INTERVIU Nicolas Cavaillès, traducător: Psihoza sanitară m-a scârbit. Am „vizitat“ cu un imens câştig mişcarea onirică românească, o imensă fabrică de vise

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolas
Cavaillès, traducător, eseist, editor
Nicolas Cavaillès, traducător, eseist, editor

Institutul Cultural Român de la Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul şi după coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 15 artişti tineri din Franţa care promovează cultura română. Azi: Nicolas Cavaillès, traducător, eseist, editor.

ICR Paris: Cum trăieşti această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?

Nicolas Cavaillès: Există aspecte pozitive dar şi aspecte negative în această oprire totală: anumite evenimente care au fost anulate, care ne-au permis să respirăm mai bine, a căror anulare a trecut aproape neobservată deoarece lumea culturii este într-o fază de supraproducţie. Alte evenimente, din nefericire, sunt pierdute pentru totdeauna, asemeni acestei primăveri a anului 2020, însă oricare ar fi starea lucrurilor, digitalul nu este, într-adevăr nu este o soluţie. Chiar dacă am putea spera, dificil dar totuşi, că supradoza de timp petrecut la calculator astăzi va ajunge să ne ducă la o regândire a activităţii noastre, în ciuda acestor ecrane care ne abat atenţia de la real, până la urmă –  căci sunt vectori de falsitate, de minciună, de manipulare, ca şi înregistrarea video pe care tocmai o priviţi, în care – în ciuda aparenţelor, imaginea nu corespunde deloc textului. Dar asta e, rămân pesimist în sine asupra acestei evoluţii, a felului în care oamenii au acceptat de fapt această izolare, în fond destul de repede. Această tendinţă spre individualism, spre întoarcerea spre sine, a fost confirmată, a fost consfinţită prin oprirea forţată actuală, şi toate acestea mi se par de regretat.

ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?

Criza în sine nu mi-a inspirat nimic, din punct de vedere personal, aş spune chiar dimpotrivă, discursul foarte alarmist, psihoza sanitară vehiculată de presă şi care a fost apoi răspândită peste tot în societate, toate acestea m-au scârbit foarte repede, nu cred absolut deloc în fecunditatea urgenţei. Toate acestea fiind spuse, nu am rămas inactiv în timpul acestor câteva luni, evident, dar aş putea spune că energia mi-a fost dată de forţele primăverii până la urmă. Se spune adeseori că creaţia trăieşte în ritmul anotimpurilor, iar dacă iarna poate părea lungă, primăvara aduce o anumită formă de energie, chiar pentru cineva care este izolat între patru pereţi.

Mai ales, literatura rămâne un refugiu, că e vorba de a citi, de a scrie, sau ambele în acelaşi timp, aşa cum se întâmplă atunci când traduci, deci am avut ocazia de a modera un atelier de traducere la Universitatea din Strasbourg, în timpul acestui semestru, mai întâi în prezenţă, şi apoi la distanţă, în timpul ultimelor săptămâni, iar acest atelier a fost consacrat poeziei româneşti începând cu 1945 şi până astăzi; am tradus deci din opera metafizică a lui Nichita Stănescu, din bistroul nostalgic al lui Ion Mureşan, textele amare, clarvăzătoare, ale lui Ioan Es. Pop, nume mari ale literaturii române. Texte care au fost pentru mine excelente modalităţi de a fugi din cotidian. În aceste zile am "vizitat" cu un imens câştig mişcarea onirică românească, o imensă fabrică de vise, pentru mine, extrem de inspiratoare, începând cu finalul anilor 1960, primele cărţi ale lui Dumitru Ţepeneag sau anumite volume ale semenului său, Leonid Dimov. Toate cu această idee că pentru ei visul nu era doar o modalitate de a scăpa de cotidianul totalitarismului comunist. A fost o adevărată modalitate de  a transforma, de a deturna, de a redescoperi, de a regăsi libertatea pierdută, şi această putere a viselor s-a păstrat intactă până în zilele noastre, şi va fi în continuare foarte preţioasă pentru toate perioadele de izolare care vor mai veni.

ICR Paris: Care sunt mijloacele de subzistenţă  ale artistului în timpul izolării?

Există adeseori un decalaj între timpul muncii şi timpul remunerării: fie că e vorba de traducere, de drepturi de autor sau de contract salarial, suntem foarte des plătiţi după ce am terminat munca, sau chiar foarte mult timp după ce am terminat munca, deci concret dacă această criză sanitară mă privează de muncă astăzi, consecinţele financiare se vor face simţite mai târziu, şi, fără îndoială, cel puţin la fel de mult timp pe cât a durat această criză. În consecinţă, nu este deloc sigur că mica mea editură, micro-editura mea, va supravieţui până atunci, dar înainte de a închide mica mea afacere sper să mai pot imprima unul sau doi autori, mai ales germanul Michael Lenz, sau românul Mitoş Micleuşanu, doi autori contemporani. Măcar criza are meritul de a nu fi împiedicat posibilitatea de a efectua acest tip de muncă, deşi ameninţarea cu dispariţia lumii editoriale este astăzi şi mai mare decât ieri, mai ales pentru volumele de poezii.

ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?

Cât despre cultura de mâine, sau viitorul culturii de mâine, după părerea mea totul riscă să fie la fel ca înainte, din păcate, cu partea sa pozitivă totuşi, căci lumea culturii din Franţa este o lume privilegiată, şi mă refer deci doar la Franţa, căci dacă ne comparăm cu celelalte ţări suntem câştigători, însă totul riscă să se reia ca înainte, deci şi cu părţile negative ale aceluiaşi chip. Din acest punct de vedere, într-adevăr ar fi util să fie privilegiată partea locală, să fie limitate deplasările între vecini. E idealist dar poate duce la realizări frumoase, mă gândesc de exemplu la colaborările inter-regionale, la un post de radio regional cu care colaborez în acest moment, care se numeşte La Trogne, care este bazată în regiunea Perche, sau mă gândesc la ceea ce numim azi Fablabs, cum ar fi cel numit Polymorphe, al prietenilor mei din regiunea Bourgogne, reuşite frumoase ale unor proiecte socio-culturale regionale, cu rădăcini în bogăţiile locale.

Dar mai ales, ceea ce mi se pare cel mai important este să nu ne grăbim să oprim acum supraproducţia culturală, să ne impunem să nu frânăm nimic, nici în calitate de creatori, nici în cea de consumatori, cititori, public. Să lăsăm mai mult timp operelor, în acelaşi timp pentru a se naşte, pentru a dura, pentru a fi consumate, apreciate, să vizăm mai multă calitate decât mai multă cantitate. Dar, în fine, nu prea cred că vom reuşi acest lucru.

În concluzie, doresc să vă împărtăşesc câteva rânduri scrise de Emil Cioran: un extras din Précis de décomposition (Tratat de descompunere), care datează din 1949, prima sa carte scrisă în franceză. Este un text care m-a bântuit, care m-a obsedat în toată această perioadă de izolare, este un text care se numeşte Les dimanches de la vie (Duminicile vieţii). Vă citesc începutul acestui text: "Dacă după-amiezile de duminică ar fi prelungite luni de zile, unde ar ajunge omenirea, emancipată de sudoare, liberă de povara primului blestem? Ar merita să facem această experienţă. E mai mult decât probabil că asasinatul ar deveni unicul divertisment, că desfrâul ar părea candoare, urletul melodie, şi rânjetul iubire. Senzaţia imensităţii timpului ar transforma fiecare secundă într-un chin de neîndurat, cadrul unei execuţii capitale. În inimile pline de poezie şi-ar face sălaş canibalismul blazat şi tristeţea de hienă; măcelarii şi călăii s-ar stinge în lâncezeală; bisericile şi bordelurile ar răsuna de suspine. Universul preschimbat în după-amiază de duminică …, iată definiţia plictisului şi sfârşitul universului…". (traducere semnată Irina Mavrodin, din volumul Tratat de descompunere, editura Humanitas, 1982).

Interviul video în limba franceză poate fi urmărit aici

Cine e Nicolas Cavaillès

Nicolas Cavaillès (n. în 1981 la Saint-Jean-sur-Veyle, Franţa), traducător din limba română şi specialist al operei lui Cioran, a studiat literele şi filozofia la Lyon şi la Bucureşti. Este autorul mai multor studii despre Cioran, fiind de asemenea cel care a îngrijit ediţia monumentală a operei lui Cioran în colecţia « Bibliothèque de la Pléiade » a Editurii Gallimard (2011). 

Cavaillès descoperă România  la vârsta de 20 de ani, datorită interesului său pentru Emil Cioran, luând decizia să cunoască ţara în care acesta se născuse şi să-i citească textele în versiunea lor originală. Aşa cum declară mai târziu, româna, literatura română i-au schimbat considerabil alegerile ulterioare, generând pentru el o formă de dependenţă, care se traduce şi astăzi prin doza zilnică de traducere din limba română.  

Nicolas Cavaillès mărturiseşte „nevoia pe care o am de a frecventa limba română şi universul românesc”; traducerile sale din română îl recomandă ca pe un constant promotor al literaturii române contemporane. A tradus în franceză scriitori români contemporani de prim-plan: Gabriela Adameşteanu, Situation provisoire (Provizorat), Gallimard, 2013; Mircea Cărtărescu, Le Levant (Levantul), editura P.O.L., 2014;  Norman Manea, Les Tiroirs de l’exil. Dialogue avec Leon Volovici (Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici), editura Le Bord de l’eau, 2015, Matei Vişniec, Syndrome de panique dans la Ville lumière (Sindromul de panica in Orasul Luminilor), editura Non Lieu, 2012,  Dumitru Ţepeneag, Le Camion bulgare (Camionul bulgar), P.O.L., 2011, Urmuz, In abstracto, editura M. Waknine, 2017.

Incepând cu anul 2013, Nicolas Cavaillès conduce editura Hochroth-Paris, în portofoliul căreia a creat colecţia „sine die”, dedicată poeţilor români contemporani şi clasici. Pentru această colecţie, Cavaillès a tradus poezii de Constantin Acosmei, Ileana Malancioiu, Emil Botta, Irina Mavrodin, Ada Milea şi Mircea Cartarescu. 

În 2019 a publicat la editura Caractères antologia À voix de grenouille et à voix d’oiseau. Seize poètes roumains contemporains (Cu vocea broaştei şi cu vocea păsării. 16 poeţi români contemporani).

Citeşte şi: 

1. Pianista Axia Marinescu: Experienţa concertului, a sălii reale de spectacol nu poate fi înlocuită. Îmi lipseşte profund

2. INTERVIU Artişti români în izolare. Coregraful Daniel Pop: Am trăit un adevărat moment de purificare. M-am hrănit din propria mea interioritate

3. INTERVIU Artişti români în izolare. Florin Petrachi, pictor: Arta ţine şi de foame. Arta se consumă zilnic şi nu cu porţia, indiferent de vremurile trăite

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite