J.D. Salinger, scriitorul tinerilor eterni
0
„Scriu, aproape întotdeauna, despre oameni foarte tineri“. Iată declaraţia de intenţie a lui J.D. Salinger, prozator adulat şi misterios, creatorul iluziei prin care milioane de oameni s-au imaginat „de veghe în lanul de secară“
Undeva, către finalul cărţii „Franny şi Zooey“, personajul ce dă cel de-al doilea nume din titlul prozei scurte pătrunde în camera fratelui său mai mare, Seymour, fostul lider spiritual şi geniu al familiei, care decisese să-şi ia viaţa cu ani buni înainte. Zooey stă cu faţa către un panou, „aproape la fel de lung şi de lat cât uşa“, citind răbdător o serie de însemnări ale defunctului, scrise cu litere extrem de mărunte. Iar în acest caleidoscop fascinant, cuprinzând cugetări din cultura japoneză, cea antică şi modernă, citate, explicaţii sau aforisme greu de înţeles la prima mână, se găseşte şi o scurtă propoziţie care, deşi aparent dezarmantă prin naivitatea implicată, poate deschide opera lui Salinger.
Retrasarea unei vieţi
„Se bucura să se-ntâmple“, spunea Marcus Aurelius, preluat pe tabela cu „citate din viaţă“ a fratelui Seymour.
Este ceva frustrant şi fascinant, deopotrivă, în această imagine vagă. Această alăturare a două verbe, la timpuri diferite, cu un subiect ascuns, într-o elipsă narativă ce te obligă să-ţi pui întrebări, în loc să-ţi ofere răspunsuri imediate.
Această structură caracterizează mare parte a operei scriitorului american, mai ales evoluţia sa stilistică: de la „O zi perfectă pentru peştii-banană“, proza cu lipici şi deznodământ neaşteptat ce i-a semnat lansarea oficială, până spre lucrările de maturitate, fascinante prin lipsa detaliilor clasice şi prin capacitatea lui Salinger de a scrie dialog cum nu se mai văzuse până atunci.
Însă, această elipsă, eliminare a unor date pe care cititorul clasic a fost obişnuit să le primească pentru a reconstrui liniştit întregul demers literar, se regăseşte şi în viaţa lui Salinger. De la experienţa războiului, primele încercări literare, întâlnirea cu Ernest Hemingway, apoi succesul fulminant şi rolul de „scriitor cult“, pentru a se încheia într-o retragere misterioasă, printre coli de hârtie ce nu se ştie dacă vor vedea vreodată tiparul.
Copilul evreu şi tânărul călit
Jerome David Salinger s-a născut la New York, în noaptea de Revelion a anului 1919. Mama sa era o combinaţie de sânge scoţian, german şi irlandez, iar tatăl său, evreu, vindea brânză în cartier. Problema evreiască avea, de altfel, să-i bântuie copilăria lui Salinger: când familia s-a mutat pe Park Avenue, iar Jerome a ajuns la o şcoală privată din zonă, şi-a schimbat numele în Jerry, pentru a se integra mai uşor în colectivitate. Acasă, părinţii îi făceau pe plac, numindu-l Sonny. În această perioadă, Salinger cocheta cu echipa de scrimă a şcolii, apărea în piese de teatru şi visa să devină actor. Această din urmă dorinţă nu avea să prindă vreodată contur, în principal din cauza opoziţiei tatălui său.
În schimb, părinţii săi aveau o cu totul altă viziune despre cum ar fi urmat să se prezinte viitorul tânăr Salinger. A fost înscris la Academia Militară din Wayne, Pennsylvania, pe care a şi absolvit-o în 1936. În această perioadă, Salinger a început să scrie şi primele povestiri, „noaptea, cu ajutorul unei lanterne, sub plapumă“. Chestiune cu uşor iz monden, în dosarul de încorporare, Salinger era caracterizat ca fiind un „elev mediocru“, cu un IQ mult sub cel al membrilor familiei Glass, din ulterioarele sale proze de succes.
La finalul studiilor a fost trimis de tatăl său se se ocupe de o afacere de import-carne, la Viena, în Austria. Tânărul Salinger a părăsit localitatea cu numai un an înainte de invazia armatelor germane şi transformarea Austriei în provincie nazistă.
Acasă, s-a înscris la Columbia University, la cursul de scriitură al lui Whit Burnett, editor la revista „Time“. Potrivit mărturiei acestuia, Salinger nu s-a distins cu nimic, până cu trei săptămâni înaintea finalului cursului, când „s-a trezit brusc la viaţă“, scriind trei povestiri. Una dintre acestea, „The Young Folks“, avea să fie debutul său literar, în revista „Story“. Burnett a devenit mentorul lui Salinger şi partener de corespondenţă pentru mulţi ani.
Marea întâlnire
Anul 1941 a început pentru Salinger sub auspiciile unei frumoase relaţii de amor. Aleasa era Oona O’Neill, fiica dramaturgului Eugene O’Neill. Deşi, după cum reiese din scrisorile către apropiaţi, o considera, mai degrabă, „o mică egoistă“, Salinger a purtat un lung şi afectuos schimb epistolar cu Oona, terminat când domnişoara a început să se întâlnească şi cu Charlie Chaplin, a cărui soţie şi avea să devină. Dezamăgit, Salinger s-a angajat pe un vas de croazieră.
În acelaşi an, a început să trimită povestiri către publicaţia „The New Yorker“. Primele şapte i-au fost refuzate, însă următoarea, intitulată „Slight Rebellion off Madison“, avându-l ca protagonist pe un anume Holden Caulfield, a fost acceptată. Atacul de la Pearl Harbour a amânat însă publicarea „pe termen nedefinit“. Salinger s-a înrolat în armata americană, în primăvara lui 1942.
În timpul campaniei din Normandia, din 1944, avea loc întâlnirea ce avea să-i marcheze destinul. Atunci, Salinger s-a întâlnit cu Ernest Hemingway, declarându-se uimit de „prietenia şi modestia“ idolului. Nici Hemingway nu s-a lăsat mai prejos, declarând, după citirea câtorva proze: „Iisuse, băiatul ăsta are talent grămadă!“. Tot atunci, Salinger i-a divulgat şi câteva din planurile de viitor: scrierea unei lucrări, cu un protagonist numit Holden Caulfield, în care să se poată, de fapt, descrie pe sine.
Experienţa din război l-a afectat definitiv pe Salinger. După capitularea Germaniei a fost internat pentru reacţii traumatice. Ulterior, avea să-i spună fiicei sale: „Nu poţi scăpa de mirosul de carne arsă, oricât de mult ai încerca“. Majoritatea biografilor au speculat faptul că această traumă a stat la baza uneia dintre cele mai frumoase proze scurte scrise vreodată: „Pentru Esmé, cu dragoste şi abjecţie“, tradusă şi în română, în volumul „Nouă povestiri“. Războiul se terminase, Salinger era traumatizat pe viaţă, însă şi pregătit cu adevărat să scrie.
CV
A trăit 91 de ani
Numele: Jerome David Salinger
Data şi locul naşterii: 1 ianuarie 1919, New York (SUA)
Studiile:
A absolvit cursurile Academiei Militare „Valley Forge“ în 1936.
Principalele cărţi publicate:
„De veghe în lanul de secară“ (1951)
„Nouă povestiri“ (1953)
„Franny şi Zooey“ (1961)
„Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului şi Seymour: o prezentare“ (1963)
Data şi locul decesului: 27 ianuarie 2010, Cornish, New Hampshire (SUA)
Romanul. Celebritatea. Iluminarea
Acesta este casa din Cornish, New Hampshire, în care Salinger s-a retras definitiv FOTO: CORBIS
„De veghe în lanul de secară“ a fost publicat pe 16 iulie 1951, de o micuţă editură, „Little, Brown and Company“. Acţiunea romanului descrie experienţele lui Holden Caulfield, un tânăr în vârstă de 16 ani, după ultima exmatriculare dintr-o şcoală newyorkeză.
Salinger foloseşte persoana I singular, o alegere deloc nouă, dar pe care o transformă într-o opţiune de abordare ce cu greu a mai putut fi egalată până astăzi. În ceea ce priveşte caracterul autobiografic al romanului, Salinger a preferat jocul la două capete, dând naştere unei note de mister ce şi astăzi stârneşte dezbateri aprige printre cronicari. Pe de-o parte a negat orice asemănare între viaţa lui Holden şi a sa, pentru ca, periodic, să declare, în câte un interviu, lucruri precum: „Copilăria mea a fost foarte asemănătoare cu cea a protagonistului. A fost o mare uşurare să le povestesc oamenilor despre asta“.
Acest joc a fost, în mare măsură, şi cheia succesului teribil al romanului. Sigur că Holden este unul singur, personaj de roman, însă gândurile sale şi, mai ales, modul în care reuşeşte să le exprime au devenit obiect al visurilor oricărui adolescent de pe planetă. Reacţiile critice iniţiale au fost diferite. „The New York Times“ l-a caracterizat ca fiind „un roman genial, pentru un debut“, însă majoritatea publicaţiilor l-au acuzat pe Salinger de „perversiune“, mai ales pentru limbajul şi temele abordate de Holden Caulfield: sex sau prostituţie. Dezbaterea i-a asigurat şi succesul de piaţă: la două luni de la publicare, romanul fusese retipărit de opt ori şi a petrecut 30 de săptămâni în topul „The New York Times“ al celor mai bine vândute cărţi.
În anii 1950, „De veghe în lanul de secară“ devenise deja o modă. Toţi adolescenţii se îmbrăcau şi vorbeau ca Holden, iar cartea fusese interzisă în anumite licee, situaţie ce s-a perpetuat şi în deceniile următoare. În anii 1970, la 20 de ani de la publicare, existau cazuri numeroase de profesori obligaţi să demisioneze pentru includerea cărţii în programa şcolară. Însă adevărata eternitate a romanului poate fi desprinsă dintr-o serie de date, culese în 2004. Potrivit acestora, la jumătate de secol de la publicare, „De veghe în lanul de secară“ continua să vândă, anual, 250.000 de exemplare.
Celebritatea şi izolarea
În 1952, după mai mulţi ani de practicare a budismului Zen, în timp ce citea „Evanghelia“ despre învăţătorul religios Sri Ramakrishna, Salinger le-a scris prietenilor apropiaţi despre o iluminare în viaţa sa. A aderat la învăţăturile lui Ramakrishna, ce implicau celibatul şi detaşarea de responsabilităţile umane, cum ar fi familia. Povestirea „Teddy“, publicată în acelaşi volum, „Nouă povestiri“, dar şi proza scurtă „Hapworth 16, 1924“ stau mărturie a schimbărilor de viziune. Un an mai târziu, în 1953, era publicată colecţia „Nouă povestiri“, cu un succes de piaţă şi la critică literară absolut fulminant. Practic, Salinger devenea celebritate mondială şi se îmbogăţea peste noapte.
În acelaşi an, scriitorul îşi vindea apartamentul din New York şi se muta într-o casă izolată, situată în
Cornish, New Hampshire. Potrivit mărturiilor celor apropiaţi, în primă instanţă, Salinger era extrem de sociabil, invitând studenţi la el acasă, să discute sau să asculte muzică. Unul dintre aceşti studenţi, Shirley Blaney, l-a convins să-i acorde un interviu pentru ziarul şcolii. Când materialul a apărut pe prima pagină a celei mai cunoscute publicaţii din zonă, Salinger a rupt orice contact cu tinerii, fără vreo explicaţie. A început să scrie şi să publice din ce în ce mai rar. Aici, în Cornish, avea să se izoleze până în ultimele zile ale vieţii.
Dorinţa mea este ca voi toţi să citiţi cândva «De veghe în lanul de secară». Toate eforturile mele se vor îndrepta către acest scop, către această extraordinară carte care deţine multe răspunsuri. Adevărata mea speranţă este că, încercând să aflaţi aceste răspunsuri, veţi citi «De veghe în lanul de secară».
Mark David Chapman, ucigaşul muzicianului John Lennon
Proba geniului şi ultimul interviu
Ediţii în limba franceză ale principalelor cărţi ale lui J.D. Salinger FOTO: AFP
În iunie 1955, la vârsta de 36 de ani, Salinger s-a căsătorit cu Claire Douglas, o studentă. Au avut doi copii, Margaret şi Matthew, şi asta doar pentru că scriitorul descoperise, între timp, un alt set de învăţături, ale lui Lahiri Mahasaya, un guru ce introducea posibilitatea iluminării celor care urmează „calea familiei“.
Ultimele scrieri
În 1961, Salinger publica „Franny şi Zooey“. Extrem de statice, învăluite în descrieri extinse şi îmbibate cu secţiuni uriaşe de dialog, cele două proze, unite tematic, sunt considerate de mulţi critici adevărata probă a geniului lui Salinger. Influenţa învăţăturilor orientale este evidentă, însă ceea ce face deliciul cititorilor este integrarea acestora în mijlocul familiei Glass, printre copii supradotaţi, camere newyorkeze şi emisiuni radio de tipul „Quiz Kids“.
La finalul cărţii, Salinger lăsa în urma sa cinci principii de interpretare a destinului copiilor supradotaţi: 1. Cele mai profunde laturi ale tinerilor sunt cele neatinse de şcoală; 2. Aptitudinile devin importante când tinerii se cunosc cu adevărat şi ştiu ce vor de la ei; 3. Chiar şi copiii supradotaţi pot avea vieţi spirituale; 4. Dezvoltarea de sine trebuie să ghideze talentul, şi nu invers; 5. Scopul educaţiei este înţelepciunea, nu un loc de muncă. În 1966, Salinger s-a despărţit de soţia sa, care şi-a redat aventura amoroasă ca „o prizonieră benevolă“. Şase ani mai târziu, în locuinţa izolată a scriitorului pătrundea o tânără de 18 ani, Joyce Maynard, sedusă de Salinger printr-un schimb epistolar de 25 de scrisori. Relaţia a durat zece luni. La final, Salinger s-a declarat „prea bătrân pentru a mai avea copii“.
Nimeni nu ştie cu exactitate ce şi cât a mai scris Salinger până la finalul vieţii. Potrivit mărturiei proprii, câteva pagini erau umplute în fiecare zi, dar nu există nicio evidenţă a vreunui manuscris descoperit după moartea sa.
Ultimul interviu al scriitorului a avut loc în iunie 1980. Betty Eppes, o tânără ziaristă, l-a ademenit pe Salinger pretinzând că este o romancieră. A apucat să înregistreze o parte a conversaţiei şi să facă şi câteva poze pe ascuns. Interviul s-a terminat dezastruos: un localnic a încercat să-i strângă mâna lui Salinger, declanşând o criză de nervi din partea acestuia, care i-a trântit uşa în nas ziaristei. Pe 27 ianuarie 2010, era anunţată moartea lui Salinger, din cauze naturale. Avea 91 de ani.
Cam tot ce ştiu e că mi-e dor de cei de care v-am povestit. Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată. Dacă o faceţi, o să înceapă să vă fie dor de toţi.
J.D. Salinger, finalul romanului „De veghe în lanul de secară“
Îi iubesc pe Kafka, Flaubert, Tolstoi, Cehov, Dostoievski, Proust, O’Casey, Rilke, Lorca, Keats, Rimbaud, Burns, E. Brontë, Jane Austen, Henry James, Blake, Coleridge. Nu voi numi scriitori în viaţă. Nu mi se pare corect.
J.D. Salinger, în iulie 1951
Se încarcă comentariile...
