INTERVIU T.O. Bobe, scriitor: „În «Cartea neisprăvirii» se vede o criză a relaţiei de dragoste cu literatura“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

T.O. Bobe vorbeşte despre cea mai recentă carte a sa, un volum puternic infuzat de literatură, de umor şi de firescul vieţii de zi cu zi, în care personaj este domnul Teo, un alter ego al scriitorului, lucru care  „nu oferă garanţii că toate aspectele sau problemele ar fi neapărat adevărate“.

 „Cartea neisprăvirii“, cel mai recent roman al scriitorului T.O. Bobe (50 de ani), este o carte despre nimic şi totuşi despre toate, mai ales că vorbeşte, în primul rând, despre literatură, despre faptul că „domnul Teo s-a trezit într-o bună dimineaţă de sâmbătă, la ora 10.08 şi, în timp ce îşi fuma prima ţigară în faţa geamului deschis de la bucătărie, i-a venit o nouă idee de carte“.  „Cartea neisprăvirii“ se citeşte uşor pentru că se trece de la un lucru la altul firesc, aşa cum ne alunecă gândurile în minte, dintr-una într-alta. Urmează un interviu ca o joacă, sau ca o confuzie, am putea spune. Reporterul întreabă de domnul Teo, cu intenţia ca scriitorul să spună despre el, iar T.O. Bobe nu dezamăgeşte şi isprăveşte, „presupunând că mi te adresezi, totuşi, mie şi că nu vorbeşti cu personajele din cărţi“, după cum spune. 

Romanul curge atât de uşor, încât nu poţi să nu te întrebi cât de gândit e, cât de „tehnic“ e. Întrebare la care T. O. Bobe răspunde în stilul caracteristic, cu umor şi cu analogii suprinzătoare. „Cartea e gândită şi «tehnică» în aceeaşi măsură în care doi oameni care se iubesc şi fac dragoste se gândesc în timpul actului la tehnici şi-şi spun ceva de genul «acum aplic poziţia 23 din Kamasutra, pe care o combin pe urmă cu poziţia 16, după care urmează poziţia 44, iar până la sfârşit să am grijă să fac şi chestia aia pe care-am citit-o în numărul din aprilie 2009 în Cosmo» şi tot aşa. Şi desigur că se poate face sex şi în felul ăsta, doar că totul s-ar reduce la exersarea memoriei şi a tehnicilor combinatorii şi, dacă nu laşi lucrurile să vină de la sine, ar ieşi un minunat plot pentru un roman erotic de serie B“. 

Ar mai fi de spus că poate bonusul cel mai mare al cărţii rămâne faptul că T.O. Bobe nu îşi arată aici doar talentul de scriitor, ci şi figura sa de cititor antrenat, cu trimiteri literare la tot felul de mari scriitori precum Jose Luis Borges, Enrique Vila-Matas, Orhan Pamuk sau William Shakespeare. Asta ca să menţionăm numele mai sonore, dar sunt menţionaţi şi scriitori pe care poate încă n-aţi avut ocazia să îi citiţi, precum Christopher Marlowe sau Robert Coover. Astfel, din „Cartea neisprăvirii“ ieşi câştigat şi din punct de vedere al recomandărilor de lectură.

 „Weekend Adevărul“: Sunt multe frânturi din viaţa ta, multe amintiri, unele mai detaliate, altele mai degrabă schiţate. Pe ce criterii ai ales aceste amintiri sau a fost mai degrabă o curgere în acest sens?

T.O. Bobe: În primul rând,dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru întrebarea asta, prin care îmi ridici mingea la fileu pentru cititorii mai puţin experimentaţi, care ar putea crede că protagonistul cărţii sunt chiar eu, mai ales că el seamănă cu mine până la identificare. Zic asta pentru că ar trebui ca un cititor să-mi cunoască în amănunt viaţa, ca să poată face o asemenea afirmaţie, or, din câte ştiu eu, nu prea ar avea de unde. Faptul că personajul îmi poartă numele şi că unele lucruri din carte se potrivesc cu altele care sunt de notorietate în ce mă priveşte, nu oferă garanţii că toate aspectele sau problemele, ca să le spun aşa, ar fi neapărat adevărate. Sau, ca să o spun altfel, nici un narator n-are de ce să fie creditabil în ce priveşte lumea exterioară a unei cărţi, ci strict în ce priveşte lumea din cartea pe care o construieşte.

Pe de altă parte, n-am înţeles şi n-am să înţeleg niciodată de ce, atunci când citesc cărţi de ficţiune, mulţi oameni sunt interesaţi în ce măsură cele citite ar fi adevăruri care reproduc lumea reală. Pentru numele lui Dumnezeu, e ca şi când te-ai uita la un tablou cu un peisaj şi te-ar interesa coordonatele GPS ale copacului al treilea din dreapta sau ca şi când, dacă asculţi o melodie, ai încerca să-ţi dai seama ce sunete din natură ar putea reproduce notele. Dintre toate felurile în care e receptată arta, cred că nimic nu e mai profund greşit şi păgubos. Iar literatura e şi ea o formă de artă şi nici măcar în cazul autoficţiunii nu e atât de relevant raportul dintre adevărul „adevărat“, cel din realitate, şi „adevărurile“ din carte, ci, mai degrabă, tot vechile, bătrânele şi uitatele criterii estetice, pe care nimeni nu le mai bagă în seamă, chiar dacă uneori ele nu mai înseamnă ce însemnau în urmă cu 150 de ani.

Vorbeşti, la un moment dat, despre tricoul de scriitor. A funcţionat în cazul de faţă, la „Cartea neisprăvirii“?

Imagine indisponibilă

Nu ştiu dacă acum te referi la tricoul domnului Teo, personajul din „Cartea neisprăvirii“ sau la al meu. Dar sunt aproape sigur că eventualii cititori ai interviului, care ar fi interesaţi de detalii de culise vor să ştie nu atât dacă a funcţionat (pentru că, dacă n-au citit cartea, n-ar şti în ce fel ar putea să funcţioneze), cât mai ales de cum arată tricoul meu de scriitor. N-ar fi mai bine să-ţi trimit o poză cu el? Pentru că, aşa cum ştim, cuvintele pot fi înşelătoare, fie şi involuntar, şi lumea s-ar putea să-şi facă despre el o idee greşită.

Joaca, parte din definiţia relaţiei de iubire

Un sentiment ludic străbate „Cartea neisprăvirii“. Pare că te joci în multe puncte, eşti prezent acolo când chiar tu, când un alter ego. Cât de gândită e chestiunea asta? În sensul că sunt curioasă cât de „tehnică“ e cartea.

Cred că dimensiunea ludică, într-o formă sau alta, într-un grad mai mare sau mai mic, e prezentă în toate cărţile pe care le-am scris, nu doar în „Cartea neisprăvirii“. Şi asta pentru că nu pot scrie altfel, nu pot să nu mă joc în literatură, tocmai pentru că o iau foarte în serios şi pentru că mă simt liber în interiorul relaţiei de dragoste cu ea.

Şi, pentru că mi-a venit la gură cuvântul „dragoste“, o să-ţi spun că e la fel ca în relaţia de dragoste dintre doi oameni. 

N-au cum să nu fie prezente şi jocul, şi joaca, pentru că ele fac parte din însăşi definiţia relaţiei de iubire. Te joci împreună cu persoana iubită şi tocmai asta înseamnă că iei în serios relaţia respectivă, tocmai asta înseamnă complicităţile bazate pe faptul că vă cunoaşteţi unul pe altul şi aveţi încredere unul în altul. 

Desigur, poţi avea şi o relaţie profundă, bazată pe politeţuri sau poţi să fii în iubire grav, ba chiar solemn sau, oricum, foarte şi exclusiv serios şi să faci sex doar în poziţia misionarului, ca şi când ai scrie o carte realistă, de literatură „comme il faut“, dar cred că s-ar pierde toată distracţia, iar umorul ar fi involuntar şi vizibil doar pentru cineva din afară.

Şi, ca să-ţi răspund acum direct şi cât se poate de serios la întrebare, cartea e gândită şi „tehnică“ în aceeaşi măsură în care doi oameni care se iubesc şi fac dragoste se gândesc în timpul actului la tehnici şi-şi spun ceva de genul „Acum aplic poziţia 23 din Kamasutra, pe care o combin pe urmă cu poziţia 16, după care urmează poziţia 44, iar până la sfârşit să am grijă să fac şi chestia aia pe care-am citit-o în numărul din aprilie 2009 în Cosmo“ şi tot aşa. Şi desigur că se poate face sex şi în felul ăsta, doar că totul s-ar reduce la exersarea memoriei şi a tehnicilor combinatorii şi, dacă nu laşi lucrurile să vină de la sine, ar ieşi un minunat plot pentru un roman erotic de serie B.

Scufundat  în literatură

Ai spus că e un fel de joc al oglinzilor în „Cartea neisprăvirii“  care e şi despre imersiunea în literatură. Putem spune cumva, că paradoxal, chiar aici regăsim miezul biografic?

Partea cu imersiunea în literatură se referea la Contorsionista, nu la „Cartea neisprăvirii“. Pentru că acolo, în „Contorsionista“, am literaturizat foarte mult, în perioada în care am scris-o eram scufundat până peste creştet în literatură. Iar excesul de literaturizare de acolo întreţine altfel de raporturi cu literatura, e un altfel de joc, unul care presupune mai multă tandreţe, dar, deopotrivă, şi mai multă cruzime. Şi e aproape un act de autofagie reciprocă, iar termenul nu mi se pare neapărat paradoxal, dacă ne gândim că într-o relaţie de codependenţă fiecare partener devine celălalt, într-o anumită măsură. Aşadar, acesta e miezul autobiografic din „Contorsionista“, felul în care mă raportam la literatură în perioada în care am scris-o.

Iar miezul autobiografic din „Cartea neisprăvirii“ e felul cum m-am raportat la literatură la aproape opt ani după „Contorsionista“. E mai degrabă reflecţia asupra modului în care mai pot scrie literatură şi a unei căi de a scrie, dar şi asupra rostului de a te ocupa cu literatura. Şi cred că reflecţia asta e comună multor scriitori, nu e vorba de un biografem strict personal.
Imagine indisponibilă

N-ai cum să scrii literatură (sau să practici orice alt fel de artă) şi să nu-ţi pui la un moment dat întrebările astea. Şi, dacă vorbeam mai sus despre o relaţie de dragoste cu literatura, aş spune că în „Cartea neisprăvirii“ se vede o criză a acestei relaţii. Şi poate că tocmai de aceea partea care se numeşte „Cum să spui te iubesc“, dincolo de aspectul ei oarecum parodic, arată în felul în care arată şi poate fi citită şi ca o parabolă sau ca o fabulă care surprinde tensiunea acestei relaţii. 

„Efectul de umor poate veni şi din detaşarea cu care priveşti lucrurile“

Curge cartea cum curg zilele, la fel şi umorul. Mă gândesc că, din nou, şi aici am fi cel mai aproape de T.O. Bobe. Deci, ar fi aceste două punţi în care pică jocul oglinzilor, umorul şi literatura?

În ce priveşte efectul de umor, aş zice că el vine dintr-un anumit fel de a vedea lumea, fără să fie umor cu intenţia de a face poante şi, sper, fără să fie umor involuntar. Sau, ca să încep altfel, încă de acum vreo 25 de ani, de pe vremea când mergeam la cenaclul Central, observasem că oamenii zâmbeau când se citea acolo câte ceva care nu avea neapărat o intenţie comică, dar care suprindea cu exactitate detalii ale lumii înconjurătoare. Şi era vorba mai degrabă de insolitarea care are acelaşi efect, te face să zâmbeşti în semn de recunoaştere, în semn de „Uite, domnule, aşa e, cum de nu m-am gândit?“. Iar insolitarea poate veni şi dintr-un unghi nou de a vedea nişte lucruri care în sine n-au nimic comic, nu doar din detalii. Şi, în plus, acelaşi efect de a produce zâmbet are şi faptul de a spune lucruri care nu se spun de obicei. E, la limită, cam acelaşi mecanism ca atunci când între copii se aude cuvântul „chiloţi” şi toţi chicotesc, deşi chiloţii n-au nimic comic în sine.

Dar efectul de umor poate veni şi din detaşarea cu care priveşti lucrurile. Şi aici intrăm deja în discuţia despre oglinzi, pentru că orice oglindire presupune o minimă distanţă faţă de obiectul reflexiei. Şi, pentru că nici o reflexie nu este absolut identică obiectului reflectat, intrăm în felul ăsta în literatură.

Gândeşte-te la Borges şi la povestirea „Pierre Menard, autorul lui Don Quijote“, în care Pierre Menard rescrie cuvânt cu cuvânt cartea pe care o scrisese Cervantes, fără a scrie totuşi aceeaşi carte, fără a o plagia. Cam aşa se întâmplă şi cu personajul „domnul Teo“ din „Cartea neisprăvirii“ - chiar dacă viaţa lui seamănă până la detalii cu viaţa mea, asta nu înseamnă totuşi că „domnul Teo“ sunt eu. El rămâne un personaj.

Iar jocul ăsta al oglinzilor e, în aceeaşi măsură, şi un joc al travestiurilor. E ca în filmul „Connie and Carla“, în care două femei, ca să poată cânta într-un bar pentru travestiţi, se dau drept bărbaţi travestiţi în femei. Sau ca în motto-ul de la „Păstorul de turme“ a lui Pessoa, care e amintit în „Cartea neisprăvirii“: „Poetul e un prefăcut./ Aşa desăvârşit el minte,/ încît prezintă drept durere/ durerea ce cu-adevărat o simte.“ Cam în felul ăsta eu sunt şi nu sunt domnul Teo, personajul din carte.

50 de ani şi isprăvirea

În  „Surpriza“, reiei garsonierele din viaţa ta, dacă putem spune aşa. Un mic exerciţiu de memorie, unde ţi-a fost mai bine, odată ajuns în Bucureşti, în Giurgiului, Bravu, la Dristor şi de ce?

După cum spuneam şi mai sus, în carte e vorba totuşi de domnul Teo, nu de mine, dar, de dragul jocului şi mai ales de dragul confuziei, o să pretind acum că e vorba de mine şi o să-ţi spun că nu m-am gândit niciodată dacă în vreuna mi-a fost bine sau dacă mi-a fost mai bine decât în alta. Pe vremea aia lucram destul de mult, plecam dimineaţa, iar seara de multe ori nu mai aveam timp decât să fac un duş, să mănânc şi să dorm. De multe ori lucram şi sâmbăta, aşa că erau mai degrabă nişte adăposturi, nu nişte locuinţe propriu-zise. Nostalgiile, câte sunt, au legătură mai ales cu vârsta şi cu ce se întâmpla la vârsta aia în afara acelor adăposturi de noapte.

Ţin minte totuşi cu plăcere nişte răsărituri de vară, când ieşeam în balconul de la etajul 7 al garsonierei de pe Mihai Bravu şi citeam pe urmă vreo două ore, la cafea, înainte să plec la serviciu.

Ai făcut 50 de ani anul ăsta, cifră rotundă. Ce a isprăvit domnul Teo până la această vârstă şi cu care s-ar lăuda?

„Cartea neisprăvirii“ se termină pe la începutul lui 2016, când domnul Teo care, aşa cum am căzut de acord, e doar un personaj, n-a împlinit încă nici 47 de ani. Aşadar, n-am de unde să ştiu ce a isprăvit el chiar până la 50. Presupunând că mi te adresezi, totuşi, mie şi că nu vorbeşti cu personajele din cărţi, am isprăvit până acum nişte studii (nu chiar pe toate, fiindcă am renunţat să-mi mai dau dizertaţia după ce am terminat masteratul), am isprăvit de citit nişte cărţi (şi spun că le-am isprăvit, fiindcă, dacă le-aş reciti, ar fi totuşi alte cărţi, puţin diferite de cele citite deja), am isprăvit de scris câteva cărţi, am isprăvit de cele mai multe ori, ca un copil cuminte, toată mâncarea din farfurie, iar acum, când sunt pe cale să isprăvesc şi interviul ăsta, tocmai am isprăvit de fumat o ţigare. Dar nu m-aş lăuda cu nimic din toate astea. Singurul lucru cu care m-aş lăuda ar fi că am reţinut  încă din copilărie  proverbul „lauda de sine nu miroase-a bine“. 

T.O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi a fost magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist.  Volume individuale: Bucla (Univers, 1999; Humanitas, 2015), Darul lui Moş Crăciun (Humanitas, 2003, 2011, 2017), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), Centrifuga (Polirom, 2005), Contorsionista (Humanitas, 2011). 

T.O. Bobe

A participat la mai multe volume colective şi este prezent în antologiile Experimentul literar românesc postbelic (Paralela 45, 1998), Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom, 2013), 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Nemira, 2016). Volumul Bucla a fost tradus în limbile germană şi engleză, iar fragmente din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară şi Contorsionista au apărut în reviste sau antologii în engleză, germană, franceză, polonă, croată.

 

 

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite