Generaţia mea a învăţat, în liceu, ca şi în facultate, pe manuale traduse din ruseşte. Unde acest lucru nu se putea, de pildă, la limba română, n-aveam manuale deloc. În liceu, istoria literaturii române am făcut-o pe baza unor aşa-numite „Teze provizorii“, două broşuri, care o rezumau totuşi satisfăcător, după cum îmi voi da seama mult mai târziu, când îmi vor recădea din întâmplare în mână.

Titlurile unor opere medievale erau în latină şi le învăţasem pe de rost cu mare plăcere. Le mai ştiu şi astăzi, deşi, de atunci încoace, le-am citit exclusiv în română. În facultate, cursurile de literatură română pe care le-am audiat, din 1956 în 1962, nu semănau deloc, majoritatea, cu cărţile tipărite care aparţineau uneori aceloraşi autori.
 
DESEN de Vali Ivan
 
Istorie factuală
 
Vreau să spun că sociologismul vulgar, altfel spus, tratarea literaturii ca un simplu reflex al vieţii sociale, nu era de găsit în multe din cursurile universitare. În cel mai rău caz, anumiţi autori erau ignoraţi. În alte cazuri, ni se preda o istorie factuală, cu date, titluri şi evenimente, fără comentarii. La seminare, discuţia era liberă.
 
Înlocuitorul lui Călinescu la catedră, Ion Vitner, medic stomatolog de profesie, însă om citit şi inteligent, a reuşit performanţa maximă de sociologism vulgar în 1956 sau 1957, într-un curs special despre Eminescu, dar câţiva ani mai târziu, într-un alt curs special despre critica literară, ne-a vorbit nu numai despre Bielinski, Cernîşevski şi Dobroliubov, ci şi despre Saint-Beuve şi Thibaudet, permiţându-ne să ne alegem subiectul de examen, cu singura condiţie de a ne motiva opţiunea. Mai mult, a găsit motivarea alegerii de către mine a lui Thibaudet – e critic, nu ideolog literar! – acceptabilă şi mi-a dat zece.
 
O desăvârşită limbă de lemn
 
Zilele trecute, tot cotrobăind prin biblioteca mea transportată la Câmpulung, am dat peste ediţia a doua a „Istoriei literaturii engleze“ a lui A. Anixt, tradusă din ruseşte de Leon Leviţchi şi Ion Preda în 1965. Din câte îmi aduc aminte, A. Anixt era o somitate în anii 1950 („Istoria“ a apărut la Editura Didactică din Moscova în 1956). Cartea va fi fost considerată un model de cei doi anglişti români.
 
Mă întreb dacă ştiau ruseşte sau li se oferise o traducere brută. Coperta interioară nu ne spune decât că traducerea s-a făcut de către cei doi din rusă. Ar trebui să-mi întreb colegii de la Engleză, pe Sergiu Celac, bunăoară, dacă istoria literaturii engleze li se preda după cartea lui A. Anixt. Sper că nu.
 
Ceea ce mă nelinişteşte cel mai tare este anul reeditării. Despărţirea făţişă de politica sovietică avusese loc în aprilie 1964. Ce rost mai avea în 1965 retipărirea unui manual rusesc? În „Prefaţa la ediţia a doua“, traducătorii se referă, într-o desăvârşită limbă de lemn, la „interesul pe care publicul larg din ţara noastră îl manifestă pentru cunoaşterea literaturii engleze“, interes care ar fi satisfăcut de „lucrarea profesorului A. Anixt“, date fiind „preocuparea didactică a autorului pentru concizie şi claritate în expunere, precum şi nivelul ştiinţific al lucrării, [care] fac din ea un auxiliar preţios în studiul literaturii engleze“.
 
Precizările cu pricina ne conduc la ideea că avem de a face cu o operă didactică, destinată studenţilor de la Engleză, nicidecum publicului larg. Un motiv în plus de a crede că era folosită în facultate.
 
Cunosc bine epoca. Eram asistent la Română şi deţineam de trei ani rubrica de cronică literară a „Contemporanului“. Nimeni nu mai voia să audă de manuale ruseşti. Scriitorii ignoraţi vreme de un deceniu şi jumătate începeau să fie prezenţi în librării şi în cursurile universitare.
 
Sociologismul vulgar apusese. „Istoria“ profesorului A. Anixt nu mai putea reprezenta un model. Ce va fi fost în capul celor doi cunoscuţi anglişti care au tradus-o şi au prezentat-o atât de elogios e greu de ştiut.
 
Explicaţii rudimentare
 
Am răsfoit-o şi m-am îngrozit. Sociologismul vulgar e o etichetă care o avantajează! Dincolo de explicarea rudimentară a fenomenului literar aproape exclusiv prin prisma evoluţiei societăţii, cartea abundă în clişee ideologice staliniste. Cel mai izbitor îl descoperim în subcapitolul final, „Literatura contemporană (1918-1955)“, consacrat „Literaturii decadente“.
 
Vreţi să ştiţi care sunt scriitorii care au fost rodul „atmosferei de descompunere a culturii burgheze din epoca imperialismului“? Iată-i: James Joyce, D.H. Lawrence, Aldous Huxley. Trecuseră cel puţin zece ani de când, la noi, nu-i mai considera nimeni decadenţi pe cei trei şi pe alţii ca ei. Ultimul mohican fusese Petru Dumitriu în „Noi şi neobarbarii“, în 1955. În puţinii ani cât a fiinţat, după reforma din 1966, la Liceul de Engleză din Capitală, literatura se va studia pe „Istorii“ publicate în Anglia.
 
Reînvierea duhului stalinist în studiul literaturii engleze arată că schimbarea la faţă a avut în cultura noastră din anii 1960 două viteze. Studenţii de la Română au avut, s-ar spune, noroc. O dovadă sunt şi cărţile profesorilor lor. Cât priveşte cursurile universitare, cred că ele nu mai conţineau nimic asemănător stupidităţilor de felul celor din „Istoria“ profesorului A. Anixt.