INTERVIU Scriitoarea Sarah Dunant: „Am aflat că Cesare Borgia a avut sifilis“

INTERVIU Scriitoarea Sarah Dunant: „Am aflat că Cesare Borgia a avut sifilis“

Sarah Dunant este o mare iubitoare a literaturii istorice FOTO Marian Iliescu

ISTORIE Autoarea britanică Sarah Dunant, care a vizitat recent România şi a lansat „Sânge şi splendoare“, un roman despre familia Borgia, prezintă amănunte inedite din trecutul acestei dinastii, într-o manieră atractivă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Sarah Dunant (63 de ani) pare a fi un personaj al romanelor sale: cu o voce narativă expresivă, parcă desprinsă din filmele „Harry Potter“, şi cu nelipsitul accent britanic, scriitoarea povesteşte cum a luat naştere cel mai recent volum al său, „Sânge şi splendoare“, apărut la Editura Humanitas Fiction anul trecut. Este o carte despre cea mai coruptă familie de la Vatican, familia Borgia, care a condus Biserica Catolică în perioada Renaşterii prin cele mai meschine mjiloace. Cu ajutorul cărţilor sale, Sarah Dunant îşi propune să te ia din faţa calculatorului, să-ţi smulgă telefonul din mână şi să te plimbe printre renascentişti. Să fii acolo, să simţi ce simt ei şi să le înţelegi mentalitatea. Ea transpune cercetările academicienilor într-un limbaj accesibil, într-o poveste.  
 
„Weekend Adevărul“: Ce competenţe îi sunt cerute autorului pentru a scrie romane istorice? Sunt cunoştinţele psihologice o necesitate? 
Ai nevoie şi de documentare istorică, şi de cunoştinţe psihologice. Ceea ce încerci să faci, ca scriitor, este să arăţi lumii: „Uite, aşa stăteau lucrurile atunci“. Dacă vrei să faci vreo judecată asupra a ceea ce scrii, trebuie să înţelegi foarte bine contextul. E simplu – vrei să vorbeşti despre România de astăzi? Atunci trebuie să înţelegi România din trecut, pentru ca aprecierile să aibă sens. La fel, dacă vrei să vorbeşti despre Italia actuală şi despre Biserica Catolică, trebuie să cunoşti şi să înţelegi nişte aspecte foarte profunde şi importante din trecut, cum ar fi structura Bisericii Catolice sau ierarhia politică din Italia. Apoi, e important să încerci să scrii o poveste din trecut, cu tine parte din acel trecut, absorbit de contextul de atunci. Am terminat de scris „Sânge şi splendoare“ în perioada în care Papa Benedict îşi dădea demisia (n.r. – februarie 2013). Deci încheiam o carte despre corupţia financiară şi scandalurile sexuale din Biserica Catolică, iar vechiul papă demisiona din exact aceleaşi motive. Uneori, prezentul se pliază pe evenimentele din trecut. 
 
 

De la radio la romane istorice

Numele: Sarah Dunant 

Data şi locul naşterii: 1950, Londra 

Starea civilă: necăsătorită, are doi copii

Studiile şi cariera

A studiat istoria la Newnham College, Cambridge. 

Între 1989 şi 1996 a realizat şi a prezentat emisiuni culturale pentru BBC Television, apoi pentru BBC Radio 3. În prezent predă creative writing (n.r. – scriitură creativă) la Faber Academy din Londra.

A publicat, în 1984 şi 1986, două romane în colaborare, sub pseudonimul Peter Dunant.  

Faima internaţională i-au adus-o romanele istorice „Naşterea lui Venus“ („The Birth of Venus“, 2003; Humanitas, 2007), „În compania curtezanei“ („In the Company of the Courtesan“, 2006; Humanitas, 2007) şi „Sacred Hearts“ (2009), traduse în peste treizeci de ţări. 

Locuieşte în: Londra

Ce deosebeşte o naraţiune excepţională de una mediocră?
Atunci când mergi la cinema şi vezi un thriller foarte bun, îţi dai seama dacă în spatele lui stă o minte inteligentă sau nu. Se întâmplă în toate domeniile: un pianist bun sau un sportiv petrece sute de ore muncind. Dacă pare uşor, înseamnă că cineva a muncit din greu pentru acel lucru. Dacă această carte se citeşte uşor, este pentru că m-am pierdut în munca de documentare. Dar asta îmi aduce enorm de multă satisfacţie. 
 
Nu erau cărţile istorice oare de ajuns? De ce este nevoie de ficţiune istorică?
Academicienii scriu pentru alţii ca ei. Atunci când sunt la bibliotecă, citesc teoriile unor filosofi despre, de pildă, cultura gay în Florenţa sau despre măicuţe care păcătuiesc. Aceste lucrări sunt destul de aride, fiindcă păstrează acel limbaj elevat, specializat. Însă e o mină de aur acolo – sunt o mulţime de detalii pe care, dacă le pun într-o poveste, încep să strălucească. Treaba mea este să transform informaţiile academice în informaţii populare. Sper că rămân suficient de fidelă lucrurilor pe care ei le-au descoperit. La sfârşitul cărţii „Sânge şi splendoare“ există o bibliografie – eu am citit-o, cititorul poate că nu o va face, dar va şti de unde am luat informaţiile. Ei sunt cei care au muncit cu adevărat, eu doar am cules roadele. 
 
„Emoţiile s-au schimbat radical“
 
Care este lucrul cel mai incitant legat de istorie? 
Nu m-aş fi apucat să studiez istoria dacă nu ar fi fost poveştile. Apoi, îmi place să descopăr cum trăiau oamenii diverse sentimente în urmă cu sute de ani. Iubirea mea faţă de un om ar fi fost la fel acum 500 de ani? Mi-e ruşine cu un anumit lucru – ar fi fost acela ruşinos şi-n trecut? Răspunsul este da şi nu. Oamenii erau ruşinaţi de lucruri foarte diferite înainte. Tatăl meu a fost fiu nelegitim. Mi-a spus asta abia pe patul de moarte. Se simţea teribil de ruşinat pentru acest lucru. Eu nu m-am măritat niciodată, ambii mei copii sunt nelegitimi – nu există noţiunea de ruşine. La nivel de generaţii, situaţiile care generează anumite emoţii s-au schimbat radical. 
 
Scriitoarea Sarah Dunant caută să facă evenimentele istorice mai accesibile, „fără să simţi că iei parte la o lecţie de istorie“ FOTO Marian Iliescu
 
Sunteţi pasionată de istorie. Aveţi de gând să abordaţi acest stil şi pe viitor? 
Romanele istorice atrag fiindcă nu ştim atât de multe lucruri despre istorie. S-au scris multe cărţi romanţate despre regi şi regine, pe care le-am adorat, de altfel. Apoi, am ajuns la Universitatea din Cambridge, iar cei de acolo au desfiinţat tot ceea ce înseamnă romance şi m-au învăţat istoria în mod academic. Însă istoria era în continuare interesantă pentru mine, fiindcă avea o bogăţie şi o profunzime din ce în ce mai complexe. Pentru un roman ca „Sânge şi splendoare“, dacă nu înţelegi politica, nu o să înţelegi familia Borgia, nu o să le înţelegi comportamentul. Şmecheria este să pot să îţi spun ceea ce vrei să afli din istorie fără să simţi că iei parte la o lecţie de istorie. Pentru asta, trebuie să te fac interesat de personaje, astfel încât să vezi părţi din istorie prin viaţa lor.  
 
„Ofer o versiune psihologică a personajelor mele“
 
Volumul „Sânge şi splendoare“ are descrieri foarte expresive, ca şi cum ar fi gândit pentru film. Vi l-aţi imaginat pe ecran? 
Iubesc cinematografia şi cred că gândesc şi îmi imaginez scenele de manieră cinematografică. Când citeşti romane ale secolului al XIX-lea, pline de o mulţime de detalii, ai impresia că scriitorii erau un fel de pictori. În prezent, autorii sunt mai degrabă precum nişte camere de luat vederi – îmi imaginez totul, de la cum intru în cameră şi merg, până la cadrele apropiate, fixate pe expresiile faciale. Cu toate acestea, fac şi descrieri de peisaj, pentru că vreau să te implic în poveste, să te desprind de telefonul mobil şi de alte tehnologii şi să te aduc în lumea romanului meu. În acele vremuri, oamenii nu numai că acţionau diferit, dar şi simţeau diferit. Aveau alte suferinţe, mâncau diferit, se îmbrăcau şi citeau alte lucrări decât în prezent. 
Încheiam o carte despre corupţia financiară şi scandalurile sexuale din Biserica Catolică, iar Papa Benedict demisiona din exact aceleaşi motive. Uneori, prezentul se pliază pe evenimentele din trecut. 
Întâmplările par, totuşi, că au loc acum. 
Asta fiindcă folosesc timpul prezent. Momentul în care trăiesc ei este prezentul, fără nicio referire la viitor. Dacă vrei să simţi că eşti în acea epocă, trebuie să te imaginezi acolo. Aşa că folosesc prezentul şi mă agăţ de aspectele psihologice pentru a-mi construi personajele. Ofer mai mult o versiune psihologică a personajelor mele decât una morală sau istorică. Încerc să înţeleg de ce se comportau într-un anume fel, iar pentru asta trebuie să văd cum funcţionează ei la nivel de colectiv şi cum îi influenţează lumea exterioară. 
 
Cât timp v-a luat să scrieţi volumul „Sânge şi splendoare“?
Toată munca la acest volum a durat în jur de trei ani. Am petrecut foarte mult timp în biblioteci, fiindcă nu am scris numai o carte despre politică, am scris şi despre mâncare, despre afecţiuni, despre vestimentaţie, mod de a gândi şi aşa mai departe. Am făcut o cercetare foarte amplă, iar după vreo nouă luni de studiu, am petrecut o perioadă de timp în apartamentele familiei Borgia din Italia, care încă există şi sunt uimitoare. Acolo sunt şi portretele membrilor familiei. Ştim, de exemplu, cum arăta Papa: era gras, urât, însă un om foarte interesant. Apoi am pornit într-o excursie în Italia refăcând traseul armatei conduse de familia Borgia. Încă îţi poţi imagina numeroasa armată trecând prin toate acele locuri şi atacând fortăreţele. Asta e o combinaţie între munca asiduă din biblioteci şi călătoriile inspiraţionale. Apoi vine partea cea mai frumoasă – mai bine de un an şi jumătate nu am făcut altceva decât să scriu. Şi nu numai să scriu, dar să mă gândesc în permanenţă la subiect, chiar şi după ce plec de la calculator, atunci când spăl vasele sau merg la cumpărături. 
Chiar şi când trebuie să inventez, mă bazez pe informaţii importante şi corecte. Nimeni nu ştie, însă, ce se discuta în spatele uşilor închise. 
Cum a fost să „trăiţi“ împreună cu familia Borgia? 
Oricum, numai obositor nu. I-am avut în minte încontinuu, de când mă trezeam şi până adormeam, chiar dacă nu am trăit cu ei la propriu. A fost fascinant. 
 
Cât din carte este realitate şi cât ficţiune? 
O parte importantă, imensă, este reală. Istoria ne ajută să refacem anumite momente, însă nu ne ajută dacă o inventăm. În plus, este un gest de aroganţă teribilă să crezi că poţi crea trecutul. Partea cea mai grea a fost să mă conving pe mine însămi că pot să reconstitui zece ani de istorie. Faptul că deţin multe informaţii îmi dă încredere în momentul în care încep să scriu. Ştiu, din documentele pe care le-am citit, cum vorbea Papa, cât de dezvoltat îi era simţul umorului, ce fel de mâncare îi plăcea. Am aflat că Lucrezia Borgia (n.r. – fiica Papei Rodrigo Borgia), de exemplu, era credincioasă, singura credincioasă din familie, de fapt. Am mai aflat că Cesare Borgia - foto (n.r. – fiul lui Rodrigo Borgia) a avut sifilis. Ştiind toate aceste detalii, sunt încrezătoare că pot să le pun cap la cap şi să redau întâmplările cu cât mai multă acurateţe. Chiar şi când trebuie să inventez, mă bazez pe informaţii importante şi corecte. Nimeni nu ştie, însă, ce se discuta în spatele uşilor închise. 
 
„Ficţiunea istorică, în schimbare“
 
Aţi avut vreun ţel de atins cu această carte? 
Ştim din principiu că femeile citesc mai mult decât bărbaţii. Mă întrebam apoi: oare bărbaţii ar cumpăra această carte? Eu cred că ar adora-o. Dacă le place ceea ce ţine de război, politică, sexualitate şi pasiune, le va plăcea şi volumul acesta. 
 
Este aceasta o încercare de a-i aduce pe iubitorii de literatură science-fiction către romanele istorice? 
Cred că ficţiunea istorică este în schimbare. Când am început să scriu, îmi puneam întrebarea: cum era să fii femeie în acea perioadă? Fiindcă, în epoca renascentistă, funcţiile înalte erau dominate de bărbaţi. Mă întrebam: dacă m-aş fi născut atunci, ce opţiuni aveam? Care ar fi fost miza mea în această revoluţie culturală a Renaşterii? Când m-am apucat de documentare, mi-am
dat seama că nu am fost singura care şi-a pus aceste întrebări. Trăim în a doua generaţie de feminism – o mulţime de femei, de oameni de culoare, de homosexuali probabil că şi-au spus: „Noi nu părem că facem parte din istorie“. Curtezanele, de exemplu, erau femei de succes şi erau foarte numeroase. Însă ce ştie lumea despre ele? Cine s-a întrebat vreodată cum trăiau ele? Erau considerate doar obiecte sexuale. Apoi, femeile au început să se culturalizeze şi, ce să vezi?, au apărut femei care compun muzică sau scriu piese de teatru. Atunci a început să se scrie o altă istorie. Niciuna dintre cărţile mele nu ar fi putut fi scrisă în urmă cu 25 sau 30 de ani, pentru că nu am fi cunoscut această istorie. Ficţiunea istorică se schimbă deoarece avem acces la mai multă informaţie şi ne punem alte întrebări. 
 
Cum este privită de academicieni această carte? 
Istoricii au fost pentru multă vreme reticenţi faţă de ficţiunea istorică. Ţin să-mi amintească în permanenţă: „Nu ştii ce vorbeau personajele tale atunci când se aflau în intimitate. Inventezi“. Le dau dreptate, însă le explic că singurul moment în care am inventat a fost atunci când am reconstituit gândirea din spatele unei decizii pe care ştim, din datele istorice, că au luat-o. ;
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările