu mâna undeva la stânga ei, în direcţia caselor ce se zăreau printre coroanele copacilor. Asta l-a uşurat pe salvatorul îngrijorat de fetiţe plângăcioase, pentru că arăta limpede că micuţa nu se rătăcise.
–Te-a necăjit cineva?
Ştia că nu era nimeni prin apropiere, dar era o întrebare obligatorie şi mai ales în acele clipe decisive în care-i putea câştiga încrederea. Ea dădu din cap în semn că nu. „Nu eu”. Era clar că cel care se rătăcise era fratele ei mai mic. Cum putuse o mamă responsabilă, veghetoare şi atentă cum ar fi trebuit să fie, să-şi lase copiii să se joace singuri în parc, chiar dacă într-un parc atât de liniştit şi de frumos cum era Steglitz? Şi dacă el ar fi fost un monstru, un asasin de fetiţe?
– Aşadar, nu te-ai rătăcit – a vrut el ca lucrurile
să fie foarte clare.
– V-am spus că nu eu – a suspinat micuţa.
– Cine atunci?
– Păpuşa mea.
Şi din nou lacrimile, ţinute în frâu câteva clipe,
îi reapărură în ochi. Amintirea păpuşii o cufundă
din nou în cea mai adâncă deznădejde. Franz Kafka
încercă s-o facă să nu mai plângă.
– Păpuşa ta? – a repetat uluit.
– Da.
Păpuşă sau nu, frate sau nu, erau lacrimile cele mai sincere şi amare pe care le văzuse vreodată.
Lacrimi ce trădau o nelinişte ajunsă la culme şi o tristeţe nemărginită. Ce putea face? N-avea nici o idee.
Să plece? Era prins în cercul invizibil al fetei atât de  tulburate. Să rămână? De ce? Nu ştia cum să vorbească cu o copilă. Şi mai ales cu una care plângea pentru că tocmai îşi pierduse păpuşa.
– Unde ai văzut-o ultima dată?
– Pe banca aceea.
– Şi tu ce făceai?
– Mă jucam dincolo – şi i-a arătat un loc unde se
jucau nişte copii.
– Şi ai stat mult timp acolo?
– Nu ştiu.
 
Acelea erau, de bună seamă, întrebări pe care le-ar fi pus un poliţist aflat în faţa unui delict, dar acolo nu
era nici un delict şi nici el nu era poliţist. Avea de-a face cu cineva care nici măcar nu era adult. Asta îl încurcă
şi mai tare. Ciudăţenia întâmplării îl prindea din ce în ce mai mult. Ar fi vrut să plece, dar nu se îndura. Îl
opreau fetiţa aceea şi abisul din ochii ei plânşi. Ajungea să-i fi spus o scuză, un „îmi pare rău”, şi acum ar
fi în drum spre casă. Sau un sfat: „ar fi bine să te duci acasă, fetiţo”. Atât de simplu. De ce durerea unui copil
e atât de puternică? Situaţia era cât se poate de reală.
 
Relaţia unei fetiţe cu păpuşa ei e una dintre cele mai puternice din univers. O forţă ieşită din comun, pusă
în mişcare de o energie teribilă. Şi atunci, dintr-odată, Franz Kafka se însenină. Era atât de simplu… Cel
puţin pentru mintea lui de scriitor.
– Stai, stai, ce aiurit sunt! Cum o cheamă pe
păpuşa ta?
– Brigida.
– Brigida? Desigur! – şi începu să râdă cu un râs mai mult decât convingător. Desigur, ea e! Nu-mi
aminteam numele, iartă-mă! Ce zăpăcit mai sunt câteodată! Am atâta de lucru! Fetiţa deschise larg ochii". (Copyright Editura Vremea) 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: