INTERVIU Poeta americană Tara Skurtu:„Dacă un scriitor nu se simte vulnerabil,  produsul său nu va antrena şi nu va fi sincer”

Tara Skurtu este o poetă americană, cu origini româneşti, care a fost rapid adoptată de poeţii români, dovada cea mai clară în acest sens, fiind mai ales faptul că este adesea invitată la festivalurile de poezie din ţară pentru a-şi citi versurile. Cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, Tara Skurtu şi-a luat din timp pentru a acorda un interviu ziarului „Adevărul” despre felul în care îşi scrie poezia.

Sursa de inspiraţie pentru poeziile Tarei Skurtu sunt propriile sale experienţe, iar faptul că simte că aparţine şi de Statele Unite ale Americii şi de România îi influenţează scrisul. „România în sine” i-a schimbat această activitate, iar limba română „s-a furişat” în poeziile sale. 

Tara Skurtu a scris o singură dată la cerere, atunci când a compus un poem pentru familia lui Trayvon Martin, un tânăr afroamerican a cărui ucidere a declanşat proteste de amploare în State. Poeta a povestit cum diferă scrisul unui astfel de poem, despre ceva care „nu trebuia să se întâmple” şi care „nu avea sens”, faţă de cele personale. 

„Adevărul”:Spuneai, la un moment dat, că dacă un scriitor este întrebat cum anume scrie o poezie sau o poveste, dacă e sincer, va răspunde că nu ştie. Mă întrebam tu cum scrii o poezie - nu ca proces - ci mai degrabă, în ce condiţii?

Tara Skurtu: Îmi place întrebarea asta.  Condiţia pe care nu o pot controla este momentul zilei. Din nu ştiu ce motiv, nu pot scrie poezie  noaptea sau după-amiaza.

Nu sunt o persoană matinală, dar creierul meu e mai liniştit, şi e ceva care mă ajută atunci când nu vorbesc atât de mult şi când nu procesez încă multă informaţie. Şi mereu scriu de mână prima dată. Pot edita, dar nu pot scrie un draft bun, probabil doar o poezie de rahat, noaptea. Dar m-am antrenat de-a lungul timpului să scriu oriunde pentru că a scrie e şi aşa destul de greu. Astea ar fi condiţiile de bază.   Nu ascult niciodată muzică atunci când scriu, mai ales  cu versuri  într-o limbă pe care o înţeleg. Pot scrie cam oriunde: într-un bar aglomerat, în restaurante.

La „Casa Poeziei” (FILIT) , spuneai că ai senzaţia că trăieşti în acelaşi timp în două locuri, SUA şi România. Scrii diferit când eşti în România faţă de atunci când eşti în State. Influenţează schimbarea spaţiului geografic felul în care scrii?

În mintea mea, trăiesc în două locuri diferite în fiecare minut, în fiecare zi. România chiar mi-a schimbat scrisul. Am realizat recent că un numitor comun în poemele mele este că există mereu în ele o persoană pe care o iubesc. 

Faptul că am întâlnit oameni noi, că am căpătat, într-un fel, noi membri în familie, mi-a schimbat munca, dar şi România în sine a făcut-o. De fapt, să învăţ română, îmi strică engleza. Într-un fel o face mai inventivă, trebuie să mă corectez mai mult acum, dar româna s-a furişat într-un fel în poeziile mele. Nu e ceva intenţionat.

Încet-încet, devii româncă.

Într-un fel, da. Ultimele două dăţi când am venit aici, am fost invitată la nişte festivaluri de poezie unde am fost denumită poetă româncă. Cred că înseamnă că sunt adoptată.

Ce poet, ce scriitor, te-a influenţat când te-ai apucat să scrii poezie?

Cred că influenţa principală a fost şi continuă să fie Lloyd Schwartz. A fost primul meu pofesor de poezie.

 Editarea are o parte instinctivă şi o parte care se poate învăţa, iar el m-a învăţat această a doua parte: cum să nu fiu sentimentală, cum să descriu ceva exact cum trebuie, nu prea mult. 

El e cea mai mare influenţă, e singura persoană căruia îi dau poemele pentru feedback, iar acum a devenit un cerc şi ne dăm poemele unul altuia. Cealaltă influenţă majoră este Elizabeth Bishop, este poeta mea preferată. La început nu-mi plăceau poeziile ei pentru că trebuie să ai multă răbdare ca să o citeşti.

 Deja ai intrat, de ceva vreme, în contact cu poezia românească. Cum o percepi?

Ah, poezia românească... E una dintre culturile poetice cele mai pline de viaţă dintre câte am văzut. Pot să îţi dau nişte cuvinte definitorii, cum ar fi puternică sau feroce. Cel mai important este că poezia tânără e în viaţă. Lucrul care m-a uimit cel mai tare- şi cred că mereu mă va uimi- este cât de mulţi poeţi tineri au cărţi. Asta nu se întâmplă în State. Unul dintre motivele principale pentru care sunt aici e poezia.

Poţi să-mi dai nişte nume? Nişte poeţi români care îţi plac mult?

Ok, asta e mereu dificil pentru că mereu îmi dau seama că trebuie să tot adaug. Voi începe cu Radu Vancu petru că scrie o poezie narativă care nu e comună aici, e mai comună în State, din punctul meu de vedere. Apropo, el e o enciclopedie completă a poeziei americane, am învăţat de la el foarte multe.

Iubesc poeziile Angelei Marinescu- e ca poeta poeţilor. Oh, şi o iubesc pe Adela Greceanu. De asemenea, îmi plac foarte mult şi poeziile lui Tiberiu Neacşu, mai ales cele mai recente, scrie în engleză.

Vorbeşti  adesea despre rolul de vindecare pe care poezia îl are. Poezia ne poate vindeca, spui tu. Totuşi, pentru ca poeziea să ne vindece, trebuie ca noi să căutăm acest medicament. E un medicament pe care trebuie să îl cauţi. Cum ai încuraja pe cineva să îşi îndrepte privirea spre poezie? Cum l-ai face să perceapă această calitate a ei de a vindeca?

Ceea ce îmi place să fac este să le citesc oamenilor o poezie care sună ca o poveste, dar arată ca o poezie, iar apoi să îi întreb dacă este o poezie sau o poveste.  De regulă, ei spun că este o povestire, iar uneori, mai rar, spun că este poezie. Când oamenii realizează că poezia nu trebuie să fie o chestie academică şi că poate fi conversaţională, că poţi s-o pătrunzi, atunci oamenilor le este mai puţin frică de poezie.  Copiilor nu le este.

În mod aproape natural, oamenii sunt atraşi, caută poezie, dar pur şi simplu se gândesc că nu o înţeleg sau mai ştiu eu ce.

Cât despre vindecare... Unii oameni nu sunt de acord cu mine. Eu chiar cred că poezia este un tip de medicament. Este, de asemenea, şi un mecanism de procesare. Ştiu asta pentru că am început să scriu consistent, pentru prima dată în viaţă, atunci când am fost foarte bolnavă. Şi m-a ajutat, zilele au trecut mai uşor. Când sora mea a fost în închisoare, mi-a spus că poezia a ajutat-o să treacă de fiecare zi. Am putea să spunem că e chiar şi un mecanism de adaptare.

Dar e ceva meditativ... Cred că fiecare poezie e o poezie de dragoste, iar ăsta e lucrul care vindecă cel mai mult.

Ai scris despre experienţele tale personale, ai spus că asta este sursa ta principală de inspiraţie. Acest lucru nu te face să te simţi vulnerabilă? Spui că nu te simţi anxioasă când scrii, dar nu chiar atunci ar trebui să te simţi astfel?

Ba da, mă simt foarte vulnerabilă. Cred că, dacă un scriitor nu se simte vulnerabil,  produsul său nu va antrena şi nu va fi sincer. Vulnerabilitatea este unul dintre cele mai importante lucruri pe care un scriitor ar trebui să le aibă. Cred că dacă nu mă simt vulnerabilă atunci când scriu ceva, nu ar trebui s-o fac, pentru că nu contează. Şi da, scriu totul din experienţe personale.

Am făcut un mic studiu şi am realizat că îmi ia între nouă luni şi un an, după ce mi se întâmplă ceva, până să pot scrie despre acel lucru. Şi de obicei, voi face conexiuni între două sau trei amintiri diferite şi aşa îmi creez logica, dar e intuitiv, şi asta e partea poeziei în care îmi spun: << nu ştim clar ce facem, dar urmăm un soi de aplomb intern>>.

Pare că poeţii trebuie să aibă curajul pe care cititorii nu l-ar avea. Mi se pare că un scriitor l-ar face şi pe cititor să vrea să se apuce de scris.

Da, pentru că vorbeşti cu tine însuţi şi „navighezi” printr-o poezie, vorbeşti, de asemenea, şi cu un cititor chiar dacă nu te gândeşti la el când scrii fiecare cuvânt. E o conversaţie.

Există vreun subiect despre care nu ai scrie niciodată?

Nu cred. În trecut, ezitam să scriu când eram bolnavă, dar până la urmă, am scris două poeme despre asta. Cred că sunt anumite subiecte care fac să fie foarte greu să scrii o poezie bună. Cred că nimic nu e în afara limitelor.

Un lucru pe care nu-mi permit să îl scriu acum este titlul unei cărţi pe care ştiu că, eventual, o voi scrie, şi asta e din cauză că tatăl meu are rezerve în legătură cu acest lucru.  Îşi asigură traiul vânzând lucruri second-hand şi titlul ar fi numele unui loc de unde cumpără aceste lucruri, iar dintr-un anume motiv, crede că dacă voi face public numele locului, asta îi va afecta afacerea. Chiar dacă o fac în română. Aşa că îl respect.

Deci va trebui să găseşti o alternativă.

Eu cred că, până la urmă, va ieşi la iveală. Asta spun, nimic nu e în afara limitelor.

 Într-un interviu mai vechi spuneai că nu controlezi procesul de scriere. Spuneai că începi să scrii un lucru şi sfârşeşti prin a scrie despre un altul. Pare că nu poetul alege poezia, ci poezia pe el.  Tu cum vezi lucrurile la acest nivel?

Sunt complet de acord. Când realizezi că ai o poezie în minte, seamănă foarte mult cu atunci când realizezi că te-ai îndrăgostit. Eşti deja îndrăgostit când realizezi asta. Suntem ultimii care realizăm că am dezvoltat sentimentele astea. Ce se întâmplă cu poezia e că realizez: <<oh, am o poezie în cap>>.

Până acum- poate la un moment dat se va schimba- a fost despre experienţe personale. Da, poezia vine la mine, dar atunci trebuie să încep să lucrez, atunci începe treaba grea.

Ai scris o poezie despre Trayvon Martin. Ştiu că ai vrut să scrii ceva care să îi facă pe oameni să simtă ce s-a întâmplat acolo. Cum e să scrii o poezie la cerere? Cum e diferit faţă de o poezie pe care alegi să o scrii?

E foarte diferit. A fost singura dată în viaţa mea când am fost capabilă să scriu o poezie la cerere şi singurul motiv pentru care am putut, a fost că am fost atât de afectată de situaţie. M-am uitat la ştiri, am plâns. 

Eu am crescut în Florida, acolo unde Trayvon a fost omorât.  Nicio parte nu avea sens, nu trebuia să se întâmple... Când am fost contactată de organizatorii de la Million Hoodie March ca să-mi ceară să scriu un poem pentru familia lui Trayvon Martin, bineînţeles că am spus da. Şi apoi m-am gândit: << oh, habar nu am cum să scriu poezia asta>>.

Dar e o experienţă cu totul diferită pentru că- mai ales când e vorba de o poezie politică- scrii ceva ce reprezintă gândurile mai multor oameni, angrenaţi într-o mişcare. E foarte multă responsabilitate, deci presiunea e diferită.  Pentru poemele mele personale nu am deadline-uri. E un proces de scriere diferit să scrii o poezie pentru un „noi” colectiv. 

Am mai fost o singură dată rugată să scriu o poezie la cere, de către mama mea. Îşi făcuse un prieten nou şi se aştepta să scriu o poezie de dragoste despre ei. Şi a trebuit să spun: << mamă, nu simt genul ăsta de dragoste. Îmi pare rău, nu pot face asta pentru tine>>.

Ştii anumite cuvinte în română, anumite fraze. Ai vreun cuvânt preferat în română?

Cuvântul meu preferat în română nu poate fi trecut pe site.

 În ziua de astăzi, mi se pare că, cel puţin în România, din ce în ce mai mulţi elevi devin mai puţin interesaţi de şcoală. Cum ar fi profesorul ideal în viziunea ta? Tu cum ai aborda elevii?

Îi abordez pe toţi în aceeaşi manieră, fie că predau într-o închisoare de femei, fie că predau la Universitatea din Boston, sau la o şcoală generală, sau la o şcoală privată din România. Dacă cineva e interesat, acea persoană va învăţa. Ceea ce predau eu este cum să scrii în engleză sau engleza prin scris.

Aici, mulţi oameni mi-au spus că în şcoală, ei ascultau şi scriau. Cred că asta se schimbă mult azi, prin creativitate, prin conversaţie. Ştiu că aici sunt un gen de profesor foarte diferit. Pot să-mi dau seama de asta, am parte de provocări, pentru că le ofer elevilor, cred eu, puţin mai multă libertate decât sunt obişnuiţi.

Dar cei care nu sunt interesaţi?

Asemănător poeziei... o poezie bună nu e pentru toată lumea. Chiar dacă o dai să o vadă toţi, este imposibil să convingi pe toată lumea să iubească această poezie. Tot ce poţi face este să îţi dai silinţa să captezi atenţia tuturor, să le accesezi interesele şi să le oferi informaţii pe care le pot procesa şi care să îi pună pe gânduri.

Ce citeşti acum?

Toate cărţile mele sunt într-o pivniţă din Boston. Sper să pot citi multe cărţi curând. Acum nu citesc nimic, sunt aşa un poet oribil.

                                                                                     Tara Skurtu, „Skurtu, România”, Charmides, 2016

 Dar voi încerca să citesc, pentru prima dată, cap- coadă, o carte în română şi o să încep cu jurnalul lui Radu Vancu pentru că e conversaţional şi cred că voi putea să îl înţeleg. Iar astăzi, am citit şi din poeziile din cel mai recent volum al amicului meu, Claudiu Komartin (volumul „Maeştrii unei arte muribunde” ), care sunt diferit selectate pentru că, pe lângă poeme mai vechi, are ascunsă înăuntru o nouă carte.  

Numele: Tara Skurtu

Data şi locul naşterii: 1982, Key West, Florida.

Tara Skurtu este o poetă americană, beneficiară a două burse Fullbright şi câştigătoarea a două premii din partea Academiei Poeţilor Americani, precum şi a  unui premiu pentru poezie „Robert Pinsky” Global Fellowship. 

Este autoarea plachetei Skurtu, Romania (2016) şi a colecţiei de poezie completă ”The Amoeba Game” („Jocul de-a amiba”, 2017).                                                                           

Locuieşte în: Bucureşti, unde ţine seminarii personalizate despre creativitate, dar şi ateliere de scriere creativă (creative writing)