INTERVIU Radu Bata, scriitor: Am luat 5 ani în doar câteva luni. Sună ca o pedeapsă la închisoare şi chiar aşa am resimţit eu perioada asta

Radu Bata

ICR Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul pandemiei de coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 15 artişti din Franţa care promovează cultura română. Azi, scriitorul Radu Bata: ”Îmi exprim dorinţa de vedea venind virusul tandreţii”

ICR Paris: Cum ai trăit această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?
Radu Bata: Înainte de a intra în miezul subiectului, două mici paranteze în loc de preludiu. Îmi place foarte mult titlul Bien ensemble, care adăposteşte, ca o umbrelă fermecată, mărturiile noastre. Din păcate, în viaţa reală, această idee aproape că nu se mai regăseşte, exceptând grupurile mici, în cupluri, de exemplu, societatea fiind prea fracturată, prea concurenţială. Bien ensemble este o formulă incantatorie şi utopică. E ca şi cum ne-am exprima aici dorinţa de a fi «bine împreună». O dorinţă pioasă, căci noua distanţare socială, măştile, frica de celălalt, asimptomaticul, şi-au lăsat deja amprentele.

A doua mică paranteză: eu sunt cam distrat şi locuiesc într-un interstiţiu la marginea realităţii. Nu mă înţeleg prea bine cu lumea reală. Ea îmi reproşează faptul că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, că nu îi acord atenţia pe care o merită, iar mie nu-mi place de ea pentru că de ceva timp îmi trimite semne proaste, iar valorile pe care le propagă sunt excesiv virusate de bani.

Din cauza personalităţii mele, un pic sărite de pe fix, încasez adesea lumea reală ca pe o ficţiune. Percep oamenii ca pe nişte personaje de romane, iar spusele lor mi se par naraţiuni. E poate felul meu de a supravieţui astfel, de a fugi de o lume din ce în ce mai violentă, în care minciunile şi loviturile sub centură au devenit instrumente de muncă, modele de reuşită. În această cheie de lectură se pot înţelege răspunsurile care vor urma.

O oprire forţată e un timp ratat. O elipsă în biografie. O epidemie mondială e deja o realitate anxiogenă, iar să te trezeşti din senin aproape în tranşa de vârstă care este hot target, ţinta principală a acestui virus letal care pare să îi vizeze pe cei mai vârstnici, nu aranjează deloc lucrurile. Face ca totul să fie şi mai îngrijorător. Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, mai e şi gestiunea haotică a crizei pe mapamond, mai vezi şi măsurile folclorice luate, chiar şi în ţările presupus dezvoltate; toate acestea fac ca lucrurile să pară şi mai înspăimântătoare. În afara celor pomenite, matracajul mediatic generator de fobii mi-a dat sentimentul că am luat 5 ani în doar câteva luni. «A lua 5 ani» sună ca o pedeapsă la închisoare şi chiar aşa am resimţit eu perioada asta.

Din fericire, există literatura ca valoare-refugiu, şi poezia ca remediu-miracol. Printre poemele care m-au însoţit în această perioadă de izolare forţată, Le ciel est par-dessus le toit, scris de Paul Verlaine, pe când era în închisoare în Belgia. Versuri care m-au făcut să-mi doresc şi mai mult viaţa simplă şi liniştită, rumoarea îndepărtată a oraşului.

În momentul în care s-a declanşat contagiunea aveam mai multe "oale pe foc», dacă le pot spune astfel, adică aveam mai multe lucrări pe cale să fie fabricate, să fie scrise, avansate etc.; unele au murit înainte de a se naşte, am totuşi bucuria de a fi scos la lumină, în timing-ul paroxistic al bolii, trei obiecte minunate. Mulţumirile mele merg spre cei care au participat la «antologia întâmplătoare de poezii româneşti», Le Blues roumain, care beneficiază pe copertă de ilustraţia magică a Iuliei Şchiopu, o antologie prevăzută să apară pentru Salonul de carte de la Paris, ea a şi ieşit la timp datorită lui François Mocaër, editorul de la Unicités, dar salonul a fost anulat, din păcate. Eu am fost însă foarte fericit să fiu în echipă cu cei 57 de poeţi români pe care i-am tradus, poeţi pe care îi apreciez mult şi îi admir.

Apoi a ieşit un al doilea volum, ceva mai târziu, în mai-iunie, se numeşte French Kiss şi este o culegere bilingvă de poezete, în română şi în franceză, cu ilustraţii semnate de faimosul Gwen Keraval; altă copertă magică, cu o ilustraţie care dă într-un fel un chip mai frumos acestei perioade triste de pandemie.

Al treilea obiect, magic şi el, datorită ilustraţiilor semnate de Rodica Costianu, este un CD cu cântece compuse de foarte talentaţii compozitori francezi Pierre Donoré şi Jean-Cristophe Prince, pe versurile poezetelor mele. Aceste trei obiecte mi-au permis să trăiesc această perioadă tulbure aproape ca pe una normală, deşi a fost complicată apariţia lor, în condiţiile ştiute.

Pentru a reveni la pandemie: este o evidenţă, ea a făcut ca articulaţiile lumii să scârţâie; chiar dacă a curs ceva apă pe sub poduri de la începutul crizei, auzim încă scârţâitul anatomiei terestre, vedem că pământul rămâne rotund, dar umanitatea nu se învârte cum ar trebui. Coronavirusul este evenimentul care ne-a obligat pe toţi să ne chestionăm asupra existenţei noastre, a valorilor noastre, evenimentul care ne-a reconfigurat elementele constitutive. Cultura face parte din paradigmă însă cultura este un bun comun, un ansamblu de cunoştiinţe care ne uneşte, ne ţine împreună. Ea nu poate fi oprită aşa, pur şi simplu, stop; poate doar în cazul unui apocalips. Însă globul nu se opreşte din cauza unui virus; spunem adeseori the show most go on, cultura nu poate fi oprită de o criză sanitară, oricât de gravă ar fi, şi nici de decizia vreunei înalte instanţe a planetei.

Noul coronavirus, în ciuda faptului că a fost aşteptat, descris, prevăzut de oamenii de ştiinţă, ne-a propulsat pe loc într-o distopie care pare scrisă la patru mâini de Barjavel, Wells, Huxley şi Orwell. În acest coşmar, spectacolul nu s-a oprit niciodată: a fost un fel de foileton cu actori care ne dădeau zilnic buletinul meteo al deceselor, recomandări contradictorii, informaţii derutante, actori depăşiţi de evenimente care recitau monologuri cusute în grabă.

Spuneam la început că eu văd realitatea ca pe o ficţiune. Începând cu momentul coronavirusului mi s-a părut că am depăşit o limită în transgresiune, că am fost înghiţit de o lume alternativă. Vedeam la televizor personaje îmbrăcate în jurnalişti, personaje îmbrăcate în responsabili, personaje îmbrăcate în cercetători, VIP-uri de cartier îmbrăcate în halate albe explicându-ne microbiologia, căpcăuni de science-fiction deghizaţi în suflete miloase, experţi în cacofonie, etc. Mi se făcea pielea de cocoş, ca să fac un acord de circumstanţă. Televizorul, ultimul bastion de socializare care ne mai rămăsese, singura instanţă vorbitoare de care ne era permis să ne apropiem la mai puţin de 1m50, în conformitate cu directivele primite, ne putea transmite o infecţie psihologică! Pe scurt, spectacolul cotidian de la televizor ne dădea peste cap. Era în filiaţia teatrului absurd al lui Becket şi al lui Ionesco, revizitat de Jarry şi Kafka.

Revenind la domeniul digital, acesta, în ciuda numeroaselor chestii meschine pe care le etalează pe reţelele sociale, bloguri, suporturi numerice, etc., joacă un rol de propagare a evenimentelor culturale destul de semnificativ. Un rol care s-a accentuat în timpul izolării forţate. Persoane care în viaţa reală nu au interferenţe cu cuvântul "cultură", în accepţiunea sa artistică, o văd defilând din când în când pe ecranul lor. Iar acesta nu este un aspect neglijabil. În plus, persoane care sunt lipsite de vizibilitate din cauza unui sistem care se hrăneşte aproape exclusiv din consangvinitate economică, aceşti actori anonimi fără mijloace sau «bune» conexiuni, au putut să se exprime, să se afirme la rândul lor, ca artişti.

Câteodată chiar ca artişti mai adevăraţi şi mai talentaţi decât ceea ce ni se vinde sau ni se propune în marile publicaţii, în revistele care apar pe hârtie. Bineînţeles, inima domeniului cultural, spectacolul viu, real, s-a oprit cu totul în timpul vârfului crizei. A suferit foarte mult, şi nici măcar nu ştim dacă îşi va reveni. Intermitenţii din domeniu au ieşit din criză pe rotule sau n-au ieşit deloc. Dar şi el, spectacolul viu, a trebuit să îşi revadă fundamentele, să devină cumva vizibil prin hublourile enormului submarin care este internetul. Câţiva, mai norocoşi, au reuşit să facă această conversiune, să treacă de la scenă în salon, şi chiar să se facă astfel cunoscuţi, urmând exemplul youtuberilor sau al altor specialişti ai nişelor digitale.

ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?
Acest virus a fost ca un cip electronic care s-a strecurat prin datele noastre personale, pentru a ne transporta într-o lume patibulară, într-un film care ezită între science-fiction, horror şi teroare psihologică. Am trăit şi trăiesc urmările acestui cataclism ca spectator, încercând să disting adevărul de minciună, florile artificiale de cele naturale, agăţându-mă de sunete juste, de cuvinte blânde. La mine, mai ales mecanismele reflecţiei au fost stimulate. Criza a fost un motor de mirări negative în serie pe care o putem asemăna cu o lungă criză de nervi. Nervii s-au prăbuşit adesea la vârful ierarhiei, acolo unde se iau decizii la scară planetară. Aproape toată lumea a resimţit şocul hazardant al hotărârilor.

E un truism: orice criză subliniază relele, deficienţele societăţii. O criză de o asemenea anvergură, o distopie în care eram eroi sau victime desemnate, nu iese din această regulă. Este o lupă care ne revelează trăsăturile lucrurilor care nu merg bine. Ea pune în lumină slăbiciunile unor structuri, problemele pe care le avem noi cu noi, paraziţii care ne gangrenează. Din acest punct de vedere, criza a fost un motor pentru explorare, explorarea noastră proprie, dar şi a raportului nostru cu alţii. În vârtejul acestei catastrofe, care azi e în prelungiri, ne-am pus cu toţii o mulţime de întrebări. Cum se face că civilizaţiile noastre, pe care le credeam dezvoltate, avansate, s-au trezit atât de dezarmate, debusolate, fragile, atât de permeabile în faţa unui virus totuşi anunţat, prevăzut de multă vreme?

Cum se face că democraţiile noastre, pe care le credeam dezvoltate, avansate, au permis parvenirea unor persoane nepotrivite în posturi de conducere, persoane care s-au dovedit periculoase chiar pentru populaţia pe care o conduc? Mă gândesc, printre altele, la diriguitorii unor ţări importante care au râs în public de noul coronavirus, dând astfel un foarte rău exemplu - oamenii obişnuiţi ascultă în general de liderii lor, îi urmează; ori, în acest caz, exemplul a costat probabil foarte multe vieţi.

Altă întrebare: ce ne-a făcut să luăm lupta cu virusul drept un război aproape nuclear, derivând în apele tulburi ale soluţiilor abracadabrante, ale reflexelor totalitariste? Totul s-ar putea rezuma la o singură chestiune: ce au privilegiat de fapt societăţile noastre pe care le credeam dezvoltate, avansate, civilizate? Umanitatea sau cifra de afaceri? «Întrebarea este repede răspunsă», cum se spune astăzi într-o sintaxă franceză deviantă: umanitatea a fost împinsă pe scări pentru a privilegia cifra de afaceri, câştigul, «tot mai multul». Este evident că algoritmul conducător al existenţei noastre nu este cel bun nici pentru noi, nici pentru planeta care ia foc sub promisiunile neîndeplinite ale elitelor, elite care în anul 2020 tratează ecologia ca pe a cincea roată de la căruţă.

Nu cred că această criză a fost până acum fertilă şi fericită pentru artă. Am văzut zeci de jurnale de izolare sau alte creaţii de conjunctură, care utilizau aproximativ aceleaşi ingrediente, aceleaşi repere. Aproape toate păreau desprinse dintr-o terapie de grup salutară, cu gânduri frumoase care traversau exerciţiul, dar care nu mergeau prea departe, îşi arătau limitele. Va trebui probabil să depăşim faza distopică, să o digerăm, pentru a avea dreptul să citim opere demne de posteritate. Avalanşa de reacţii la cald era prea lipită de actualitate, această exprimare de «izolare» era un fel de supapă într-o maşinărie bolnavă, semăna cu o portiţă de scăpare dintr-o casă în flăcări. Bine, este adevărat că nu am văzut tot şi că sunt şi puţin miop, poate am ratat capodopere.

Am hibernat colectiv în timpul acestei primăveri 2020 în Europa. A fost Primăvara silenţioasă, ca manifestul eponim scris de Rachel Carson. Ecosistemul în care trăim pare să fi ajuns la capătul logicii sale, pare să nu poată vedea mai departe de vârful nasului. Marele somn ne aşteaptă la colţul străzii, dacă nu apăsăm pe butonul Reset.

ICR Paris: Care au fost mijloacele de subzistenţă ale artistului în timpul izolării?
Depinde de artist. Dacă este cunoscut, dacă are mulţi copii – tablouri, cărţi, cântece, etc., drepturile de autor şi intrările directe de bani îl pot pune – mai mult sau mai puţin – la adăpost de nevoile cotidiene, în această perioadă mută ca un cimitir. Însă marea majoritate a artiştilor a trebuit să facă sacrificii pentru a ţine pasul cu viaţa.

ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus ? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?
După felul în care s-au petrecut lucrurile, modul dezastruos în care s-au învârtit rotiţele care fac să avanseze bicicleta umanităţii, mi se pare că o întoarcere la normal ar fi paranormală. Deoarece norma ultimelor decenii a fabricat nebuloase şi dragoni, incompetenţe în serie şi pericole evitabile. În toiul crizei, aveam impresia că mă aflu într-un avion fără pilot, al cărui echipaj, mai debusolat decât pasagerii, contrafăcea cutia neagră pentru a se salva. Această impresie a fost poate influenţată de decalajul meu orar de percepţie. În toiul crizei, am văzut de asemeni că personajele secundare erau cele care făceau cu adevărat treaba şi ţineau globul terestru pe umerii lor, în timpul ce personajele principale se ascundeau în giganticele lor seifuri. A relua vechile metode de lucru ar putea părea liniştitor, de fapt ar fi doar în parte sau deloc. Pandemia e subliniat erorile şi limitele unor instituţii, fracturile sociale, nedreptăţile, imposturile, biznisul cu orice preţ: s-a văzut locul de Cenuşăreasă rezervat culturii; şi astăzi activităţile culturale sunt în continuare cele mai afectate de măsurile politico-sanitare şi sunt ultimele care sunt autorizate, cu picătura sau deloc. Atât timp cât rentabilitatea de producţie este criteriul determinant în strategia de funcţionare a societăţii, cultura se va reduce ca pielea de sagri. Se vor arunca rând pe rând în pivniţă, vor trece în uitare cărţile care nu aduc bani, artele care nu aduc câştig, se va miza pe cartea produselor fabricate în serie pentru a stimula bursa şi fondurile de investiţii.

Dar putem totuşi să visăm ! Dacă refacem tabloul, dacă redăm culori educaţiei, cunoaşterii, dacă repunem accentul pe umanism, vom pune şi cultura şi accesul la cultură din nou pe şine bune. E soare pentru toată lumea dar mulţi n-au dreptul decât la răsărit. Ar trebui să-i partajam razele mai echitabil pentru ca toţi să poată fi luminaţi, aşa am fi mai «Bine împreună».

În concluzie, sper că un nou virus va lovi puternic umanitatea. Un virus al cărui antidot să nu fie niciodată descoperit. Un virus care să macine cupiditatea, să domesticească agresivitatea şi să anihileze ura. Îmi exprim astfel dorinţa de vedea venind virusul tandreţii. Mă duc chiar acum în laboratorul meu de balistică verbală să plantez seminţele acestui virus într-un câmp lexical. Poate că va creşte suficient de mare pentru a fi văzut, pentru a se face auzit, pentru a deveni contagios?

Dacă mai sunteţi aici, după tot ce-am putut spune, înseamnă că dumneavoastră şi cu mine avem o şansă să fim «Bine împreună». Sper să nu irosesc această şansă cu poezetele care urmează:
în preajma emoţiilor
——————————
lumea merge
pe beţe de chibrit
gata să ia foc
noi mai dăm
un paracetamol
amorului
mai udăm
peluza
neliniştii
mai lipim
cu leucoplast
tristeţea
şi din când în când
chemăm
pompierii
să ne dea
un pahar
cu apă

mecanismul fericirii
—————————
mecanismul
fericirii
este chiar
lângă tine

a fost mereu acolo
în colţul lui
chiar dacă nu ţi-a mai dat
vreun semn de viaţă

e poate distrat
cu mintea-n altă parte
sau a adormit
pe canapea

sau a fost gripat
de-un virus trecător
tratat dupa reţetă
cu indiferenţă

nu-l lăsa pradă
gândurilor lui
viselor migratoare
aminteşte-i obligaţiile

cu un cuvânt blând
o plimbare spre orizont
cu un ulei mineral
pentru articulaţii

uneori
e de-ajuns
să deschizi o fereastră
ca să-l porneşti

sau să fredonezi un refren
pe care-l are în repertoriu
ca să-i dai
bună dispoziţie

dar atenţie
nu buscula
mecanismul fericirii
este hipersensibil

îi e suficient un nimic
o privire piezişă
ca să plece departe de tine
de-a binelea

sărmană creatură
care mai crezi încă
în poezia
maşinilor

Radu Bata, scriitor, poet, traducător
Autor franco-român a nu mai puţin de doisprezece volume - romane, poveşti, jurnale, nuvele, traduceri - Radu Bata este şi inventatorul poezetelor ("poeme scrise fără prea mare bătaie de cap"), o specie a genului liric amenajată literar pentru a reconcilia cititorii cu poezia, salutată de mari specialişti ai literaturii. Prima sa culegere de poezete, Le philtre des nuages et autres ivresses (editura Galimatias, 2014), a primit Premiul Salonului de carte al Balcanilor (Paris 2015). Cel de al treilea - Le fou rire de la pluie - va ieşi în librării în curând. Anul acesta, în martie, a publicat la editura Unicité volumul Le blues roumain/ Anthologie imprévue de poésies roumaines - 57 de autori /autoare români /românce şi cele 99 de poezii pe care le-a tradus în limba franceză; tot în 2020, în iulie, a editat albumul audio Les enfants des nuages (editura LIbris, din Braşov), cu cântece compuse de Pierre Donoré şi Jean-Christophe Prince, inspirându-se din poezetele din culegerile sale, Survivre malgré le bonheur (editura Jacques André) şi French kiss/L'amour est une guerre douce /Dragostea e un război blând, carte bilingvă apărută la Libris/Creator în iunie 2020. Radu Bata este şi autorul altor volume remarcate de presa franceză : un heteroman - Fausse couche d'ozone (ProMots), o poveste ucronică - Le rêve d'étain (ProMots), un jurnal-roman - Mine de petits rien sur un lit à baldaquin (Galimatias), un volum de poezii traduse din limba română - La chevelure blanche de l'avalanche, de Paul Vinicius (editura Jacques André). Radu Bata a scris şi două volume de poezii în limba română, Cod galben cu peştişori roşii (editura Tracus Arte) şi Descheiat la vise (editura Brumar). Muncitor intermitent al cuvântului şi al visului, Radu Bata a traversat timpul şi Europa, cu dicţionarul pe post de baston de mareşal în banduliera sa.

Interviul video în limba franceză poate fi urmărit aici