INTERVIU Scriitoarea catalană Care Santos: „Mulţi bărbaţi consideră în continuare că romanul le aparţine, că e un spaţiu al lor”

Joi, scriitoarea de origine catalană, Care Santos (47 de ani), şi-a lansat cel mai recent roman, „Jumătate de viaţă”, carte ce urmăreşte destinele a cinci prietene, surprinzându-le întâi adolescente, în timpul dictaturii franchiste, iar mai apoi, în plină maturitate, în primii ani ai tranziţiei din Spania. Într-un interviu pentru „Adevărul”, scriitoarea a povestit despre cum a ajuns să scrie romanul şi ce teme îl domină.

Care Santos a scris romanul „Jumătate de viaţă” (editura Humanitas), pornind de la o reuniune cu fostele sale colege, 30 la număr. Au rămas peste noapte în casa acesteia şi au depănat amintiri întinse peste cei 30 de ani de când nu se văzuseră.

În romanul scriitoarei, una dintre axele principale o reprezintă iertarea, concept căruia Care Santos îi acordă o atenţie deosebită, fiind interesată de el ca om şi ca cetăţean, după cum a explicat într-un interviu pentru „Adevărul”. Aceasta a observat că astăzi, iertarea este la modă, atât în sfera privată, cât şi în cea publică, însă autenticitatea scuzelor poate fi, de multe ori, pusă la îndoială. 

În ceea ce priveşte în general literatura, scriitoarea spune că femeile „au colonizat” spaţiul romanului, folosind acest cuvânt pentru că mulţi bărbaţi consideră că romanul este un spaţiu care le aparţine şi că femeile sunt acolo pentru a crea „un pic de divertisment” sau pentru a se adresa altor femei. 

                                                                               Care Santos, cu un alt bestseller de-al său, „Poftă de                                                                                                  ciocolată” (Foto: Radu Sandovici)

„Adevărul”: Putem citi romanul ca pe un manifest feminist?

Care Santos: Eu una nu aş vrea. Sigur, cititorii citesc romanul aşa cum îşi doresc, dar mie nu îmi place o lectură care este exclusiv feministă. Este un roman care vorbeşte despre un fenomen care le-a afectat pe femeile din ţara mea, într-un anumit moment, dar vorbeşte în acelaşi timp şi despre impactul negativ pe care l-a avut acelaşi moment istoric asupra bărbaţilor.

Nu mi-aş dori să cred că scriu sprijinind o anumită cauză şi adresându-mă doar unei jumătăţi a populaţiei, anume femeilor. Sunt însă conştientă în acelaşi timp, de faptul că scriu nişte subiecte care au un impact în mod special asupra femeilor. 

Aşa cum noi, femeile, am tot citit de-a lungul timpurilor romane scrise de bărbaţi despre bărbaţi, îi invit acum pe bărbaţi să citească acest roman scris de o femeie pentru femei.

Scena în care Olga merge să vadă „Pe aripile vântului”, când iese de sub cenzură şi intră în cinematografe, m-a făcut, cumva, să mă întreb dacă romanul nu este şi o analogie cu tranziţia Spaniei spre democraţie?

Da, cu siguranţă, este unul dintre subiectele importante ale cărţii şi prezintă modul în care femeile au experimentat această trecere către democracţie în această perioadă de tranziţie după ce primiseră o educaţie foarte tradiţională în timpul regimului lui Franco.

Cele cinci protagoniste ale romanului reprezintă cinci variante de adaptare la noua democraţie ajunsă în Spania. Sigur, este un roman care se poate citi într-o cheie politică, sau într-o cheie socială condiţionată de aspectul politic. Însă, într-o ţară, cum este România, unde situaţia politică este total diferită, romanul poate fi citit ca un roman care vorbeşte despre intimitatea feminină.

Olga şi Julia sunt două personaje diametral opuse în ceea ce priveşte viziunea despre viaţă, iar celelalte trei sunt undeva la mijloc.  Julia face o apologie a iertării, ajunge să o ierte pe Olga şi îi înapoiază forfecuţa de broderie. E şi acel citat din Joan- Carles Mèlich, că nu se poate ierta decât ceea ce este de neiertat. De ce ai ales să dai o importanţă atât de mare conceptului de iertare?

E un subiect care mă interesează ca cetăţean şi ca om. Mă face să îmi pun multe întrebări. În viaţa publică, observăm că practic toată lumea îşi cere iertare de la toată lumea, o ţară de la alta, Vaticanul îşi cere şi el iertare. Şi în viaţa privată, observăm că este foarte la modă iertarea. Dacă un copil îi face rău unui alt copil, toată lumea se aşteaptă ca autorul trăznăii să îşi ceartă iertare. Şi mă întreb uneori ce sens are o iertare dacă nu e autentică. 

Pe de o parte, dacă ne gândim la nivel de stat, ce rost are ca o ţară să îşi ceară iertare de la o altă ţară, în condiţiile în care, cei afectaţi de o decizie luată în trecut nu mai trăiesc? Trăiesc doar descendenţii acestora, copiii sau nepoţii.

Care Santos (Foto: Radu Sandovici)

Pe de altă parte, mă preocupă şi subiectul iertării din viaţa privată, din exemplul în care un copil îşi cere iertare de la un altul pentru că aşa a cerut un adult, nu pentru că simte el, în mod autentic, nevoia de a-şi cere iertare. E un fel de machiaj cu care cosmetizezi ceva.

Aşa că am început să-mi pun astfel de întrebări. „În ce constă de fapt iertarea?” „La ce serveşte?” „În ce împrejurări se cere?” Am început să aprofundez această filosofie a iertării, i-am citit pe Melich şi pe alţii, şi în felul acesta am ajuns la romanul despre care vorbim.

Există mai multe tipuri de iertare. Iertarea personajului Julia, cea reflectată în motto-ul lui Melich, dar mai există şi alte opţiuni legate de iertare. 

De exemplu, imposibilitatea de a ierta ceva ce nu poate fi iertat. Şi mi-am dorit ca în final, cititorul însuşi să ajungă să îşi pună o serie de întrebări. „Oare eu aş fi în stare să iert?”, „Ce nu am iertat în trecut?”, „Dacă am iertat, cum am putut să iert?”

Pe aceeaşi linie a iertării, noi părem să fim în dezvantaj, ca epocă, pentru că, într-un fel sau altul, din cauza vitezei şi a caracteristicilor acestui secol, nu poţi să îţi mai dai  seama dacă iertarea e autentică. Poţi să o mai reperezi când e autentică?

Romanele ne ajută să reflectăm asupra unor lucruri importante şi merg, practic, în direcţia opusă lumii în care trăim. De altfel, iertarea chiar necesită timp şi calm, lucruri pe care nu prea le mai avem în ziua de azi.

Noi, scriitorii, mergem cumva împotriva curentului acestei lumi şi, prin romanele noastre, îi invităm pe cititori la o oază de linişte şi de răbdare. Pentru că ai nevoie de răbdare să citeşti un roman şi să reflectezi asupra lui.

La finalul cărţii, am văzut că ideea romanului a pornit dintr-o întâlnire cu nişte colege de-ale dumneavoastră. Cum aţi construit de fapt personajele? Ca timp, s-ar încadra mai degrabă în perioada în care a trăit mama dumneavoastră, dar ca tipologii, e ceva din voi?

A fost o adevărată nebunie acea întâlnire. Am fost 31 de femei  de 45 de ani. Ne-am adunat toate la mine acasă şi, până dimineaţă, la ora cinci, am tot depănat poveşti.  Au venit toate la această întâlnire aşa cum se întâmplă de obicei, scuzându-se că probabil vor pleca mai repede, că pe una o aşteaptă soţul, că alta trebuie să se trezească devreme....Cert e însă că nu a plecat nimeni până dimineaţă.

Eram 31 de femei, cum spuneam. Toate învăţaserăm la un liceu de care aveau grijă măicuţele. Nu era un internat, ca în carte, era un liceu deschis.  Nu ne văzuserăm de 30 de ani.

S-a întâmplat ceva interesant. Ne-am aşezat în cerc şi, una câte una, am povestit ceea ce se întâmplase în acei 30 de ani. În 30 de ani se pot petrece foarte multe lucruri, şi bune, şi rele, şi au fost povestite toate acele întâmplări.

Şi, în momentul în care s-a terminat întâlnirea, colegele mele care mă ştiau de când eram mică drept scriitoarea grupului, mi-au cerut să le promit că voi scrie un roman despre ele. Şi eu, care băusem ceva mai mult decât ar fi trebuit- bine, nu atât de mult ca fetele din roman- le-am promis că da. În dimineaţa următoare, când m-am trezit, m-am întrebat: „Doamne, ce angajament mi-am luat?”

Însă mi-am dat seama că puteam să păstrez în picioare structura romanului aşa cum o gândisem deja şi să includ în această structură acele fapte crude de viaţă pe care le povestiseră unele dintre ele. Pentru a concluziona, aş putea spune că cele care au participat la acea întâlnire, dacă citesc romanul, pot găsi multe elemente prezentare în cursul acelei întâlniri.

Ca ultimă întrebare, la un moment dat, Julia spune că femeile plătesc scump pentru că au devenit vizibile. Dat fiind tot contextul ăsta din prezent, cu me too, aş vrea să-mi comentaţi puţin, vă rog, această replică. Credeţi că mai plătesc femeile astăzi pentru că au devenit vizibile?

Julia face parte dintr-o generaţie foarte concretă şi nu trebuie să o scoatem din context, în momentul în care rosteşte aceste cuvinte. Femeile care triumfau pe atunci, mai ales dacă triumfau în viaţa politică, erau obligate să aleagă între viaţa publică şi viaţa privată. Din fericire, cred că am făcut progrese din acest punct de vedere şi nu mai trebuie să aleagă între una şi alta.

Progresele acestea au de-a face cu educaţia- un lucru foarte important- nu doar cu educaţia femeilor, ci şi cu educaţia bărbaţilor. Eu aş putea fi un exemplu foarte bun. Nu mi-aş putea permite să fiu o scriitoare care călătoreşte atât de mult dacă nu aş avea acasă un bărbat care să se ocupe de casă, de copii, în timp ce eu lipsesc. Sunt conştientă în acelaşi timp, că sunt mulţi bărbaţi care nu şi-ar dori să îşi asume un asemenea rol. Lucrurile s-au îmbunătăţit, e adevărat, dar nu ne aflăm într-o situaţie optimă.

Acei bărbaţi care nu şi-ar dori să preia un astfel de rol sunt cei care generează apariţia unor curente, a unor fenomene cum este me too. Nu cunosc, de exemplu, nicio colegă din breaslă, scriitoare, care să nu se fi văzut vreodată nevoită să se apere în faţa unei agresiuni fizice, verbale, psihologice din partea unui bărbat.

(Foto: Radu Sandovici)

Noi, scriitoarele, am colonizat, să spunem aşa, spaţiul romanului, dar ne este mult mai greu să ajungem la faimă, la prestigiu. Şi am folosit cuvântul „colonizat” pentru că mulţi bărbaţi consideră în continuare că romanul le aparţine, că e un spaţiu al lor, iar noi, femeile, ne aflăm acolo ca să creem un pic de divertisment sau ca să ne adresăm altor femei. Şi sunt mulţi colegi, mai ales cei din mediul academic, care consideră că ceea ce scriu femeile nu îi interesează. Şi nici nu vor să acorde atenţie, considerând că ar fi o pierdere de timp dacă s-ar apleca asupra operelor scrise de nişte femei. Aşa că mai avem încă multe lucruri de cucerit.

Numele: Care Santos
Data şi locul naşterii: 8 aprilie 1970, Mataró, în apropierea Barcelonei, Spania
Starea civilă: căsătorită, are trei copii
Studiile şi cariera:
A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona.
Şi-a început cariera jurnalistică la „Diari de Barcelona“, lucrând ulterior în redacţiile cotidienelor „ABC“ şi „El Mundo“.
A debutat în 1995 cu volumul „Cuentos cítricos“. Este autoarea a unsprezece romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé.
Printre volumele publicate de Care Santos se numără: „Intemperie“ (1996, povestiri), „Aprender a huir“ (2002, roman), „El dueño de las sombras“ (2006, roman), „La muerte de Venus“ (2007, roman), „Los que rugen (2009, povestiri).
Romanul „Încăperi ferecate“ Humanitas Fiction, 2013) a apărut în 2011 şi a lansat-o în cariera sa internaţională spectaculoasă.
Au urmat romanele „Aerul pe care îl respiri“ (2013; Humanitas Fiction, 2014) şi „Poftă de ciocolată“, devenit imediat bestseller şi recompensat cu Premio Ramon Llull.
Locuieşte în: Barcelona