- Până se întoarce, am timp să îmi lămuresc toate gândurile.

Durase mult până se hotărâse. Insula o ştia de mult, de la începutul uceniciei de marinar. O vizitase de câteva ori, ştia că nu este locuită. Trecuseră mulţi ani de când nu se mai gândise la acest loc.

Fostul marinar era o identitate pe care o relua, din când în când, în singurătate. Era un om de afaceri respectat, patron al unei firme prospere de comerţ maritim. Micul velier din tinereţe, reparat şi îngrijit în mod discret, îl aştepta sub un pavilion străin într-un mic port unde nu îl cunoştea nimeni.

Pleca o dată la câţiva ani, pentru o scurtă călătorie pe insulă. Îşi construise aici un mic refugiu, o cabană vopsită în albastru. Aducea de fiecare dată cu el cărţi, fructe şi vinuri. O pauză. Dar era mereu obosit. Se odihnea, privind cerul şi moţăind pe nisip.

- Cândva, mă voi întoarce şi voi citi toate cărţile.

Biblioteca îl aştepta, dar nu de asta venise acum. Viaţa plină de răspunderi pe care o ducea îl epuizase. Privea degeaba, din biroul său elegant, linia orizontului. Nu vedea nimic. Nuanţe de gri, care nu îi spuneau nimic. Îl durea tâmpla, din ce în ce mai des. O zvâcnire puternică în partea dreaptă, care îl înnebunea. Rămânea cu capul în palme, incapabil să îşi deschidă ochii.

Erau ceasurile rele în care furtuni de gânduri negre îl luau prizonier.

După câteva zile îşi revenea, dar din ce în ce mai greu.

- De unde puteam să fi luat această otravă, care îmi întunecă minţile şi îmi pune sare în suflet?

Nu era o fire reflexivă. Tânăr marinar, fără talent la pictură sau la muzică. Îşi făcuse şcoala de comerţ la distanţă, lucrând în acelaşi timp pentru o companie străină. Pescar, apoi şef de echipaj. O muncă grea, pe care spera să o lase în urmă când îşi termina studiile. Planul îi reuşise. Şi-a cumpărat cu greu primul vas, apoi lucrurile au mers bine. Greu, dar bine, şi mai ales constant.

Avea acum tot ce îşi dorise. Sau poate doar tot ceea ce a crezut că îşi dorise. Astfel de gânduri îl bântuiau. Era suficient ca unul să apară, să dea alarma, apoi un stol întreg se repezeau asupra lui.

- Corbii minţii. Ca să vă pot vâna, mă voi întoarce pe insulă.

Avea un plan bine făcut. Îşi inventase un voiaj lung de afaceri, pe termen definit. Pe vechiul vas şi-a luat cât mai puţine lucruri. Sticle noi de vin, instrumente de scris şi cărţi cu file albe.

- Voi sta acolo până îmi pun toate gândurile negre pe hârtie. Apoi le voi îngropa şi mă voi întoarce, dacă mai am unde.

Plecarea clandestină l-a umplut de bucurie. Îşi retrăia adolescenţa, primele plimbări pe ocean, atunci când încă nu manevra foarte bine ambarcaţiunea. Vântul puternic şi mirosul sărat al apei îl făceau să respire lacom.

- Aş putea trăi doar cu acest aer proaspăt.

Singur înapoi pe insulă. Toate îl aşteptau, dar liniştea şi bucuria pe care le simţea ştia că nu sunt durabile. Venise pentru altceva. După două zile, îşi luă o carte şi un stilou şi se aşeză pe plajă, cu picioarele în apă.

- Acum, este între noi. Vă ascult.

Respiră adânc şi închise ochii. Îşi distila furia pe îndelete, aşa cum se fierb cerealele pentru a face din ele alcool. Ştia ce avea de scris. Durerea din tâmplă îl strângea în menghină. Gândurile amare îl luară imediat în primire. Îl aşteptau. Privi obosit în zare şi începu să scrie.

- Viaţa

Hârtia luă foc. I se păruse că vârful stiloului încălzea hârtia, dar a crezut că este o iluzie optică. Aruncă în valuri cartea arzând. Suflă peste degete, nemulţumit.

-  Era stiloul meu preferat.

Îl găsi în nisip, cu vârful carbonizat. Avea altele cu el. Întâmplarea nu îl tulburase foarte mult. Se aştepta să nu fie uşor ce avea de făcut. Scenariul putea fi oricât de improbabil. Zilele următoare a încercat să scrie alte gânduri. Fără să reuşească mai mult. Cu orice încerca să scrie, nu reuşea să treacă de primul cuvânt. Îşi arse astfel toate cărţile. Căldura venea din degetele sale, şi-a dat seama când a scris în glumă pe un copac. Privind trunchiul ros de flăcări, a ştiut ce are de făcut.

- Apa este singura care stinge focul. De asta sunt aici, pe insulă, şi nu într-o bibliotecă.

Când apa oceanului dă semne bruşte de încălzire şi se întâlneşte cu un curent de aer rece de pe ţărm, se întâmplă o pulverizare foarte spectaculoasă, mai mult sau mai puţin densă. Se numeşte bruma de mare.

Îşi întinse degetele către linia orizontului. Respira foarte greu, dar era hotărât. Începu să formeze cuvinte. Reuşea să scrie pe această pânză tremurătoare. Conturul neclar al brumei era un suport foarte bun. Scria literă cu literă. Conturul de foc, mişcat de curenţii de aer, se mişca uşor pe cer.

- Viaţa este ca un cazino. Intri şi joci cu speranţa de câştig. Uneori câştigi un pic, şi în loc să te opreşti şi să te bucuri de ce ai câştigat, joci în continuare, pentru că vrei mai mult. Şi pierzi. De fiecare dată.

Efortul l-a epuizat. S-a prăbuşit pe plajă, unde a dormit timp de două zile. S-a trezit flămând, cu degetele amorţite, ca şi cum ar fi bătut la maşină zile în şir. Dar odihnit. De parcă şi-ar fi luat înapoi timpul pierdut în insomniile de pe uscat.

Văzu aproape de el o sticlă în apă. Un răspuns, îi trecu prin cap. Din partea cui, nu avea habar. Dar sticla părea că îl aşteaptă. Era cald, era soare, se simţea bine, o veste bună părea potrivită. Era plină de alge.

O curăţă, îi scoase dopul şi, într-adevăr, înăuntru era un mesaj. Pe un pergament, dar scrisul părea proaspăt.

- o îmbrăţişare pe plajă, o apropiere în apă… săruturi printre valuri... şi să te sărut până te topeşti, până uiţi cine ai fost înainte… şi atunci să înceapă jocul… pas de gleznă pe spatele tău. Irandà

Nu avea nici un sens. Sigur nu era un răspuns pentru el.

- Irandà? Ce fel de nume poate fi acesta? Sau este o cheie de lectură? Cineva poate aşteaptă acest mesaj. Eu am altceva de făcut.

Să mănânc, se surprinse gândind. Categoric se simţea mai bine. De când venise pe insulă, nu mâncase mai deloc. Nu băuse deloc vin. Răzbunare. Era în formă din nou. Îşi pregăti o cină frumoasă pe corabie. Se bucura de două sticle de vin. Îşi puse lângă cârmă sticla găsită în apă, în care pusese la loc mesajul. Ar fi trebuit să o arunce înapoi în mare. Dar era singura lui companie. Îşi propusese să o arunce în larg, atunci când se va întoarce acasă. Mai avea până atunci, dar era pentru prima dată când se gândea la asta, de când era pe insulă.

A doua zi îşi reluă scrisul pe apă. Următorul gând amar îl părăsi:

- Fericirea este o iluzie. Este atunci când ne minţim. Realitatea exclude existenţa fericirii. Pentru că avem aşteptări. Prea multe şi prea mari. Şi aproape întotdeauna suntem dezamăgiţi, pentru că realitatea ne râde în nas.

Rămase un pic în picioare după ce termină de scris, de această dată. Cuvintele, aşa cum se unduiau pe cer, nu îi spuneau nimic. Parcă ar fi fost într-o limbă străină. Adormi mulţumit. Împăcare. Se trezi cu acest gând. Dormise mai mult decât data trecută. Era la fel de flămând. Se spălă pe faţă cu apă de mare. Sarea i se lipi de piele. Îşi linse buzele, râzând în hohote:

- Poate am înnebunit, dar dacă poştaşul marin mi-a adus misiva corectă astăzi?

Alerga prin apă, ca şi cum ar fi răscolit printr-o mare cutie de scrisori. Se juca. Întinerise. S-ar fi dat peste cap. Avea dreptate. Sticla era acolo. Mesajul era şi mai departe de gândurile scrise de el pe apă:

- un dans care ne va înnebuni pe amândoi... mâinile tale în părul meu, mâinile mele pe spatele tău, buzele tale care se îndepărtează doar pentru a reveni mai puternic... te simt cum te arcuieşti spre mine, îmi ridic un picior care se mângâie de şoldul tău... te voi opri şi mă vei mângâia pe obraz, te voi privi adânc în ochi... sunt într-o stare lichidă, mă topesc, asta vezi... te aştept... Irandà

Avea deja două mesaje pe care nu le înţelegea. Dar ceva în succesiunea lor îi vorbea. Numele atât de neobişnuit îi spunea ceva. Un ecou, un sunet vechi. Se întoarse la scrisul său. Îşi mângâie tâmpla, cu recunoştinţă, de parcă i-ar fi crescut o aripă. Durerea aproape că îl uitase: 

- Să nu ai aşteptări de la nimeni şi de la nimic. Şi atunci te întrebi: care mai e rostul? Dacă nu aştepţi nimic, de ce să mai continui? Nu ştiu…

Termină de scris cu un efort teribil. Degetele îi zvâcneau şi reuşea cu greu să deseneze literele. Îl dureau încheieturile mâinilor. Vedea cu greu prin ceaţă. Privi mult timp cuvintele dansând pe apă. Terminase. Nu mai avea altceva de scris. Avusese dreptate să vină pe insulă.

Adormi, sperând că a doua zi va avea un mesaj în plus de luat acasă. Aşa a fost. Soarele se reflecta într-o sticlă care plutea aproape de ţărm:

- ca şi cum ai înota în mine... mă topesc, sarea mea îţi mângâie buzele... drumul este deschis, te aşteaptă, te învăluie... mă gândesc că te vei îmbrăca la noapte doar cu gândurile mele... dacă reuşeşti să deschizi uşa, vei găsi doar apă vie... Irandà

Aşeză mesajul lângă celelalte două.

Eliberat. Acest cuvânt îl învăluia. Privi cu drag cele trei sticle.

- Le voi arunca în larg mâine. Poate vor folosi şi altora. În seara asta voi dormi pe barcă, iar dimineaţă voi pleca. Am unde să mă întorc, nu mai am de ce să rămân aici.

S-a plimbat toată ziua pe insulă. A privit fiecare colţ, s-a bucurat de fiecare peisaj. Era recunoscător. Refugiul lui îl primise frumos şi îi fusese de ajutor. Noaptea a adormit mai uşor ca niciodată. Mişcarea uşoară a bărcii şi sunetul valurilor îl fermecau.  

- Uitasem cât de bine este să dormi pe mare. Să fii marinar este o binecuvântare, să ai drumul de apă mereu în jurul tău.

În dimineaţa următoare, când s-a trezit, a deschis ochii plin de bucurie. Dormea lângă el, întinsă pe burtă, cu perna în braţe. Îi dădu părul la o parte şi o sărută puternic pe ceafă, trezindu-i toate simţurile.

- Nu deschide încă ochii. Este rândul meu să îţi povestesc. Te voi face să îţi arcuieşti spatele şi să te ridici, iar săruturile îţi vor coborî pe spate, în timp ce mâinile mele te vor ridica. Apoi te voi prinde de umeri şi mă voi strecura între gândurile tale, pentru a îţi spune, pe îndelete, Bine ai venit!

Mâna lui coborî mai jos. Îi mângâie solzii gri, privindu-i cu atenţie. Unul dintre ei era albăstrui închis. Îl ridică şi, sub el, îşi văzu scrisul pe pielea ei uşor verzuie.

Irandà.