Surpriză a fost şi pentru mine primirea de la editură a Jurnalului, aflat paginat şi la lectura dinaintea intrării la tipar. A fost o surpriză şi pentru faptul că mi-a atras atenţia asupra încheierii muncii de peste zece ani, fireşte cu întreruperile provocate de gazetărie şi de scrierea unor romane, încheiere potrivită semnificativ şi cu vârsta la care am ajuns. Din păcate, prima lui răsfoire, cu încărcătura ei de bucurie, temperată, însă, de aşezarea, de câteva luni încoace, a unei pânze de păianjen, tot mai dese, între ochii mei şi realitatea diurnă sau nocturnă. Am reuşit să descopăr cu ocazia acestei răsfoiri, înecate în ceaţa pierderii luminii ochilor, că au rămas fără final câteva din povestirile care curg spre cuvântul magic „sfârşit“ şi va trebui să zăbovesc asupra acestora, sigur cu plăcere, dar şi cu graba de a nu întârzia intrarea cărţii la tipar.

Este vorba despre povestea modernului Muzeu al Teatrului Naţional pe care mi l-a inspirat Muzeul lui Liviu Rebreanu din timpul celei de-a doua lui Direcţii, lucrarea inaugurată, ca la români, de două ori, o dată în prezenţa prim-ministrului Adrian Năstase – care mi-a susţinut, prin ministrul de Finanţe, proiectul - şi a doua, la câteva săptămâni numai, în prezenţa preşedintelui Iliescu, care a ţinut, şi l-am înţeles, să fie şi domnia sa solidar şi parte la o astfel de sărbătoare a Culturii naţionale.

Despre Muzeu, prietenul meu Ioan Holender, directorul general al Operei din Viena, care a trăit să fie sărbătorit pentru cel mai lung directorat, de decenii, în veacul XX şi începutul celui de-al XXI-lea din istoria Operei mondiale, spunea: „Muzeul lui Săraru este unul dintre cele mai frumoase muzee europene consacrate unui Teatru Naţional“.

Muzeul modern a fost realizat în istoriografia şi scenografia, ocrotite de mine,de altfel, ale celui mai de seamă istoric al Teatrului Naţional I.L. Caragiale, Ionuţ Niculescu, şi s-a bucurat de o excepţională punere în valoare a unor argumente unicat ale istoriei Navei Amiral a Teatrului românesc. În urmă cu câţiva ani, fiind la Slătioara, pensionar al Direcţiei Teatrului Naţional – căci am fost ca steagurile lui Pristanda, al 44-lea director – într-o vară ploioasă anume, muzeul a fost inundat şi aproape că s-a ales praful. N-am reuşit să aflu nici până azi ce s-a întâmplat, ce valori fără egal s-au pierdut, nimeni n-a suflat nicio vorbă şi s-a mers mai departe. În fond – mă consola cineva – câte lucrări importante de arhitectură aproape de inaugurarea lor sau duse până la jumătate, sau aflate numai ca temelii, de mii de tone de betoane şi de fier-beton, cum a fost şi mai este, de pildă, ruina Muzeului Naţional de Istorie au fost lăsate în părăsire şi să nu uităm canalul Dunăre-Bucureşti, care ar fi făcut ca azi Capitala noastră să fie un oraş fluvial ca Budapesta, Viena şi Belgradul şi nu s-a sinchisit nici un român?! Nici miniştrii Culturii de după 2004, nici prim-miniştrii, nici şefii de Stat, nici Academia Română, nici nimeni n-a scos niciun cuvânt despre dispariţia Muzeului Teatrului Naţional.

A mai rămas în Jurnal, fără final, povestea denunţului colegial pe care un mare artist, chiar actor, l-a făcut spectacolului Teatrului Mic cu “O scrisoare pierdută“, denunţ urmat de cea mai aprigă anchetă de securitate în spaţiul cultural totalitar comunist.

A rămas ascuns de lumina zilei numele delatorului, altfel atât de iubit, dar care, ca bietul om de bine sub vremi, n-a pregetat să fie şi delator. Am aflat adevărul de la generalul Vlad, deşi îl ştiam – dar nu îl aveam confirmat - de la generalul Mureşan, securistul Teatrului Mic.

A rămas nescrisă povestea „scrierii“ prin dictare a romanelor „Ura din ochii vulpii“ şi „Corrida“ şi „Marele premiu la Montecarlo sau dedublarea“, care se apropie de final. În sfârşit, se află nerevăzut şi mă aşteaptă capitolul intitulat „Când amintirile ne-or troieni cu drag“ care cuprinde numai comedia grotescă a punerii la cale româneşti, a amânării, sine die, a confirmării de către Prezidiul Academiei a celor două şedinţe hotărâtoare, majoritar favorabile prin vot, ale alegerii mele, caz unicat, în Secţia Teatru, Arte şi Audio-vizual, o dată ca membru de onoare, a doua oară ca membru corespondent. Când se ajungea la prezidiu, ori se constata lipsa locului vacant în care trebuia să fiu confirmat, ori se constata şi lipsa preşedintelui Secţiei, care tocmai atunci uitase să-şi susţină candidatul – altfel un foarte mare prieten al candidatului – care îl şi propusese şi care putea să spună prezidenţilor că locul era liber dacă cele două candidaturi ajunse erau luate în discuţie în ordinea cronologică a primirii în Secţie şi nu, viclean, în ordine alfabetică.

De unde şi scrisoarea mea către preşedintele şi prezidiul Academiei prin care, în dorinţa de a-mi apăra demnitatea în faţa unor penibile jocuri de culise, îmi retrăgeam candidatura, scrisoare cu care se încheie şi Jurnalul.

Dar nu voi întârzia intrarea la tipar a acestuia.

P.S. Aflu de la televizor că, la rând cu Dolănescu, un mare artist de teatru a fost onorat post-mortem cu cearta penibilă a moştenitorilor pe vânzarea prin licitaţie a unei părţi din agoniseala părintelui lor într-o viaţă foarte lungă.