INTERVIU Scriitorul Paulo Coelho: „Trăiesc ca un hipiot aici, la Geneva“

Noul roman al celebrului scriitor Paulo Coelho, unul dintre cei mai bine vânduţi autori de limbă portugheză din toate timpurile, cu milioane de admiratori în toată lumea, este un volum autobiografic. În „Hippie“, carte care va apărea pe 1 octombrie, de Editura Humanitas Fiction, Coelho reînvie visul de iubire şi pace universală al generaţiei hippie, sub mottoul: „Dacă vrei să ştii cine eşti, învaţă să priveşti în jurul tău“.

E o utopie să crezi că trebuie să te placă toată lumea. Paulo Coelho (71 de ani) este, de departe, scriitorul cu cele mai multe cărţi vândute în limba portugheză şi care are milioane de fani din toată lumea, dar asta nu a făcut din el un autor consensual. L-a primit pe jurnalistul João Miguel Salvador chiar la el acasă, la Geneva, în Elveţia, pentru a vorbi de romanul autobiografic „Hippie“ şi despre cum vede lumea din jur. Locuieşte în afara centrului, într-un apartament cu spaţii largi, care nu i-ar fi accesibil oricui într-un oraş atât de scump ca Geneva. Sau, mai bine zis, care ar fi accesibil pentru foarte puţini. Scriitorul ştie acest lucru (şi spune că munceşte pentru asta), la fel cum ştie de mult timp că duce o viaţă diferită de a majorităţii. Cunoscut în toată lumea, cu o avere câştigată cu precădere din cărţi – deşi a făcut bani frumoşi scriind cântece pentru Elis Regina sau Rita Lee –, nu cultivă luxul şi preferă să trăiască într-un spaţiu mai simplu decât s-ar putea crede. La etaj domină pereţii albi şi mobilele uşoare de design contemporan. Pe rafturile goale se văd două rame digitale. Negre precum hainele pe care le îmbracă zilnic. Verdele plantelor, care înconjoară toată încăperea prin geamurile mari, aduce natura, pe care o iubeşte atât de mult, în interiorul apartamentului. Tot către natură se întoarce când, la ora 18.00 fix, mă roagă să întrerupem interviul pentru scurtă vreme. Urmează unul dintre momentele lui de meditaţie, cărora li se adaugă, de exemplu, plimbările de seară, pe care le face în compania soţiei. „Chiar ieri ne-am aşezat undeva afară să medităm. Am simţit parfumul de lavandă, liniştea, copacii. Ce preţ pot avea toate astea?“

Interviu realizat de jurnalistul João Miguel Salvador

Mă aşteptam să mă primiţi într-o casă plină de cărţi, dar văd o încăpere destul de minimalistă.

Paulo Coelho: Şi jos e la fel, o să vedeţi. Mai întâi, pentru că în apropiere se află fundaţia pe care am înfiinţat-o şi toate cărţile mele, cele pe care le-am scris, sunt la fundaţie. Apoi, ideea asta a unui spaţiu umplut cu cărţi... Până la urmă nu apuc să le citesc pe toate. Le-aş ţine mai mult ca să vă impresionez pe dumneavoastră, sau pe altcineva care ar veni aici... Uitaţi cât a citit, ce intelectual e; dar nu e nevoie de aşa ceva.

Şi nu vă interesează aspectul acesta?

Nu, pe mine mă interesează să citesc. Eu citesc cât e ziua de lungă, dar mai ales pe tabletă, pentru că citesc mai mult în portugheză şi în engleză. Iar aici nu se găsesc cărţi în portugheză în librării. În engleză da, dar sunt cărţi care nu mă interesează atât de tare. Aşa că îmi descarc ce cărţi vreau pe tabletă şi le citesc. Şi îmi place mai mult aşa. Aici, în Geneva, erau multe librării, dar au mai rămas prea puţine.

Ce s-a întâmplat?

Ce se întâmplă peste tot în lume. Iar cartea trebuie să se adapteze unei noi realităţi. Iar această nouă realitate include cărţi vândute pe internet, şi e foarte bine aşa. Oamenii nu prea vor să recunoască, dar, de exemplu, dacă vreau o carte în portugheză şi vreau s-o citesc în format fizic, o comand din Portugalia şi în două zile e aici. Şi discurile au avut aceeaşi soartă. Nu mai văd nicăieri magazine de discuri, pe când în copilărie vedeam multe. Şi în Portugalia e la fel. A venit un moment în care muzica a fost eliminată, dar s-a inventat un nou sistem, prin care ai la dispoziţie opţiuni de la Spotify, la achiziţionarea unei singure melodii.

„«Hippie» e povestea mea“

Nu vă e dor puţin de vremurile acelea?

Nu mi-e dor de nimic. Nu mi-e dor de copilăria mea, nici de adolescenţă, de nimic. Când privesc în urmă, o fac doar ca să vorbesc despre ceva care e încă actual, cum e în cazul romanului „Hippie“.

„Hippie“ este romanul dumneavoastră cu cele mai multe elemente autobiografice, nu?

Teoretic, da.

Şi practic?

Şi practic, deşi a trebuit să condensez unele lucruri şi să schimb unele nume. E povestea mea.

Dar nu este prima dumneavoastră autobiografie. Aţi mai scris una în 1991, în care vorbeaţi despre prietenul dumneavoastră, Raul Seixas, pe care aţi decis să o distrugeţi...

Soţia mea a citit-o şi a spus că ar fi mai bine să fie distrusă. Mi s-a părut că are dreptate, chestiunile negative sunt foarte seducătoare. Era o carte foarte periculoasă. Am distrus-o şi n-am mai scris niciodată despre acele lucruri.

O lume polarizată

Ar fi fost totul altfel dacă acea carte ar fi apărut?

Nu ştiu, fiindcă prefer să nu trăiesc gândindu-mă la acele posibilităţi pe care nu le-am trăit. Aşa că nu ştiu ce
s-ar fi întâmplat dacă ar fi apărut cartea, dar nu regret decizia. Astăzi pot vorbi mult mai deschis despre droguri, despre acel fel de lucruri... În plus, scrisesem despre o persoană care murise deja, aşa că nu era deloc corect.

Şi acum ce v-a făcut să vă opriţi asupra acestei părţi din povestea dumneavoastră?

Avem în jurul nostru o lume polarizată. Pe de-o parte, o lume a extremei corectitudini politice, pe de alta, oamenii cochetează cu extrema dreaptă. Nu în Portugalia, dar în general. Şi mi-am spus: pentru numele lui Dumnezeu, eu am trăit într-un regim de extrema dreaptă, dar în vremea generaţiei mele nu se punea problema corectitudinii politice. Noi găsiserăm o a treia cale, prin care alegeam din proprie iniţiativă, şi nu din obligaţie, să ne respectăm trupul şi să ne trăim viaţa într-un mod simplu şi intens. Cred că principiul hippie este să nu complici lucrurile.

Să alegi calea mai simplă.

Da. Şi să spui: stai aşa, prietene, nu e obligatoriu să mănânci sănătos. Dar poţi să alegi s-o faci pentru că îţi place. Aşa că hai să ne întoarcem la un moment în care toate astea făceau parte din viaţa de zi cu zi. Totul era natural. Îmbrăcămintea: ne-o confecţionam noi singuri. Aşa mă enervez când intru în buticuri şi văd pantalonii ăia rupţi. E un lucru stupid. E o tâmpenie. Urmele de uzură pe blugi trebuie să însemne ceva. Blugii au devenit populari odată cu mişcarea hippie, dar era îmbrăcămintea folosită de muncitori. Foarte rezistentă. Acum dacă te apuci să-i sfâşii, să le faci tot felul de chestii, e foarte artificial.

La Santiago, cu nasul în telefon

În ziua de azi, credeţi că ar fi posibil să trăieşti ca un hipiot sau e ceva cu totul utopic?

E întru totul posibil, într-atât încât eu chiar aşa şi trăiesc aici, la Geneva, şi aşa e tot ce facem noi... De exemplu, ieri: am plecat de-acasă şi m-am dus să mă plimb prin pădure împreună cu soţia mea. Eu cred că o plimbare în pădure e ceva foarte special, care îţi restituie sensul esenţei tale. Dar oamenii pur şi simplu se îndepărtează de lucrurile astea. Mi-a povestit cineva de curând că în ziua de azi oamenii merg în pelerinaj la Santiago de Compostela stând cu nasul în telefon.

Deduc că nu aşa s-au petrecut lucrurile în cazul călătoriei dumneavoastră, care a stat la baza romanului „Jurnalul unui mag“.

Nu, sigur că nu. Ştiţi, dacă mergi cu telefonul în mână, cu ochii numai la el, înseamnă că nu te mai uiţi la nimic altceva. Nu te mai afli acolo, ci în locul unde te poartă telefonul. Bine, vorbeşti cu prietenul tău din Cochinchina, din Uganda, sau mai ştiu eu de unde. Dar ai pierdut sensul lui aici şi acum.

Sens amplificat de reţelele sociale?

Reţelele sociale sunt o mare binecuvântare pentru mine. Mi-au permis să intru în contact cu cititorii mei.

Am 29 de milioane şi jumătate de persoane care urmăresc pagina mea pe Facebook şi 16 milioane de oameni care mă urmăresc pe Twitter, numai că internetul a devenit un fel de cutie de rezonanţă pentru ceea ce are omul mai rău – anume anonimatul său. I se pare că poate spune orice şi gata.

În comentarii văd mereu oameni jignind, agresând, insultând. Sunt aşa-numiţii troli. Aveam şi eu unii, dar i-am blocat pe toţi.

Nu vi se pare că această atitudine, de a bloca trolii, este o formă de cenzură?

Nu e o formă de cenzură. Omul nu se identifică cu mine. Vrea doar să vorbească de rău. Nici nu a citit cartea mea şi se apucă să comenteze? Atunci, prietene, drum bun! Nu e cenzură, e stabilirea unei limite.

Şi când e vorba de criticii cărora nu le-a plăcut o carte, ce simţiţi?

În cazul acesta, sigur că e admisibil. Simt că acea persoană are dreptul de a-şi spune părerea. Şi atât.

Dar v-ar plăcea să fiţi mai bine înţeles de criticii literari, sau nici acest aspect nu vă interesează?

Nu. Abia asta mi se pare o utopie, să crezi că trebuie să te placă toată lumea. Trebuie să te placă cine te iubeşte, cine te înţelege sau împărtăşeşte aceleaşi valori cu tine. Sau cine înţelege că a scrie într-un stil simplu nu înseamnă neapărat superficial. Poţi pătrunde adânc în sufletul cuiva prin cuvinte simple.

Acesta este secretul cărţilor dumneavoastră? Simplitatea scrierii?

Cred că da, dar nu e numai asta. Merge mai departe de atât. Eu cred că succesul nu are nicio explicaţie. E ceva organic, natural. Ieri seară, un prieten care e în Goa (n.r. – stat din India) mi-a spus că a fost într-o vizită şi a văzut că gazdele aveau toate cărţile mele. Te duci în Nepal, şi acolo există toate cărţile mele. Te duci în sudul Indiei, în Caşmir... Ce poate face ca acest lucru să se întâmple? Vestea care merge din gură în gură. 

„M-am decis să lupt pentru munca mea“

Aţi contribuit la creşterea succesului dumneavoastră. Chiar la început, când distribuiaţi acei fluturaşi publicitari despre cărţile dumneavoastră.

În Brazilia, da, pentru că în restul lumii nu aveam cum să fac asta. Dar cititorilor brazilieni le-a plăcut, au recomandat cartea şi altora...

Vi se pare că această modalitate de a vă promova opera a schimbat piaţa braziliană?

Da, a schimbat-o, şi a fost acceptată. Pentru mine, cartea era foarte importantă. Era adevărul meu, visul meu. Nu puteam să scriu o carte şi apoi să mă îndepărtez de lume, să mă duc în turnul meu de fildeş.

Aceasta e diferenţa dintre dumneavoastră şi alţi scriitori?

Nu ştiu, cred că mai sunt şi alţii care fac asta. Dar pe-atunci, în 1988, scriitorul se considera a fi o fiinţă superioară, o entitate mai presus de bine, de rău şi de popor. Era ceva foarte fascist.

Atunci m-am decis să lupt pentru munca mea, care însă este la fel de importantă ca a celui care lucrează la o patiserie sau la un magazin.

Cât timp v-a urmărit acea frază pe care v-a spus-o mama dumneavoastră: „Fiule, nu există decât un singur Jorge Amado“?

Mă rog, eu i-am răspuns că, dacă există Jorge Amado, mai e loc şi pentru mine. Apoi, când l-am cunoscut pe Jorge Amado, singurul scriitor pe care aveam tot dreptul să fiu invidios, el a fost şi singurul scriitor care m-a sprijinit încă de la început. S-a dus chiar şi să primească un premiu în numele meu. Mereu a vorbit frumos despre mine şi e o persoană căreia i-am rămas foarte recunoscător. În loc să-şi vadă regatul ameninţat...

V-a urat bun-venit.

Exact. Şi să ştiţi că încă am toate scrisorile de la el, păstrate într-un loc special. De fiecare dată când dădea un interviu despre mine, în favoarea mea, îmi scria, fiindcă îi era teamă ca jurnalistul să nu-i denatureze cuvintele.

Se întâmpla des?

Din câte îmi amintesc eu, nu s-a întâmplat şi nici nu cred că se întâmpla de obicei, pentru că era foarte riscant. Se putea întâmpla în schimb să rămână doar o bucată din interviu şi să nu publice restul. De exemplu, am dat un interviu pentru unul dintre cele mai mari posturi de radio franţuzeşti, care a fost difuzat dimineaţă. Doar că titlul materialului nu are nimic de-a face cu cartea. Au pus titlul: „Am încercat toate drogurile timpului meu“. Oamenii citesc doar asta şi rămân cu impresia că vorbesc în carte despre droguri, dar nu citesc şi materialul întreg. Nu prea are sens...

Cum reacţionaţi în astfel de cazuri? Vă supăraţi?

Nu. Sunt genul de om care se supără extrem de rar şi pe lucruri care nu au de-a face cu ceea ce scriu. Mă supăr pe situaţia actuală, pe pasivitatea oamenilor, pe activismul prin mijloace cibernetice... Toată lumea are impresia că sprijină ceva ce se petrece în acest moment. Dă un clic, aruncă o insultă, face o petiţie, dar nu ajută la nimic. „A, refugiaţii, săracii de ei.“ Duceţi-vă să-i ajutaţi! Eu am fost invitat să merg împreună cu organizaţia Médecins Sans Frontières, dar până la urmă n-a fost posibil din cauza unei probleme cu ambarcaţiunea. ;

„Prin muzică, am simţit că, la naiba, nu sunt singur“

E important ca personalităţile să se asocieze cu anumite cauze?

Depinde. Nu e obligatoriu. Unii se pricep să cânte şi e de ajuns, pentru că prin muzica lor pot ajunge în locuri pe care nu le cunoşteam. De exemplu, formaţia The Beatles, la început, nu avea opinii publice. De altfel, cred că n-a avut niciodată. Mai târziu, Lennon a început să ia o poziţie publică, după ce membrii trupei s-au despărţit. Dar The Beatles a însemnat o transformare în viaţa mea, chiar şi fără să spună nimic. Doar prin versuri.

Ce v-a făcut muzica acestei formaţii să simţiţi pe-atunci?

Am simţit – „La naiba, nu sunt singur“. Şi unul dintre rolurile artei este a dovedi că nu eşti singur. Când s-a lansat The Beatles, mi s-a dovedit că nu eram singur. Şi că viaţa nu era doar despre Marx.

Că mai există şi altele în afară de marxism...

Da. Şi că Marx avusese intenţii foarte bune, dar comunismul era un dezastru.

Cum se înfrunta această realitate într-o vreme în care în Brazilia era o dictatură militară? Nu pare un ideal?

Pare, până când călătoreşti... Am ajuns la Berlin şi am văzut că Zidul era păzit doar pe o parte – aşa că mi s-a părut din start ceva pe jumătate greşit. Apoi am trecut de partea cealaltă a Zidului, prin Friedrichstrasse. Am fost din RDG (n.r. – Republica Democrată Germană) până în România şi am văzut cu ochii mei că acel ideal s-a concretizat doar într-o nomenclatură. Exista o superclasă, iar oamenii din această superclasă... Nimic nu era aşa cum spusese Marx.

Dar aceste superclase încă persistă?

În Rusia?

În toată lumea.

Da, normal. Persistă şi sunt din ce în ce mai puternice. Se ajunge într-un punct în care va fi dificil de explicat că există şi alţi oameni. Fundaţia Einstein a ales o sută de vizionari pentru a imagina cum va fi lumea, iar eu, care am fost printre cei invitaţi, am scris că oraşele vor fi abandonate. Oamenii din superclasă vor ajunge să stea izolaţi în apartamentele lor de lux, iar ei, din asupritori, vor deveni astfel asupriţi. Nu vor mai putea ieşi de-acolo.

Şi cum se poate evita acest lucru?

Sincer, nu am o soluţie, dar cred că dumneavoastră trebuie să scrieţi că viaţa nu e ceea ce ne-au vândut unii. Oamenii spun că e extrem de important ca intelectualul să aibă cărţi, nu ştiu cine să aibă nu ştiu ce fel de maşină, că moda trebuie să fie aşa şi nu altfel. Eu sunt încă un hipiot în sufletul meu. Cu cât pot simplifica mai mult, cu atât mai bine. La ce o să mă ajute o carte de pe raft? Până la urmă tot o să o trimit unei biblioteci din Africa, dacă e în portugheză, franceză sau engleză. Iar contractele mele de acum includ această clauză.

Ce clauză?

În contractele mele actuale, patru procente dintr-o ediţie merg către ţările africane. Dacă vreţi, vă arăt fotografii din Angola şi Mozambic cu oameni care îmi citesc cărţile. Ca să se întâmple asta, eu trebuie să plătesc un distribuitor şi să le ofer gratis. E obligaţia mea socială.

Încă vă mai duceţi la Forumul Economic Mondial?

N-am mai fost în ultimii doi ani, dar am luat prânzul împreună cu Klaus (n.r. –Schwab), care e fondatorul Forumului din Davos, acum două săptămâni. M-a rugat să mă duc în 2019, şi poate o să particip. Cred că e un loc important. N-o să poţi convinge pe nimeni de nimic. E o utopie să crezi că poţi schimba ceea ce cred oamenii. Nu poţi. Omul poate să înveţe ori prin acumularea cunoştinţelor, citind şi studiind, ori prin epifanie. Cum s-a întâmplat ieri în pădure, de pildă. Soţia mea era încălţată cu sandale, aşa că n-am vrut să ne îndepărtăm foarte mult – deşi eu n-am văzut niciodată vreo cobră aici în Elveţia. Dar e periculos, pentru că mai poţi da peste tot felul de animale care să te rănească... Şi te opreşti acolo la un moment dat şi „înţelegi universul“. E ceva conştient? Nu. Dar tu ştii că totul are un motiv. Şi asta contează.

Înveţi la fel de multe în Davos ca în pădure?

Fără îndoială. Sunt cunoştinţe diferite, dar înveţi. Oamenii care se duc la Davos, deşi sunt demonizaţi, nu sunt chiar aşa cum se spune. Şi ei caută să răspundă întrebării Sfinxului: „Ce fac eu aici?“.

Ce vă motivează să mergeţi la următoarea întâlnire de la Davos?

Când am luat prânzul cu Klaus, am observat că pentru el e un lucru esenţial şi de fiecare dată când am fost, am putut să am o colaborare importantă. Nu-i voi învăţa pe cei care ştiu deja, dar cel puţin voi arăta că există mult mai multe între cer şi pământ decât visează filozofia noastră deşartă. Iar ei sunt deschişi să afle aceste lucruri. Nu ştiu cum sunt ei la locurile lor de muncă, dar acolo există o egalitate şi se înlătură orice barieră. ;

„M-am întors la catolicism, îl am în sânge“

Cum vă trăiţi acum viaţa spirituală, după ce aţi trecut prin mai multe credinţe, atât de diferite?

Până la urmă m-am întors de unde am plecat, acum câţiva ani. M-am întors la catolicism, îl am în sânge, ce mai. Am studiat într-un colegiu iezuit, care este îngrozitor în momentul în care îl frecventezi, dar înveţi disciplina şi valorile. Şi Sf. Pavel spune un lucru foarte adevărat, în latină: „Sic transit gloria mundi“, adică gloria lumii e trecătoare. De exemplu, ieri am întâlnit un cuplu de tineri care nu auziseră de melodia Garota de Ipanema. Şi eu care credeam că e cunoscută în toată lumea...

Dar pelerinajul la Santiago a fost un punct de cotitură pentru dumneavoastră.

A fost un turning point, da. Mi-am zis că nu pot să stau pur şi simplu şi să visez că voi fi scriitor. Trebuie să scriu, dacă vreau să fiu scriitor. Făceam versuri pentru cântece, am câştigat destul de bine şi n-ar fi fost nevoie să mai muncesc. Puteam să călătoresc cât voiam, toată viaţa. Dar când am ajuns la Santiago de Compostela am simţit că e ceva de felul acum ori niciodată.

Aveam aproape 40 de ani, dar nicio clipă nu m-am gândit că e târziu să încep viaţa. Viaţa pe care o visezi începe când decizi tu. M-am întors la Rio şi am scris despre pelerinajul meu, gândindu-mă că n-o să intereseze pe nimeni. Dacă o să meargă, bine. Dacă nu, nu.

Încă mai gândiţi aşa?

Se întâmplă în cazul tuturor cărţilor mele. Nu stau să mă gândesc dacă o să le placă sau nu cititorilor mei. Până în decembrie 2016, am 220 de milioane de cărţi vândute. Asta înseamnă mai mult de 600 de milioane de cititori, pentru că fiecare carte e citită de trei sau patru oameni. Şi apoi mai e pirateria, pe care eu o stimulez.

O înlesniţi?

Da. Ba chiar am un site, care se cheamă „piratecoelho“. Cum eu nu am drepturi asupra traducerilor – editurile sunt stăpânele traducerilor – le iau de pe internet şi le pun pe toate la un loc. Ca să citească toată lumea. Unii oameni nu-şi permit să cumpere o carte.

Preferaţi să fiţi citit aşa, decât să nu fiţi citit deloc?

Orice scriitor preferă să fie citit.

Şi când le oferiţi gratuit, câştigaţi cititori noi?

Câştig mulţi. Am descoperit asta în Rusia. Mi-au publicat cartea şi s-au vândut trei mii de exemplare, dar apoi nu s-au mai vândut. Apoi oamenii mei s-au dus acolo să caute o nouă editură, au găsit-o şi au reuşit să vândă zece mii. Dar a fost o criză de hârtie şi apoi eu am găsit pe internet „Alchimistul“, piratat. Ştiu că după un an au ajuns la o sută de mii şi în doi ani la un milion de cărţi vândute. În ţările arabe merge bine. De exemplu, şi în Brazilia cărţile mele sunt foarte scumpe. Trebuie să înlesneşti o reducere semnificativă.

Preţul culturii e şi el o formă de asuprire?

Fără îndoială, mai ales în Brazilia, care e o ţară cu mai puţine librării decât Buenos Aires, care e doar un oraş din ţara vecină. Săracii nu au bani, aşa că e nevoie de o reducere considerabilă. Dar librăriile nu vor, pentru că spun că s-ar înţelege că numai săracii citesc Paulo Coelho. Ce bine ar fi, cu toate astea, nu e adevărat, deoarece eu am cititori din toate clasele sociale. E un argument foarte fragil pentru a mă convinge că preţul e cel potrivit. Nu e. E mare pentru Brazilia.

Şi cum vedeţi situaţia din Brazilia azi?

Brazilia trece printr-un moment foarte complicat. Iar oamenii nu văd. Îl ascultă pe „salvatorul patriei“, Jair Bolsonaro, care e extrem de periculos. Acel om care spune că va pune ordine în toate. Nu există aşa ceva. Nu ştiu ce se poate întâmpla, dar tendinţa e foarte negativă. Mulţi brazilieni pleacă în Portugalia, căci le e frică să nu piardă ce au.

Există pericolul de a fi martori la o escaladare către folosirea violenţei?

Ce să zic, deja am ajuns la acea violenţă, la acea polarizare. Acum, nu ştiu cum vom ieşi din situaţia asta. Nu vreau să fiu nici optimist, că vom găsi noi o cale, nici pesimist şi să spun că ne îndreptăm spre o dictatură militară.

O situaţie pe care dumneavoastră aţi trăit-o.

Am trăit-o şi am suferit. Dacă se va mai întâmpla o dată, dacă dictatura va reveni, mă întorc în ziua următoare în Brazilia să lupt împotriva ei. Pentru că e inacceptabil aşa ceva. Şi vedeţi că guverne alese se îndreaptă acum din ce în ce mai mult către extrema dreaptă. Italia, Ungaria, Polonia, Slovenia. Pare că poporul crede că numai cu ajutorul unei puteri militare se ridică. Ce prostie! Eu sunt membru al Amnesty Internatio-
nal, care sigur că nu poate face multe în afară de a denunţa, şi sunt unul dintre cei doisprezece Mesageri ai Păcii ai Naţiunilor Unite, dar şi acestora din urmă li se pun foarte multe limite...  ; (Interviu realizat de João Miguel Salvador , trimisul publicaţiei „Expresso“ la Geneva, Revista „Expresso“, nr. 2382, 23 iun. 2018. Traducere din portugheză de Simina Popa)

Cărţi vândute în milioane de exemplare

 Paulo Coelho este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cărţile sale traduse în 81 de limbi şi editate în peste 170 de ţări atingând, până în prezent, vânzări de peste 225 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de aproape un milion şi jumătate de exemplare. 2018 este an aniversar pentru trei dintre cele mai îndrăgite cărţi ale lui Paulo Coelho:
- 30 de ani de la publicarea romanului „Alchimistul“.

- 20 de ani la publicarea romanului „Veronika se hotăreşte să moară“.

- 15 ani de la publicarea romanului „Unsprezece minute“.

„Alchimistul“ în cifre:

- 85 de milioane de exemplare vândute în întreaga lume.

- Peste 250.000 de exemplare tipărite în România.

- 115 premii internaţionale.

- Peste 427 de săptămâni în topul bestsellerurilor „New York Times“.

- Guiness World Record pentru cea mai tradusă carte din lume.

- De la apariţie, „Alchimistul“ a fost tradus în 81 de limbi, a stabilit recorduri absolute de vânzări şi a schimbat nenumărate vieţi. „Alchimistul“ a inspirat milioane de cititori din întreaga lume. Cartea, care impresionează prin simplitatea şi înţelepciunea ei, este povestea unui păstor andaluz pe nume Santiago care îşi părăseşte casa din Spania, aventurându-se în deşertul egiptean pentru a găsi o comoară îngropată în Piramide. Nimeni nu ştie care este comoara sau dacă Santiago va avea puterea să depăşească obstacolele întâlnite în drumul prin deşert. Dar ceea ce începe ca o călătorie în căutarea unor bunuri lumeşti se transformă treptat în descoperirea comorii ascunse înlăuntrul său. Plină de culoare, evocatoare şi profund umană, povestea lui Santiago este o mărturie etern valabilă despre cum ne putem schimba urmându-ne visele şi despre cât este de important să ne ascultăm inima. „Paulo Coelho stăpâneşte secretul alchimiei literare“, scria Kenzaburō Ōe, laureat al Premiului Nobel pentru literatură.

„Hippie“, romanul experienţelor iniţiatice

 „Hippie“, a douăzecea carte scrisă de Paulo Coelho, este un roman despre găsirea propriului drum, despre căutarea spirituală şi curajul de a lua decizii, despre solidaritate şi toleranţă şi, mai ales, despre importanţa călătoriilor în construirea identităţii. În romanul care apare de la 1 octombrie în România, publicat de Humanitas Fiction, personajul Paulo, un tânăr brazilian care îşi doreşte să devină scriitor, străbate lumea în căutarea libertăţii şi a sensului profund al existenţei. Călătoria lui iniţiatică porneşte din America de Sud şi se încheie în Orient, o experienţă care îi va da şansa unor transformări profunde.

Nume: Paulo Coelho

Locul şi data naşterii:
24 august 1947, Rio de Janeiro, Brazilia

Studiile şi cariera:

 A urmat şcoala iezuită San Ignacio din Rio de Janeiro. A câştigat primul său premiu literar într-un concurs şcolar de poezie. A fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera.

Opere principale: „Jurnalul unui Mag“ (1987), „Alchimistul“ (1988), „Brida“ (1990), „Walkiriile“ (1992); „La râul Piedra am şezut şi am plâns“ (1994), „Al cincilea munte“ (1996),  „Manualul războinicului luminii “(1997), „Veronika se hotărăşte să moară“ (1998); „Diavolul şi domnişoara Prym“ (2000), „Unsprezece minute“ (2003), „ Zahir“ (2005), „Vrăjitoarea din Portobello“ (2006),  „Învingătorul este întotdeauna singur“ (2008), „Aleph“ (2010), „Manuscrisul găsit la Accra“ (2012),„ Adulter“ (2014), „Spioana“ (2016), „Hippie“ (2018).

Este consilier special UNESCO în cadrul programului „Convergenţe spirituale şi dialoguri interculturale“, membru al comitetului director al Fundaţiei Shimon Peres, al Schwab Foundation for Social Entrepreneurship, al Lord Menuhin Foundation. I s-au decernat numeroase premii (printre care premiul german Bambi 2001, acordat personalităţii culturale a anului şi premiile italiene Grinzane Cavour, 1996 şi Fregene pentru literatură, 2001, precum şi premiul danez Hans Christian Andersen,2007) şi importante distincţii (Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa, 1999; Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998 etc.).

 Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 2002.

 Locuieşte în: Geneva, Elveţia.