INTERVIU Marta Petreu, scriitor: „Mintea românului e doldora de narcisism şi de tabuuri“

Marta Petreu – clujeancă, prin naştere şi prin întreaga viaţă petrecută în oraşul de pe Someş. Marta Petreu – poet de excepţie (un optzecism visceral), eseist cu solidă pregătire filozofică şi cercetător al interbelicilor, câteodată de o corozivitate care-a deranjat pe mulţi, mai nou prozator extrem de personal, îndrăgostită de spaţiul transilvan al copilăriei sale, pe care-l numeşte singura sa patrie, „singura Românie pe care o mai recunosc“.

Toate aceste faţete ale personalităţii scriitoarei sunt surprinse în interviul pe care ni l-a acordat pentru „Weekend Adevărul“, de la textele lui Gârleanu şi diapozitivele după Ispirescu care-i declanşau sensibilitatea şi-o făceau să plângă în copilărie, până la cel mai nou volum de poezie (poezia sa reprezintă un optzecism visceral, din seva expresioniştilor ardeleni, departe de ludicul lunedist, câteodată facil, al unor Cărtărescu, Iaru et Co.), „Asta nu este viaţa mea“, pe care-l consideră, într-un fel, testamentar. De curând, a apărut ediţia italiană a controversatei sale cărţi „Cioran sau un trecut deocheat“, cu titlul tradus provocator prin „Il passato scabroso di Cioran“. Marta Petreu spune, însă, că l-a iubit pe Cioran mai mult decât alţii, pentru că „aparţin, structural, aceleiaşi familii sufleteşti ca şi Cioran“. Iar cine a citit „Poeme neruşinate“ sau „Apocalipsa după Marta“ nu poate decât să-i dea dreptate.

Doinel Tronaru: Sunteţi născută Marta Crişan. De ce v-aţi ales, la debutul în literatură, pseudonimul Petreu?
Marta Petreu: Rodica Marta Crişan, ăsta e numele meu la naştere, iar ai mei mi-au spus şi îmi spun şi acum Rodica. Mi-am construit un pseudonim pe gustul meu de la 19 ani, un nume scurt, care să sune bine. Marta Petreu suna bine, nu credeţi?... nu există nici un domn Petreu care să-mi fi dat el numele. De fapt, sub povestea asta, serios simplificată, se ascunde altceva, ce-am înţeles eu însămi numai târziu, când am citit un eseu al lui Jean Starobinski. Celebrul eseist spune că numai acele persoane îşi aleg pseudonime care au o relaţie tensionată cu tatăl. Mi-am dat seama că ăsta a fost şi cazul meu... am fost în conflict spontan cu tatăl meu, Augustin Crişan, ţăran din Jucu de Jos, încă înainte de-a şti citi şi scrie, ne-am înfruntat cât a trăit, şi anume pe Biblie. Acum, la mintea pe care o am, nu i-aş mai face măgăria să-mi schimb numele... Am greşit. Nu-mi ofer prea multe scuze.

„Vai, România devine o ţară atroce“

V-aţi format în atmosfera mişcării literare clujene „Echinox“. Ce a însemnat aceasta pentru dumneavoastră? Ce credeţi că înseamnă ea pentru istoria literaturii române postbelice?
„Echinox“-ul a fost o mişcare culturală măreaţă, a doua care s-a născut în Universitatea din Cluj. Prima a fost Cercul Literar de la Sibiu, care a apărut în universitatea noastră în timpul exilului la Sibiu, din motive istorice precise – cedarea unei părţi a Ardealului în urma Dictatului de la Viena. Rostul unei universităţi este printre altele să producă asemenea roade culturale de care se bucură o ţară întreagă. Echinoxiştii au umplut redacţiile revistelor de cultură şi universităţile din toată ţara, iar pentru că revista avea pagini în maghiară şi în germană, iar echinoxiştii au ajuns în Vest, putem spune că mişcarea s-a autoexportat continental... La „Echinox“ am învăţat criteriul estetico-moral de apreciere a textelor. Şi am râs mult, pentru că-n redacţie era interesant şi vesel. Ca student la Filosofie-Istorie, era plăcut pentru mine să stau printre filologi, mai auzeam nume de scriitori, titluri de cărţi pe care le căutam repede şi le citeam... Chiar în clipa asta, când răspund întrebării dvs., am o senzaţie acută de coşmar: mi-a listat cineva, de pe facebook, o „pâră la-mpăratu’“, cum ar veni, o „sesizare“ făcută de un domn Haţieganu contra revistelor Uniunii Scriitorilor, a lui Manolescu şi a redactorilor-şefi de la revistele Uniunii. Un text impregnat de ură, textul cuiva care vrea să se răzbune, şi-atunci insinuează, calomniază, ştiind că până la urmă tot o să rămână ceva. Acest domn combină foarte ingenios calomnii, articole de legi şi locuri comune... cred că e cineva foarte inteligent, care brodează cu aţă roşie, din pasiunea de a distruge: în loc să vrea să aibă el două capre, vrea să moară capra vecinului... E o situaţie tipică pentru România...

Pe vremea „Echinox“-ului, când libertatea de exprimare era o dorinţă politic subversivă, nu mi-aş fi putut închipui că, atunci când dorita libertate chiar va exista, se vor găsi scriitori care s-o folosească anume pentru a distruge, mânji, calomnia, pune beţe în roate celor care pur şi simplu înfăptuiesc ceva. Vai, România devine o ţară atroce.

„Am plâns la diapozitivele după «Tinereţe fără bătrâneţe...»“

Ce a atras-o spre literatură pe copilul Rodica Marta Crişan? Dar spre filosofie? Aţi fost o cititoare precoce? Care-a fost primul contact cu cartea?
Am avut o învăţătoare ca o zână bună, doamna Maria Runcu... la ora de lectură, ne citea poveşti şi povestiri... ne punea să stăm cu spatele lipit de spătarul băncii şi cu mâinile la spate, să avem spatele drept – la mine exerciţiul ăsta n-a avut din păcate rezultate, stau ca tata, cam adusă de spate –, şi ne citea.

Îmi amintesc când ne-a citit Gârleanu, „Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă lângă puiul ei...“, am plâns fără oprire, pe tăcute, că nu era voie să facem zgomot... colegii mei au băgat de seamă şi m-au batjocorit cu cruzimea pură pe care numai copiii o pot avea...

iar doamna Runcu a făcut linişte şi-a spus cu voce tare că unii copii sunt mai sensibili. Cred că atunci am auzit pentru prima dată cuvântul... pentru mine a însemnat că eu plâng pe tăcute în bancă. La fel am plâns la diapozitivele după „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“, cel mai frumos basm care există pe lume... Văd şi acum imaginea ultimă, Făt-Frumos întorcându-se acasă, unde nu mai e nimeni şi nimic, şi găsind „tronul“ hârbuit în care îl aşteaptă pitită „moartea sa“... şi Moartea proprie îi dă o palmă, de-l face pulbere... Cum să nu plângi la aşa ceva?

„Optzecismul a fost un mare val creator“

Marta Petreu, la Paris, în 2011   FOTO: Martin Greslou

Aveţi o ancorare dublă, în literatură şi în filosofie, unică printre scriitorii importanţi contemporani, în speţă optzeciştii (poate doar Magda Cârneci, prin formaţia sa de istoric de artă, să vă concureze). De-aici, o mai pronunţată natură teoretică decât a colegilor dvs. de generaţie. Aţi strălucit, în orice caz, şi ca poetă, şi ca eseistă (dar, repet, nu una doar „insprată“, ci solid ancorată în teorie). Ce vă consideraţi în primul rând, poet sau filosof? Există, până la urmă, o distincţie atât de mare între aceste două secţiuni ale operei dvs.? Dacă ar trebui, pe care dintre ele aţi „salva-o“ pentru viitorime?
Cred că mulţi dintre scriitorii optzecişti au un picior în creaţia literară şi unul în formaţia lor de altă natură... Uite, Ion Mureşan este, ca mine, absolvent de Filosofie-Istorie. Hurezeanu este absolvent de Drept. Ovidiu Pecican este absolvent de Istorie, scrie proză şi studii de istorie. Stelian Tănase este absolvent de Filosofie şi scrie nu numai romane, ci şi cărţi de cercetare istorico-politico-literară... Şi-aşa a fost mereu, gândiţi-vă la Mălăncioiu, la Angela Marinescu, la „chimistul“ Agopian, la medicul Buzura... Mi-a plăcut ideea lui Bogdan Lefter, cum că optzecismul este o mişcare de generaţie care a cuprins toate domeniile intelectual-creatoare... avem optzecişti în teatru, în istorie, în psihologie, în muzică, mă rog, peste tot. A fost un mare val creator. Eu mă consider scriitor pur şi simplu, umbrela asta acoperă poezia, proza, eseul, publicistica de ocazie, ba chiar şi cercetarea ştiinţifică, inclusiv aceea de logică... Sunt profesor, predau de când mă ştiu, şi-o fac cu mult patos, dând din mâini şi aproape dansând... cred că sunt caraghioasă, dar aşa e felul meu, asta sunt eu, am pasiunea ideilor, ce să fac? Şi sunt scriitor, un om care scrie cărţi. Între poezie şi filosofie nu stă nicio sabie a lui Siegfried, credeţi-mă... Vă dau un argument de autoritate: spre sfârşitul vieţii, Heidegger citea şi comenta poezie, pesemne se săturase de filosofii osificaţi în concepte şi morţi în simţire. Cine are chef, să citească tot ce am scris. Cine nu, treaba lui.

Foto: Marta Petreu şi „Nu“-ul ionescian   FOTO: Martin Greslou

„Greul de a fi pe lume“

Sunteţi una dintre poetele „expresioniste“ ale generaţiei ’80, ca şi alţi solizi ardeleni, departe de artificiile lingvistice şi ludicul bucureştenilor, dar şi de fantasmaticul dimovian al altor doi clujeni, Ruxandra Cesereanu şi Corin Braga. De unde această încrâncenare în versurile dvs. de tinereţe? Venea din experienţe şi trăiri personale sau e vorba, pur şi simplu, de tehnici literare, „à la maniere de...“?
Nu mă interesează literatura suptă din altă literatură, din cărţile şi paginile altora. Nu mă interesează scrisul decât ca expresie a propriei mele vieţi şi a propriilor mele iraţionale, a propriilor mele căutări, nostalgii ori dezastre. Poezia s-a scris singură în mine, nu am făcut niciun efort să-i dau formă, poemele au ieşit din mine cu conţinut şi formă deodată. De pildă, cearta pe seama lui Dumnezeu pe care am început-o cu tatăl meu s-a continuat în mine şi după moartea lui, şi-aşa am ajuns să scriu poezia religioasă pe care am scris-o. Mie mi-a venit să urlu la Dumnezeu şi am urlat, să şoptesc psalmi şi-atunci mi i-am scris singură şi m-am rugat. Asta sunt eu. Aşa mi-a fost viaţa, încât m-a obligat să scriu exact cum am scris.

La vârsta adolescenţei, când citeam versurile dvs., aveam impresia că nu am mai întâlnit atâta disperare decât în textele cioraniene. Ulterior, i-aţi dedicat lui Cioran o carte, tradusă acum în italiană. Care-a fost, de-a lungul timpului, relaţia dvs. cu autorul român / francez?
Hm. I-am citit lui Cioran o carte, în timpul facultăţii... l-am citit temeinic după 1990, când aveam deja nişte volume publicate şi altele scrise şi în curs de publicare. Citindu-l, m-am simţit uneori confirmată, în sensul că uite, mai e unul care simte la fel... Cred că în amândoi vorbeşte acelaşi fond – poate general uman, poate numai românesc – al greului de a fi pe lume. Pentru unii oameni viaţa este grea şi există o greutate de a fi viu şi de a rămâne viu. Cred că aparţin, structural, aceleiaşi familii sufleteşti ca şi Cioran. Asta nu-mi dă un plus de valoare, nici pomeneală, am cunoscut oameni necultivaţi şi neşcoliţi, cu 7 clase, care fac parte din această familie, din această tipologie psihică. E ceva cu care te naşti... Am scris despre Cioran două cărţi şi o puzderie de studii şi eseuri. Sigur, cea mai dificilă a fost „Cioran sau un trecut deocheat“, din 1999, pe care am tot completat-o, pe măsură ce au apărut noi documente... Pentru că i-am studiat cu de-amănuntul dimensiunea politică extremist-totalitară a operei şi am făcut harta precisă a problemei în opera lui,

i-am făcut autorului un serviciu, căci am arătat şi garantat că restul operei lui nu este atinsă de ideile lui politice. Am făcut-o de bună credinţă, aşa mi-a ieşit citindu-l şi citind toate mărturiile despre el. „Cioran sau un trecut deocheat“ – apropo, Cioran însuşi socotea că trecutul lui e „deocheat“, că are un trecut pe care şi-l ţine ascuns..., expresia asta nu e invenţia mea, nici a traducătorilor italieni... –

este o carte bună, am lucrat ani de zile la ea, am fost prima care am defrişat un teritoriu larg, l-am ordonat cronologic, i-am descifrat influenţele etc. Am arătat nu numai cum a ajuns la extremismul politic, ci şi cum a ieşit din el, din această demenţă revoluţionar-totalitară, şi-apoi a început să se ruşineze pentru ce-a scris. M-am bucurat că volumul ăsta a fost tradus în 2005 în engleză, datorită lui Norman Manea, şi în italiană, anul trecut, datorită profesorului Giovanni Rotiroti. Cei care s-au scandalizat de titlul în italiană, „passato scabroso“, ar fi trebuit întâi de toate să citească volumul meu în română, să accepte că Cioran şi-a asumat faptul că a avut un trecut deocheat, şi apoi să accepte că în italiană asta se traduce cel mai bine, spune Giovanni Rotiroti, cu „scabroso“. Faptul că am avut norocul de a-mi fi tradusă cartea a mai atenuat din sentimentul de singurătate intelectuală pe care-l am în ţară, unde asemenea subiecte mi-au adus, cel mai adesea pe necitite, duşmani din toate mediile. Pur şi simplu oamenii au stabilit teme interzise şi sar în aer dacă te atingi de asemenea teme. Or, cercetarea ştiinţifică presupune libertate în alegerea temei şi comunicarea adevărului întreg. Mintea românului e doldora de narcisism şi de tabuuri. În România, în loc de dezbateri sunt insulte şi atacuri la persoană care merg până la tentativa de asasinat moral, năravul locului este întâi să scuipi (varianta blândă) şi să dai cu piatra, poate, poate, reuşeşti să-l omori pe îndrăzneţul autor care s-a atins de un „tabu“... Mă abţin să vă dau exemple din propria mea experienţă...

„Romanul meu e un monument funerar“

Sunteţi socotită o expresie a literaturii ardelene, a seriozităţii tipice acestei regiuni. Ce înseamnă pentru dvs. Ardealul, Transilvania, Clujul, vă socotiţi impregnată de „spiritul locului“?
Da? Nu ştiam... Ca să vă răspund la întrebare: cu siguranţă, vreau, nu vreau, sunt impregnată de peisajul natal. Port în suflet satul meu prăpădit şi tinos, astăzi aproape părăsit, dealurile lui fără umbră, mâncate de eroziune ca de pecingine. Dealuri sterpe, fără un copac, pe care soarele verii le arde ca focul. Îmi pare rău că nu am avut niciodată destui bani să-mi cumpăr o casă acolo... mă visez mereu, noaptea, pe malurile Someşului, la prunduţ, unde în copilărie am păzit desculţă mieii, sau pe pustuţa triunghiulară de lângă casă... Bântui, cum ar veni. Locurile astea aspre mă trag înapoi, au devenit singura patrie, singura Românie pe care o mai recunosc.

Aţi publicat relativ recent şi un roman, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului“. Ţinând cont că este vorba de un material oarecum autobiografic, această carte reprezintă doar expresia unor lucruri pe care trebuia să le spuneţi sau este vorba despre o trecere de durată la proză, care va continua şi alte cărţi (au făcut-o destui poeţi, inclusiv optzecişti)?
Cu „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului“, m-a tras peisajul în el... dealurile seci şi uliţele glodoase, fânaţele de la Patru Rude înflorite în iunie, temeteurile cu flori de tremurici şi sânziene unde am fugit desculţă după fluturi... Romanul meu e un monument funerar pe care l-am înălţat, cum am ştiut şi cum am putut, deasupra morţilor mei. Pentru că-i iubesc şi le duc dorul. Îmi poartă ghinion să vorbesc despre ce nu am terminat de scris.

„Ce vreţi mai mult de la un om?“

De la un moment dat, v-aţi „specializat“ în demitizarea unor staruri intelectuale, mai ales interbelice, în analiza unor părţi mai „întunecate“ ale biografiei şi operei acestora: Cioran, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, chiar şi Mihail Sebastian. Ce v-a făcut să vă orientaţi în această direcţie? Care-i sensul acestui demers? Consideraţi că era o operaţiune intelectuală necesară după 1990 sau pur şi simplu e vorba de un material „suculent“ pentru eseist?
Nu, problema e foarte rău pusă. Eu nu am vrut să demitizez nimic, eu am cercetat un subiect sau altul, un autor sau altul, şi am comunicat, în mod ordonat şi argumentat, ceea ce am descoperit. Scriu clar, ordonez materia tematic şi cronologic, dau note de subsol, iar din cauza asta ce scriu eu e foarte uşor de citit, de înţeles, de tradus.

Nu am avut nicio intenţie să „demitizez“ ceva, nici nu ştiam că există vreun „mit“... eu nu am mituri cultural-istorice. Eu doar am narat ceea ce am găsit în operele şi biografiile autorilor de care m-am ocupat.

Impresia, greşită, de „demitizare“ vine probabil de la faptul că am fost prima care am scris despre episoadele, politice sau strict familiale (cazul lui Eugen Ionescu), din operele şi biografiile câtorva autori, despre fapte şi adeziuni pe care autorii, alteori comentatorii lor, le-au ocultat de teama urmărilor. În cultura românească, ca într-un roman poliţist, toată lumea a avut ceva de ascuns, nu neapărat o crimă, uneori un fleac oarecare. Sau nici n-a ascuns nimeni nimic, ci pur şi simplu biografii şi exegeţii de până la mine nu au văzut acel fapt pe care l-am văzut eu şi m-am apucat să-l interpretez. Cu cărţile mele s-a întâmplat cam aşa: întâi am scris eu ceva despre un autor, am încasat insultele şi acuzaţia că aş demitiza şi falsifica; apoi au venit exegeţii din linia a doua, au spus cam acelaşi lucru ca mine şi s-au folosit de cercetările mele ca de un loc comun, ca de păşunea comunală a satului, să zicem, m-au tras în mod ritual de urechi şi m-au huiduit, în aplauzele galeriei, apoi au cules elogiile.

Pe când un nou volum de poezie semnat Marta Petreu?
În 2011 mi-am publicat la Polirom integrala poeziei de până în 2011, şi nimeni nu a băgat de seamă. În 2014, am publicat, tot la Polirom, pentru că Silviu Lupescu nu şi-a pierdut de tot încrederea în mine, un volum nou-nouţ de poeme, „Asta nu este viaţa mea“. E un volum care mă reprezintă bine şi în dorinţa mea de a nu mă fi născut, şi în concluzia că, atunci când voi elibera locul, el o să strălucească de curăţenie. Ce vreţi mai mult de la un om?

„Alexandru Vona avea o mare frică de viaţă“

L-aţi publicat, când încă mai trăia, pe Alexandru Vona, cu două texte inedite. Pare eroul uneia din cărţile pe care le trataţi în eseurile din „Teze neterminate“, mai mult, a fost rudă cu Elias Canetti, autorul „Orbirii“. Care sunt astfel de autori, cărţi, personaje abstruse care v-au fascinat o viaţă întreagă şi care fac parte din „bagajul“ dvs. personal, dincolo de canonul pe care-l asimilăm inerent? Cu alte cuvinte, un canon personal, alternativ.
Lui Vona i-am publicat mai multe cărţi, patru... Era un om fermecător, un bărbat foarte interesant, ezitant, speriat, ceea ce pe mine mă mira foarte tare, eu am avut totdeauna naivitatea de a crede că dacă un om are trup de bărbat şi e mare, pe deasupra şi frumos, are nişte avantaje în viaţă, un fel de curaj înnăscut... un curaj pe care nu trebuie să-l mimeze, cum am făcut eu, ci pe care îl deţine în chiar carnea şi oasele corpului propriu... Or, Albert, cum ajunsesem să îl alint, avea structura psihică similară cu a lui Kafka şi Canetti, era ezitant şi fragil, într-o stare de retractilitate şi vulnerabilitate izbitoare... Era şi nemaipomenit de inteligent, conversaţiile cu el erau o minune, am mai cunoscut un singur om cu care am avut asemenea strălucite, inegalabile conversaţii. Îmi dădea senzaţia că înţelege orice, cu iuţeala fulgerului. Avea o intuiţie psihologică instantanee... Şi o mare frică de viaţă. Ne-am împrietenit, suna la noi acasă la orice oră din zi şi din noapte, o dată a sunat la 4 dimineaţa, a fost un coşmar pentru noi, noi credeam că e în pericol şi, de la distanţa la care se află Clujul faţă de Paris, ne aflam în imposibilitatea să-i sărim în ajutor... Am cunoscut mulţi oameni interesanţi şi pe fiecare în parte l-am îndrăgit pentru amprenta proprie, eu recunosc că mă atrage inteligenţa „implantată“ într-o sau „ieşită“ dintr-o structură sufletească complicată, cu antene perceptive pentru abisul uman. De la Gabriela Melinescu, care e o femeie fascinantă, la Alexandru Vona, am cunoscut măcar vreo zece, poate cincisprezece asemenea oameni, fiecare cu pecetea psihică proprie. Dar el era sus de tot.

Redactor-şef la „Apostrof“

Marta Petreu este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic (născută Rodica Marta Crişan; n. 14 martie 1955, comuna Jucu de Jos, judeţul Cluj, Transilvania), profesoară, scriitoare şi editoare. S-a format în ambianţa intelectuală a mişcării literare „Echinox” de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

Este profesoară de istoria filosofiei româneşti la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi redactor-şef (din 1990) al revistei „Apostrof”, publicaţie mensuală editată de Uniunea Scriitorilor din România şi de Fundaţia Culturală Apostrof.

A obţinut un doctorat în filosofie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Valenţele estetice ale anamorfozei logice” (1992), conducător ştiinţific fiind profesorul Ion Ianoşi.

A debutat editorial in 1981, cu volumul de poeme Aduceti verbele. Alte volume de poeme: Dimineata tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme nerusinate (1993); Cartea miniei (1997); Apocalipsa dupa Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006). Este autoarea mai multor volume de eseuri si studii despre filosofia si cultura romaneasca: Teze neterminate (1991); Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau „Schimbarea la fata a Romaniei” (1999; ed. a II-a, 2004); Ionescu in tara tatalui (2001; ed. a II-a, 2002); Filosofia lui Caragiale (2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008; ed. a II-a, 2010). La Editura Polirom au mai aparut: Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009; ed. a II-a, 2010), Acasa, pe Cimpia Armaghedonului (2011), Apocalipsa dupa Marta (2011), Cioran sau un trecut deocheat (2011), De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca (2011), Filosofia lui Caragiale (2012), O zi din viata mea fara durere (2012), Ionescu in tara tatalui (2012), Jocurile manierismului logic (2013), Filosofii paralele (2013) si Biblioteci in aer liber (2014). Volumele sale au fost traduse in Franta, SUA, Elvetia, Ungaria si Serbia.