Jurnalista Sabina Fati „şi-a pus viaţa în joc“ şi a făcut ocolul Mării Negre. Citiţi un fragment în exclusivitate din noua sa carte

Jurnalista Sabina Fati „şi-a pus viaţa în joc“ şi a făcut ocolul Mării Negre. Citiţi un fragment în exclusivitate din noua sa carte

Jurnalista Sabina Fati

Joi, 8 decembrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu are loc dezbaterea prilejuită de apariţia cărţii „Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time“ de Sabina Fati. La eveniment vor vorbi Ovidiu Nahoi, Ioan Stanomir, Sabina Fati, Alina Inayeh, director Black Sea Trust, şi Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas.

Ştiri pe aceeaşi temă

Iată cum prezintă scriitorul Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, noua carte a Sabinei Fati:

„Fac parte din categoria «conservatorilor» care mai cred încă în diferenţa dintre sexe. Aşa încât, în 2015, am spus despre Sabina Fati că, pentru călătoria de 15 000 de kilometri pe care a făcut-o singură, vreme de 80 de zile, pe Drumul Mătăsii, ar fi meritat premiul «femeia anului».

Şi totuşi nu despre o simplă performanţă cu iz de eroism este vorba în cazul Sabinei Fati.

Dacă şi-a pus viaţa în joc, cum, iată, după doi ani, o face din nou, să nu uităm că isprava ei se soldează cu un câştig enorm pentru noi toţi: din călătoria în jurul Mării Negre prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim istoria, geopolitica şi cultura lumii în care suntem aşezaţi. Să ne bucurăm de drumul pe care l-a bătut, ca să fim mai puţin ignoranţi.“ (Gabriel LIICEANU)

Vă prezentăm în continuare un fragment din carte în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ (copyright Editura Humanitas):

“„POARTA MARITIMĂ A DONBASULUI“, Mariupol, rămăsese ascunsă în ceaţa roşiatică de dimineaţă amestecată cu fumul gros al combinatelor, iar Marea Azov, cu apa ei albastră, era totuna cu linia orizontului din spatele luncilor şi copacilor care se înşirau pe şoseaua spre Harkov, când autobuzul vechi şi plin ochi de oameni şi bagaje s-a oprit brusc. Uşile s-au deschis şi înăuntru a intrat un soldat tânăr, tuns chilug, cu un tricou verde-închis mulat peste pectoralii proeminenţi, cu o puşcă-mitralieră pe umărul stâng, un pistol mic la brâu şi pantaloni de camuflaj băgaţi în ghete. A verificat superficial toate paşapoartele, fără să i se pară suspect că ruşii călătoresc pe lângă zona de conflict sau că ucrainenii, concetăţenii lui, se vântură prin această regiune. S-a oprit la mine, fiindcă doar eu eram străină de acest loc.

Mi-a spus răstit să cobor. Mă privea de parcă tocmai văzuse ceva îngrozitor, ca unul care se pregătea să-i salveze pe ceilalţi de calamitatea care ar fi urmat să se întâmple din cauza mea. Ochii lui albaştri îi urmăreau victorioşi pe camarazii care verificau genţile din compartimentul de bagaje al autobuzului. „Ce cauţi aici?“ mă întreabă în limba rusă, cu un ton autoritar. „În vacanţă“, îi răspund zâmbind, arătându-i rucsacul mare, pe care unul dintre colegii lui îl dăduse deja jos pentru un control de rutină, după cum îmi imaginam. Mă ia de-o aripă şi mă duce spre baricada care blochează jumătate din şosea. Simt arma mare şi rece care se bălăbăneşte pe umărul lui şi-mi piere orice zâmbet. Nu mă ameninţă, dar intimitatea cu arsenalul ucraineanului e înfricoşătoare. Mă împleticesc pe lângă el, încerc să-mi eliberez braţul din strânsoare, fără să mă zbat sau să ţip, fiindcă oricum nimeni n-ar putea să mă ajute.

Soldatul care mă poartă ca pe un trofeu câştigat în luptă mă împinge uşor dincolo de bariera ridicată pe şosea, spre pădurea rară care se vede mai departe şi unde întrezăresc o baracă. Pieptul solid i se umflase şi mai mult, iar faţa lată i se făcuse roşie. De concentrare sau poate de încântare. Ghetele mi se cufundau în pământul moale îmbibat de apă, iar iarba crudă, mare şi mătăsoasă, cum numai pe lângă păduri creşte, mi se lipea de pantaloni. Mirosea a ploaie, a dimineaţă şi a gaz de eşapament.

Eram încă optimistă, încercând să-i explic militarului că ţara mea e de partea Ucrainei în aceste vremuri complicate. Nu-i pasă de bombăneala mea şi mă ţine în continuare strâns, fără să facă nici un efort. Mă uit la degetele groase cu unghii concave, care-mi încreţesc cămaşa şi-mi strivesc braţul, în vreme ce el întoarce capul şi le spune ceva râzând camarazilor de lângă baricadă. Încep toţi să râdă, aşa cum fac băieţii de cartier când sunt împreună, se simt puternici şi cred că pot teroriza pe oricine trece pe lângă ei.

Pe moment mi-am spus că era doar o formă de apărare combinată cu bravura începătorilor, fiindcă la circa 20 de kilometri depărtare se afla, la sfârşitul lunii mai 2016, frontul separatiştilor. Prieteni sau chiar rude ale acestor soldaţi brutali şi neprietenoşi mureau apărând o nouă graniţă a ţării lor, trasată în mod artificial dinspre Marea Azov spre nord, în interiorul regiunii Doneţk, care s-a autoproclamat independentă, la fel ca vecina ei Lugansk, încă din 2014. Poate chiar ei, înainte să fie trimişi să controleze maşinile de pe şoseaua ce leagă Mariupolul de Harkov, au supravieţuit ororilor din tranşeele care au schimbat din nou harta politică a Mării Negre cu tot cu prelungirea ei, care ajunge până la gurile Donului.

Acesta e doar unul dintre episoadele călătoriei care m-au aruncat înapoi în istoria plină de balast a regiunii pontice, unde războaiele sunt o permanenţă banală în viaţa locuitorilor. Pacea Rece de după al Doilea Război Mondial a fost numai în aparenţă o perioadă liniştită, fiindcă războiul s-a mutat în interior, iar starea de asediu a fost alimentată propagandistic. Situate de-o parte şi de alta a Mării Negre, cele două mari blocuri, NATO şi Pactul de la Varşovia, se supravegheau cu atenţie şi se ameninţau în tăcere. Acum soldaţii tineri, ai căror străbunici le luau otomanilor Crimeea, se bat pentru aceleaşi locuri strategice de la Marea Neagră ca în urmă cu două sute de ani. Sau doar stau de strajă, frustraţi că nu şi-au putut demonstra încă vitejia. Aceşti viteji virtuali sunt cei mai periculoşi. Ei m-au făcut să simt starea de război, chiar atunci când frontul nu era foarte aproape, pentru că din dorinţa lor de a-şi găsi cu orice preţ un inamic m-au hărţuit, mi-au umblat în lucrurile cele mai intime, m-au făcut să înţeleg în modul cel mai direct cu putinţă superioritatea fizică a celor care poartă uniformă.

În 2016, în jurul Mării Negre am văzut aproape peste tot militari, iar în spatele atmosferei relaxate, pe care o întâlneşti în general în porturi, am simţit precipitare şi nelinişte, de parcă zilele bune se apropie de sfârşit, dacă nu cumva s-au terminat deja.“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările