Eseista Andreea Răsuceanu (40 de ani) a fost apreciată drept unul dintre cei mai rafinaţi „teoreticieni ai literaturii“, după apariţia, în 2016, a volumului „Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului“. Autoarea vorbeşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre celebra stradă Mântuleasa, atât de dragă lui Mircea Eliade. Strada apare descrisă în romanul ei „O formă de viaţă necunoscută“, publicat în colecţia „821.135.1 – Scriitori români contemporani“ a editurii Humanitas.

„Weekend Adevărul“: După câteva cărţi de eseuri şi de teorie literară extrem de apreciate, ai debutat în proză cu romanul „O formă de viaţă necunoscută“. Totuşi, de ce acest arc peste timp? Mă refer la faptul că romanul prezintă, prin fragmente succesive, poveştile a trei femei din epoci diferite.
Andreea Răsuceanu: Romanul a fost scris în două etape: primele câteva capitole în timp ce îmi făceam cercetarea pentru teza de doctorat, dedicată străzii Mântuleasa, am simţit atunci nevoia să mă eliberez puţin de rigoarea studiului academic şi să umplu cu propria imaginaţie golurile din manuscrisele de secol XVIII – atunci am schiţat povestea Stancăi Mântuleasa şi a soţului ei dispărut, Mantu Cupeţul. Apoi, în urmă cu vreo patru ani, a urmat scrierea propriu-zisă a cărţii, pe care o duceam deja de multă vreme cu mine. Cred că a fost important timpul ăsta de gestaţie, lucrurile s-au aşezat, s-a creat o familiaritate cu personajele mele, pe care le auzeam şi-n somn, atât de mult am „coabitat“ cu ele. Cred că la originea oricărei ficţiuni de un anumit fel trebuie să existe o documentare riguroasă: poate că informaţiile dobândite astfel nu vor fi folosite ca atare în carte niciodată, dar până nu cunoşti foarte bine o epocă, o situaţie, un moment istoric despre care vrei să scrii, până nu îţi e la fel de familiar ca timpul tău propriu, până nu îi simţi mirosurile, nu îi auzi sunetul de fundal, nu poţi scrie decât artificial, neverosimil despre el.

„Nu mi-am dorit să scriu ficţiune istorică“

Puteai, foarte bine, să scrii un roman pur istoric...
Sunt multe cărţi de ficţiune istorică de felul ăsta, artificioase, ostentative, supraîncărcate de informaţie sau, dimpotrivă, insuficient documentate, schematice, în care se simte că autorul bâjbâie printr-o epocă pe care n-o cunoaşte îndeajuns, n-o „simte“. O provocare pentru mine a fost şi calibrarea limbajului: un dozaj adecvat între limbajul arhaic şi cel actual, păstrarea unor termeni care să contribuie la atmosferă, fără ca numărul lor să sufoce textul – a fost printre lucrurile cele mai dificile.

Totuşi, eu nu mi-am dorit să scriu ficţiune istorică, şi m-am bucurat că nimeni n-a încadrat astfel romanul.

Am vrut să vorbesc despre ceea ce este dincolo de istorie, „cadrele“ istorice mi-au folosit pentru a spune o poveste, pentru a vorbi despre propriile mele obsesii. Orhan Pamuk, un scriitor pe care îl admir mult, spune undeva acelaşi lucru: că a plasat o poveste, pe care o avea deja în minte, într-o anumită epocă, dar nu cu intenţia de a zugrăvi o perioadă istorică, ci de a oferi mai multă vitalitate poveştii. Eu am vrut să spun o poveste despre aşteptare, despre condiţia celui care aşteaptă fără speranţă, de fapt, şi despre moarte, despre cum e percepută şi cum se raportează la ea trăitorii unei epoci.

Credit foto: Ema Cojocaru

Romanul este, aşa cum s-a remarcat de-atâtea ori, povestea a trei femei diferite, trăind în epoci diferite şi, aparent, fără a avea legătură între ele. Aşadar, de ce 3 şi de ce toate femei? De ce nu există şi povestea unui bărbat?
Aş spune pentru că în primul rând aşa s-a întâmplat: mi-am întâlnit personajele – pe Stanca Mântuleasa şi pe Elena Mangâru – în documentele din arhive, destinele lor mi s-au părut remarcabile, poveştile lor se întrerupeau brusc, sau existau doar trunchiat în manuscrise, aşa că le-am continuat eu. Aici cred că mă despart de ficţiunea istorică: intenţia mea nu a fost de a restitui nişte poveşti reale, de a reconstitui o lume care a existat, ci de a o recrea. Ea a crescut în jurul acestor femei, am încercat să fac din ele axul ordonator al unui univers bucureştean – de la începutul secolului al XVIII-lea şi din timpul primului Război Mondial –, pe care l-am recreat în funcţie de perspectiva lor. Nu aş zice că personajele masculine din romanul meu sunt inexistente: figura lui Mantu Cupeţul, de pildă, odiseic, saturnian, un om al depărtărilor, m-a obsedat multă vreme, de altfel el e destul de prezent în lumea Stancăi, aşa cum o rememorează ea.

„Strada din roman e Mântuleasa mea“

Alegi să vorbeşti despre toposul străzii Mântuleasa în cheie i-aş spune realistă, în orice caz îl de-privezi de fantasticul şi fabulosul cu care este asociat. Consideri că această opţiune este expresia propriei structuri psihologice particulare sau a fost o decizie intelectuală asumată?
Într-una dintre cronicile la roman, un tânăr critic spune exact contrariul: că Mântuleasa pare în mod special descrisă aşa încât să pară un spaţiu excepţional, retras dintre limitele lumii profane, suspendat în afara timpului şi populat cu fiinţe nevăzute, entităţi protectoare. Cred că adevărul e undeva la mijloc: nu am căutat să subliniez fabulosul, magicul acestui spaţiu, dar nici să-l descriu într-o cheie realistă, cum spui. Am scris fără să mă gândesc prea mult la asta: de data asta, strada din roman e Mântuleasa mea, aşa cum am perceput-o în aceşti ani şi cum mi-am imaginat că trebuie să o fi văzut personajele mele – o stradă cu o lumină veche, care uneori pare pustie, ca şi cum toţi locuitorii ei ar trăi mai departe într-un alt secol decât al nostru, cu mirosuri care răbufnesc pe neaşteptate, şi care vin şi ele din altă parte, unde simţi într-adevăr că oricând ai putea aluneca într-un alt timp, într-o altă zonă a lumii decât cea care ne e recognoscibilă.

Faceţi o plimbare duminica, pe la prânz, pe strada Mântuleasa, şi veţi vedea la ce mă refer...

Ţi-ai dorit să scrii un „roman al morţii“, o temă extraordinar de dificilă, şi abordată, în general, de autori la post-maturitate, care simt că nu-i mai desparte nimic de aceasta? Sau, pur şi simplu, a venit de la sine o astfel de abordare narativă?
Cred că pentru nici un scriitor alegerea temei nu e ceva atât de deliberat, de programatic. Scrii despre lucrurile care te ocupă, te obsedează, sunt materia gândurilor tale zilnice, uneori despre lucrurile de care nu te poţi elibera altfel. Într-un anume sens, da, O formă de viaţă necunoscută e un roman al morţii, deşi cred că e şi mai mult o carte despre supravieţuire. Şi în cazul meu totul pleacă de la o experienţă personală, din care am păstrat însă doar anumite senzaţii, un anumit sentiment al neputinţei, starea de stupoare, de încremenire, incapacitatea de a înţelege, de a accepta, durerea sub toate formele ei subtile, înşelătoare, despre care e atât de greu să scrii. Mi-a fost foarte greu să scriu această parte. Dar, am mai spus, întotdeauna scrisul a fost o plăcere dureroasă pentru mine, nu cred că poate fi altfel când trec prin tine toate dramele şi bucuriile personajelor tale, care sunt de fapt propriile drame şi bucurii.

„Cu mine moare lumea mea“

„Cu mine moare lumea mea“, este una dintre frazele-cheie ale cărţii. Crezi că putem învinge trecerea timpului cu adevărat? Contează atât de mult ce (dacă) lăsăm în urmă? Până la urmă, cum acţionează contrapunctele din destinele celor trei femei, unde sunt acele „puncte nodale“ care comunică peste timp?
Cred că toţi avem nevoie de asta, chiar dacă, în momentele fiecăruia de îndoială şi scepticism, pare doar o iluzie care trebuie întreţinută. Pe mine m-a interesat cum se reflectă această dorinţă, de a lăsa ceva în urmă, de a intra în memoria generală, a celorlalţi, a posterităţii, în diferite epoci: pentru omul medieval, cum sunt cei din familia ctitorilor Stanca şi Mantu cupeţul, e vorba despre intrarea în nemurire prin ctitorirea unei biserici (nu doar un semn al trecerii prin lume, ci şi mărturie a unui statut social şi financiar privilegiat) – pisaniile, de fapt, sunt nimic altceva decât cuvântul, mesajul ctitorilor adresat celor ce vor veni, posterităţii. Pentru alţii e important să lase în urmă o familie, o casă, propriile poveşti. Naratoarea din cel de-al treilea plan al cărţii, cel contemporan, încearcă să reconstituie, cu ajutorul propriilor amintiri, al fotografiilor, al mărturiilor celorlalţi, al documentelor de familie, povestea Ioanei, i se pare importantă această rememorare. E un mod de a o salva, singurul care i-a mai rămas, cine ar putea sau ar avea dreptul să îi spună că se înşală, că totul e o iluzie?

Titlul cărţii rămâne totuşi confuz. Este vorba că, până la urmă, nu ne cunoaştem niciodată unii pe alţii, viaţa rămâne mereu „o necunoscută“?
Mi-am dorit un titlu care să nu pună imediat cititorul pe o anumită pistă, să nu-i dea nici un indiciu concret despre ce va găsi în roman. O metaforă, care să incite la descifrarea unui alt sens, mai adânc, al poveştilor din carte, şi totodată o avertizare că ea trebuie citită şi la un alt nivel. Da, poate fi vorba şi despre asta, e o interpretare nouă, mă bucur că titlul încă generează sensuri noi, înseamnă că scopul iniţial a fost atins.

„Mai sunt critici care ţin balanţa dreaptă“

Nu pot să nu te întreb despre influenţele stilistice ale romanului pe care ţi le asumi, pentru că, fiind conceput într-o manieră, i-aş spune eu, „minimalistă“, acestea se sesizează mai puţin.
Mai mulţi critici, dar şi scriitori, jurnalişti culturali etc au spus că, citind romanul, nu au reuşit să identifice eventualele influenţe stilistice, că nu au mai citit ceva asemănător, deşi – şi aici o amintesc pe scriitoarea care a spus asta, pentru că o preţuiesc foarte mult, e vorba de Adela Greceanu –

pare că mi-am însuşit toată literatura lumii înainte de a scrie eu însămi proză.

Eu am avut întotdeauna un fel de incapacitate de a mă educa să scriu într-un anume fel, de a mă deprinde cu orice fel de reguli, de a nu contamina orice cu propria mea gândire, un mod foarte personal de a vedea lucrurile, de a citi, de a scrie etc. De pildă, la şcoală nu puteam învăţa nimic pe dinafară, cu versurile era un adevărat coşmar, întotdeauna le încurcam, le deformam, le „îmbogăţeam“ cu ceva... cel mai des le transformam în proză. Eram dezordonată, digresivă, scriam mult şi fără structură. De aici marea mea nevoie de disciplină şi aplecarea către teoria literară şi critică, după câteva cărţi de nonficţiune în care m-am obligat să gândesc structurat, să gândesc o construcţie, cred că am reuşit – şi asta m-a ajutat şi la roman. Nu ştiu ce să spun despre influenţele stilistice – trimiteri s-au făcut, în cronicile la roman, la Radu Petrescu, Gabriela Adameşteanu, Blecher, Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, toate mă bucură, sunt şi scriitorii pe care îi admir.

Credit foto dreapta sus: Ema Cojocaru

Ce consideri acum, la peste un an de la apariţia cărţii, că nu a fost atins în cronicile şi comentariile care au apărut şi ar trebui comunicat cititorilor?
Cred că, în general, s-au spus lucrurile care mi-aş fi dorit să fie spuse despre roman, ceea ce înseamnă că a fost receptat corect şi că ceea ce am vrut eu să transmit a ajuns la cititor, inclusiv la cel specializat. S-a spus despre roman că e unul dintre cele mai importante apărute în ultimii ani, că e o carte puternică, cu o formulă narativă inedită, că e un roman filozofic, o meditaţie metatextuală care se întâlneşte cu evocarea plină de intensitate, de dramatism a trecutului, s-a observat şi că nu e o carte de ficţiune istorică sau de atmosferă, că acestea sunt doar strategii de captatio menite să îl conducă pe cititor într-o altă zonă, în acea primejdioasă proximitate a morţii, despre care ai amintit şi tu mai devreme. S-a scris mult despre el, şi încă se scrie, după aproape un an şi jumătate de la apariţie. A fost nominalizat la toate premiile de anul trecut şi a şi primit două. Ceea ce, în condiţiile actuale, e excelent. Nu vreau să deschid şi eu, aici şi acum, discuţia despre (aproape) absenţa criticii de întâmpinare, despre premii, interese, grupuri şi ideologii, deşi problemele astea există, şi sunt din păcate mai mult cunoscute de cei din lumea literară decât de cititori, care deseori se orientează după cronici, premii, fără să intuiască întreaga reţea de relaţii şi interese din spatele multora dintre acestea.

Cred însă că mai sunt critici care ţin balanţa dreaptă şi, mai ales, că timpul nivelează toate aceste asperităţi: nimic din ce a fost nonvaloare impusă pe criterii ideologice sau de amiciţii literare nu a rezistat timpului.

„Suflul secret al lumii“

Poţi spune ceva cititorilor şi despre „Dicţionarul de locuri literare bucureştene“ (scris împreună cu Corina Ciocârlie), recenta apariţie a editurii Humanitas?
E prima mea carte (şi cred că şi a Corinei) care devine bestseller (al editurii Humanitas la Gaudeamus), mi-a venit greu să cred că o astfel de carte, de istorie literară, s-a vândut în aproape 1000 de exemplare în doar cinci săptămâni – chiar dacă subiectul e atrăgător, e ceva neaşteptat. E o carte de sinteză, recitind foarte mult din literatura română şi încercând să precizăm identitatea unui loc bucureştean sau a altuia ne-am ordonat de fapt materialul unor cărţi viitoare, sunt sigură că şi pentru Corina lucrurile stau la fel. E imposibil să nu îţi vină noi idei sintetizând atâta informaţie, Dicţionarul e un bun punct de plecare către alte cărţi.

Ştiu că lucrezi la un nou roman, al doilea. Poţi dezvălui deja ceva cititorilor din subiectul acestuia?
Vântul, duhul, suflarea e titlul, romanul urmăreşte destinele membrilor familiei unui transfug, care încearcă să treacă Dunărea înot, cândva în anii 80. Întâmplările se leagă de acelaşi spaţiu care apărea şi în O formă de viaţă necunoscută, C., un sat de pe malurile Prutului: acestea se petrec între anii 50 şi 2000, în preajma unor momente cu implicaţii politice şi sociale majore – foametea de după război, schimbările radicale prin care trece România în timpul lui Gheorghiu-Dej, perioada cruntă a comunismului din anii ‘80. La un alt nivel, cartea porneşte de la paradoxul biblic al preferării mezinului, în defavoarea celui dintâi născut, şi vorbeşte despre relaţiile obsesive, de dragoste şi putere, dintre părinţi şi copii.

Peste toate aceste întâmplări, ca un laitmotiv al romanului, adie vântul, trece suflarea nevăzută, abia simţită, suflul secret al lumii, care i-a însoţit pe oameni de la începuturile timpului.

Citeşte şi:

INTERVIU Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Bucureştiul fiecăruia este unul mental“

Ofensivă a prozei româneşti contemporane la final de deceniu. Răsuceanu, Vancu, Zografi sau Panţu au publicat cele mai apreciate cărţi

CV
A scris „Cele două Mântulese“


Numele: Andreea Răsuceanu
Data şi locul naşterii: 23 noiembrie 1979, Bucureşti
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Litere Bucureşti, în 2002, masteratul de Teoria şi practica Imaginii (CESI), în 2006, iar în 2009 şi-a susţinut lucrarea de doctorat în filologie în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), cu profesorul Sorin Alexandrescu, având tema „Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate“.
Este autoare a trei cărţi despre legăturile care se creează între oraş şi literatură: „Cele două Mântulese“ (Vremea, 2009), „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“ (Humanitas, 2013) şi „Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului“ (Humanitas, 2016). La Humanitas a mai publicat şi romanul „O formă de viaţă necunoscută“ (2018).
A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum „Viaţa Românească“, „România literară“, „Observator cultural“, „Bucureştiul cultural“, „Idei în dialog“, „Dilema veche“, „Convorbiri literare“ etc.
În 2015 a lansat un nou proiect, „Poveşti citadine“, o emisiune difuzată de TVR 2, despre diferite locuri din Bucureşti, aşa cum apar acestea în istoria oraşului şi în literatură.
Locuieşte în: Bucureşti.

Credit foto: Radu Sandovici