INTERVIU Liliana Nicolae, jurnalistă: „Reporterul trebuie să fie un om liber“

INTERVIU Liliana Nicolae, jurnalistă: „Reporterul trebuie să fie un om liber“

Jurnalista Liliana Nicolae a fost în zone de conflict precum Kosovo, Irak şi Transnistria, în perioada în care a lucrat la BBC World Service, secţia Bucureşti.   Foto: Arhiva personală

Liliana Nicolae (46 de ani), producător la Radio Europa FM şi colaborator la revista „Dilema veche“, a vorbit despre reportajele din prima ei carte, „Locuri. Oameni. Poveşti“, precum şi despre bucuria de a descoperi jurnalismul în afara redacţiei, printre oamenii la care se duce sub imboldul curiozităţii, fără să-şi facă prea multe planuri.

Ştiri pe aceeaşi temă

Liliana Nicolae împărtăşeşte cu uşurinţă cunoştinţele despre jurnalism: „Pune-mi întrebările în ce ordine vrei şi ne adaptăm pe parcurs. Eu aşa fac la interviuri“. A adunat aproape 50 de reportaje în volumul „Locuri. Oameni. Poveşti“, publicat anul trecut la Casa de pariuri literare, din dorinţa de a le păstra laolaltă pentru cei care caută îndrumare. Se gândeşte la studenţii de la facultăţile de jurnalism şi, în egală măsură, la reporterii cărora poate că le lipsesc reperele.  
Paginile cărţii cuprind atât texte apărute în revistele „Dilema veche“ şi „Elle“, cât şi adaptări după reportaje şi documentare difuzate la Radio România Actualităţi. Liliana Nicolae a lucrat la BBC din 1999 până în 2008, când s-a închis secţia în limba română din Bucureşti. Acolo a învăţat să pună lucrurile în context. Pe lângă subiectele serioase, ca viaţa comunităţilor de romi şi a persoanelor cu dizabilităţi, a abordat şi teme cu tonuri vesele, precum lumea satelor Cuca Măcăii şi Cucuieţii din Deal.  Liliana Nicolae a transmis pentru BBC din Kosovo, Irak şi Transnistria. În preajma soldaţilor şi a armelor, nu şi-a reprimat temerile, ci le-a dat frâu liber, pentru că a înţeles că sunt emoţii fireşti. Unele voci sunt ideale pentru radio, iar a Lilianei Nicolae pare să se afle printre ele. Nu e deloc monotonă, căci şi-o modulează cu grijă. Ridică şi coboară uşor glasul, rosteşte clar cuvintele şi face pauze scurte. Ascultătorul îşi aminteşte  lesne timbrul ei prietenos. 
 
În carte se află şi un text despre jurnalistul interbelic Filip Brunea-Fox. De ce aţi vrut să daţi de oameni care l-au cunoscut personal? 
Citisem cartea lui, „Reportajele mele“, care mi-a plăcut foarte mult. De aceea, am vrut să descopăr şi omul din spate. Nu prea mai există reportaje ca cele făcute de el şi nici nu prea avem alţi jurnalişti de reportaj consacraţi, care să fie un model pentru cei care scriu astăzi. În plus, cred că avem în comun plăcerea de a sta printre oameni. Şi eu mă bucur să găsesc persoane simple, în special. Nu prea mă încântă să scriu despre vedete, de exemplu, şi cred că în spatele fiecărui om se află, de fapt, o „vedetă“, dacă ai răbdare să o descoperi. 
 
Puteţi face reportaje scrise sau audio, în lipsa empatiei faţă de „personaje“?
Am stat de vorbă şi cu persoane care fac puşcărie, arestate şi condamnate pe viaţă. Nu cred că e neapărat să empatizezi cu cei pe care îi intervievezi sau să fii de acord cu ei. Bineînţeles că e mai uşor să scrii despre cei pe care îi înţelegi mai bine şi în care, într-un fel, te regăseşti, dar e la fel de important să descoperi diferenţele dintre oameni. 
 
Ce subiecte v-au dat bătăi de cap?
Când îţi place ceea ce faci, nu poţi să spui că e ceva dificil. E o provocare atunci când te duci într-un sat al romilor, pentru că, într-adevăr, nu sunt foarte deschişi în prezenţa jurnaliştilor. Dar e provocare şi când te duci într-un cămin de bătrâni, unde oamenii sunt predispuşi la poveşti şi vor să stea de vorbă cu tine. Nu înseamnă că ai o siguranţă, căci acolo provocarea constă în a găsi ceva inedit în ceea ce îţi spun sau în a-i determina să-ţi mărturisească lucruri mai personale.
 
Este important să aibă încredere.
Unii au încredere de la început şi spun foarte multe lucruri, iar aici intervine răbdarea. Jurnalistului nu i se oferă pe tavă subiectul sau povestea nemaipomenită. Trebuie să pui întrebarea potrivită, la momentul potrivit, pe tonul potrivit. Nu îţi iese întotdeauna sau nu de prima dată. 
 
Aţi ajuns în zone de conflict precum Irak, Kosovo şi Transnistria. 
M-am gândit că orice jurnalist care e pasionat de ceea ce face trebuie să descopere şi o astfel de lume. Să vadă ce e dincolo de împuşcături şi de pericol. Cred că e mult mai dificil pentru oamenii de acolo decât pentru mine, care am fost un trecător prin zonă. Mă simţeam oarecum în siguranţă, dar nu înseamnă că nu aveam temerile mele. În Irak, de exemplu, m-a marcat o întâmplare. Un batalion a plecat în România înaintea mea. Îşi terminase misiunea şi, după şase luni în care nu s-a întâmplat nimic, comandantul a murit în ţară, într-un accident de circulaţie. Uneori, pericolul nu este acolo unde te aştepţi.
Jurnalistului nu i se oferă pe tavă subiectul sau povestea nemaipomenită. Trebuie să pui întrebarea potrivită, la momentul potrivit, pe tonul potrivit. Nu îţi iese întotdeauna sau nu de prima dată. 
Cât aţi stat în Irak?
O săptămână. De aceea spun că am fost un trecător.
 
În Transnistria, sub acoperire
Cu cine aţi vorbit?
Cu militarii români şi cu cei străini. Am observat diferenţele dintre români, italieni şi britanici, care erau în aceeaşi tabără. Condiţiile în care stăteau erau foarte diferite. Soldaţii români locuiau în nişte corturi puse direct pe pământ, fără aer condiţionat. Aveau frigidere antice, burduşite cu sticle de apă care se goleau foarte repede, fără să apuce să se răcească. Ceilalţi stăteau în barăci cu aer condiţionat. 
 
A fost vreun incident?
De obicei, incidentele au loc când militarii pleacă în misiune, când părăsesc tabăra. Merg să verifice dacă drumurile pe care urmează să vină un convoi sunt sigure, dacă nu cumva există bombe. Atunci mai poate exploda câte o bombă, dar, de obicei, taberele militare nu sunt atacate.
 
Ce s-a întâmplat în Kosovo?
Am fost acum mult timp, dar fiecare astfel de deplasare te marchează. O profesoară mi-a povestit că a plecat cu elevii ei într-o tabără în România şi copiii au fost surprinşi că nu vedeau pe stradă militari cu arma în mână, ca acasă, ceea ce le-a dat la început un sentiment de nesiguranţă. Pentru ei, normalitatea e alta. Tot acolo, un localnic s-a supărat pentru că a crezut că îl fotografiam pe el. Ne-a blocat drumul şi am avut un moment mai tensionat, cu poliţie.  
 
Cum vă stăpâniţi teama în astfel de situaţii?
Nu îţi înăbuşi teama, e firesc să o simţi. Am plecat spre Irak cu un avion al armatei şi, când ne-am apropiat, ni s-a spus să tragem obloanele. S-au stins toate luminile exterioare ale avionului şi atunci am realizat că acesta poate fi o ţintă. Mi-a fost un pic teamă, dar ce puteam să fac? După ce am ajuns, am fost cazaţi într-o baracă a italienilor. Aveam un aparat de aer condiţionat care făcea un zgomot infernal şi eu n-am realizat de unde venea. Toată noaptea am avut impresia că au aterizat şi decolat avioane lângă baraca noastră. În orice caz, cel mai teamă nu mi-a fost în Kosovo sau Irak.
 
În timpul unui interviu, la baza militară Mihail Kogălniceanu.     Foto: Arhiva personală
 
Dar unde?
Într-un sat din judeţul Giurgiu, unde făceam un banal reportaj despre gropile de gunoi. Am văzut un bătrân care meşterea ceva în curte dar n-am intrat neinvitată, ci am strigat la poartă. A ieşit un alt domn, căruia i-am spus că vreau să vorbesc cu bătrânul care lucra acolo. I-am explicat că sunt de la radio şi mi-a dat voie. M-am dus, toate bune, iar când să plec, cel care îmi deschisese, mi-a blocat calea. „Credeţi că plecaţi aşa din curtea mea, fără să vorbiţi şi cu mine?“. Atunci mi-am dat seama că omul era beat. Eu voiam să ies, el se dădea într-o parte. Era un joc. Norocul meu a fost că s-a încălzit şi s-a dezbrăcat de tricou şi, culmea, în loc să-l arunce, s-a dus să-l aşeze. Am fugit până la maşină cât m-au ţinut picioarele. 
 
Povestiţi-mi şi despre Transnistria.
M-am simţit ca într-un film rusesc cu soldaţi de pe vremuri. Cotrolul era foarte strict, timpul meu a fost limitat şi am preferat să fiu „Trecător prin Transnistria“, aşa cum e şi titlul reportajului. Îmi trebuiau aprobări pe care nu eram sigură că le obţin. Am fost sub acoperire şi n-am vorbit cu prea mulţi oameni, pentru că exista riscul să fiu descoperită. Mai mult am observat, am surprins atmosfera.
Consideraţi că jurnalismul narativ, venit pe calea americană, „salvează“ reportajul de la noi?
În cea mai mare parte, la noi se scrie reportaj narativ. Eu cred în lucrurile clasice, nu ştiu dacă e bine sau nu. Poate pentru că am lucrat o vreme la BBC, în Bucureşti. Se tot vorbeşte despre conservatorismul britanicilor, care se regăsea şi în stilul jurnaliştilor respectivi. Cred că la baza jurnalismului se află nişte reguli simple. Nu spun că valul nou e rău, doar că e diferit.
 
Aţi identificat diferenţele?
Se bazează mai mult pe poveste decât pe informaţie, după părerea mea. Reportajul clasic se axează în egală măsură pe povese, informaţie şi atmosferă. 
 
Deşi publicul apreciază reportajele, instituţiile media nu prea investec în astfel de produse jurnalistice.
Trebuie să pleci pe teren, îţi ia mult timp, iar o redacţie nu îşi permite să plătească un om care să petreacă mai multă vreme pentru un produs jurnalistic. Poate să redacteze cinci sau şase ştiri, iar redactorul le pune în balanţă cu reportajul şi alege cantitatea, pe de o parte. Pe de altă parte, nu cred că sunt foarte multe persoane care preferă acest gen jurnalistic, pentru că e mai greu. E mai simplu să verifici o informaţie prin telefon sau pe Internet, decât să pleci din faţa calculatorului. Poate e frig, poate plouă. Farmecul mersului pe teren este că înveţi ceva  din drumurile pe care le faci. 
 
Jurnaliştii independenţi preferă să meargă pe teren. 
Într-adevăr, cei care fac reportaj sunt, în mare măsură, jurnalişti independenţi.
 
Îi urmăriţi?
Sigur, iar pe mulţi dintre ei îi admir pentru subiectele pe care le abordează şi pentru felul în care scriu. Mă bucur că mulţi sunt foarte tineri. Înseamnă că jurnalismul de calitate nu s-a pierdut cu totul. 
 
Curiozitate şi călătorie
Credeţi în clasificările din manualele de jurnalism: în reportaje de atmosferă sau de eveniment, de pildă?
 E teorie, nu prea cred. N-am făcut Facultatea de Jurnalism, dar ţin minte că mi-a căzut în mână un manual, la vreo patru ani după ce începusem să lucrez în presă, după Revoluţie, în ’94.  Citind, mi-am dat seama că ştiam toate lucrurile de acolo, pentru că le învăţasem pe teren. Începuturile jurnalismului au fost în Giurgiu. Pe vremea aceea, chiar nu aveam de la cine să învăţ şi am făcut-o din mers, iar instinctul şi curiozitatea, m-au dus în direcţia bună. 
 
Vă stabiliţi o structură pentru reportaj înainte de a pleca pe teren?
Nu, pentru că, de multe ori, ceea ce îţi imaginezi că vei găsi pe teren diferă foarte mult de realitate. Dacă pleci de acasă cu un plan, eşti tentat să-l urmăreşti pas cu pas şi există riscul să pierzi din vedere anumite lucruri, care pot fi mai interesante. Când merge pe teren, reporterul trebuie să fie deschis, curios, să nu se încadreze în nişte tipare. E bine să fie un om liber, să observe, să întrebe. 
 
Ce efecte are astăzi reportajul asupra publicului?
Reportajul poate avea acelaşi impact pe care-l are asupra celui care scrie: de a descoperi locuri noi, oameni noi, poveşti. Se tot spune că nu există un public pentru reportaje. Nu are cum să fie public pentru ceva ce nu prea se găseşte pe piaţă. Dacă îl obişnuieşti pe cititor, ascultător sau telespectator cu un astfel de gen, în timp, publicul se formează. 
 
Oare nu greşim când afirmăm că publicul nu vrea să citească texte lungi?
Noi îi oferim texte mai lungi sau mai scurte, el are dreptul să aleagă.
 
Reportajul are rolul de a informa sau de a emoţiona?
Ambele. Reportajul clasic cuprinde şi informaţie, punere în context, poate şi o mică analiză pe care o poate face chiar cititorul, după ce termină lectura. Eu evit să trag concluzii la reportajele mele. Prezint faptele şi îl las pe cititor să conchidă. 
 
Cum vă selectaţi subiectele?
În primul rând, sunt curioasă şi îmi pun întrebări. Apoi, citesc, vorbesc cu oamenii sau, uneori, plec pe teren în locuri despre care ştiu câte ceva sau despre care nu ştiu nimic. Descoperirile de pe teren sunt cel mai frumos mod de găsi subiectele. De asemenea, e important să fii informat, să faci materiale şi despre subiecte de actualitate. Dacă nu ştii ce se întâmplă, nu ai cum să vii în întâmpinarea cititorului cu un reportaj care îl interesează. Îmi place când un reportaj este citit peste ani şi pare actual.
Reportajul poate avea acelaşi impact pe care-l are asupra celui care scrie: de a descoperi locuri noi, oameni noi, poveşti. Se tot spune că nu există un public pentru reportaje. Nu are cum să fie public pentru ceva ce nu prea se găseşte pe piaţă. Dacă îl obişnuieşti pe cititor, ascultător sau telespectator cu un astfel de gen, în timp, publicul se formează. 
Ce teme preferaţi?
Mă atrag cele despre care nu ştiu nimic sau de care am auzit vag. De la acea informaţie imprecisă ajung să construiesc un întreg. Făcând un reportaj despre furtul secolului de la Muzeul Bruckenthal, din anii ‘68, am aflat despre un comisar de miliţie, Dumitru Ceacanica. Mi-a rămas în minte numele lui şi impresia pe care el le-a făcut-o oamenilor cu care a vorbit în timpul anchetelor. Toată lumea îl descria drept un om care îşi cunoştea bine meseria şi care ştia cum să ducă o anchetă la bun sfârşit. Am început să întreb în stânga şi în dreapta despre el şi aşa am descoperit un personaj fascinant, despre care am făcut un documentar la radio. O să-l transcriu la un moment dat şi într-un reportaj. Ştiam multe lucruri despre acest personaj, dar nu-l văzusem, nu aveam nicio fotografie cu el. Doar îmi imaginasem cum arăta. Am ajuns la fiica lui, care mi-a mărturisit că n-a mai dat niciun interviu. Probabil că nu a mai fost nimeni interesat. Într-un fel, Ciacanica a fost mica mea descoperire. Am văzut poze cu el şi imaginea pe care mi-o creasem a coincis cu cea din fotografie. 
 
Cum aţi ales jurnalismul, fără să fi urmat o facultate de profil?
A fost o întâmplare. Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Începutul anilor ‘90 m-au prins lucrând într-o fabrică din Giurgiu. Abia terminasem liceul, nu luasem la Drept şi mă pregăteam pentru următorul an. În fabrica aceea scriam la o gazetă de perete. După ’90, au fost prezentate în presă multe cazuri umanitare. Până atunci, nu prea s-a vorbit despre asta. Brusc, am descoperit oameni bolnavi şi săraci. Am pornit de la un astfel de caz, după ce am văzut un anunţ chiar în „Adevărul“ despre o femeie al cărei copil era bolnav. Am scris despre ea în gazetă, am strâns bani şi pe urmă ne-am gândit să strângem şi mai mulţi, aşa că ne-am dus cu articolul la ziarul local din Giurgiu. Le-a plăcut textul şi m-au întrebat dacă vreau să lucrez pentru ei. Le-am spus că încerc, iar la scurt timp m-au angajat. Cred că a fost o întâmplare fericită, pentru că şi acum, după mai bine de 25 de ani, realizez că îmi place foarte mult ceea ce fac. 
 
Reportajul radio, o provocare
Cum aţi ajuns la BBC?
Din ‘95 eram colaboratoarea lor la Giurgiu, lucram la un radio care retransmitea BBC-ul. Am transmis de la un eveniment care îi interesa şi, după patru ani, m-au chemat la redacţia din Bucureşti. Acolo am învăţat multe despre reportajul radio, care e foarte diferit de cel scris. E o provocare în plus să spui ceva doar prin sunete şi, în plus, timpul e limitat. 
 
Sunt imagini auditive menite să ţină publicul atent.
Da, la început a fost dificil, dar acum nu mai este, pentru că a intervenit experienţa. Chiar am depăşit reportajul radio şi am ajuns să fac documentare radio. Îmi plac tocmai pentru că nu e simplu şi ai posibilitatea să tratezi un subiect complex din mai multe unghiuri de vedere. Te învaţă să gândeşti în scene, să îl ajuţi pe ascultător să vadă cu ochii minţii ceea ce ai observat tu pe teren. 
 
De multe ori, renunţaţi la o parte din material pentru a vă încadra într-un timp scurt.
Mă ajută ceea ce am învăţat la BBC, şi anume să extrag esenţialul din înregistrări şi să păstrez ceea ce contează. 
 
În genere, urmăriţi ca ascultătorul să rămână cu anumite idei?
Îmi stabilesc nişte idei pe care vreau eu să le conturez. Ascultătorul rămâne cu ce crede că merită. Nu-i cer nimic. 
 
E dificil să adaptaţi un reportaj radio pentru presa scrisă?
La BBC era o regulă şi, chiar dacă e vorba de radio, cred că se poate aplica şi în reportajul scris: să îi vorbeşti ascultătorului ca şi cum i-ai vorbi celui mai bun prieten. Asta încerc să fac atunci când scriu. Nu dau foarte mare importanţă formei reportajului. Desigur, sunt atentă la cuvintele pe care le folosesc, dar cred că e mai important ce spun informaţiile pe care le transmit şi povestea. Cheia este simplitatea prin care spui mai departe ceea ce ai aflat, pentru că lucrurile simple rămân mai uşor în mintea celui care citeşte sau ascultă. Dacă te complici, cred că publicul se îndepărtează puţin. Simplitatea nu înseamnă întotdeauna simplism.
 
Cum aţi hotărât să adunaţi reportajele într-o carte?
M-am gândit că, încet, încet, se pierde acest gen sau că se transformă. Şi e bine să rămână, dincolo de poveşti, şi stilul acestui jurnalism clasic, care, din păcate, nu prea îşi mai găseşte locul în presa contemporană. Cred că studenţii de la jurnalism sunt interesaţi de o astfel de carte şi mi se pare că i-ar ajuta. Mulţi jurnalişti pleacă din presă pentru că nu sunt încurajaţi să rămână. Astăzi, e foarte greu să supravieţuieşti făcând un jurnalism cinstit. 
 
CV
Reporter European
Numele: Liliana Nicolae
Data şi locul naşterii: Giurgiu, 1969
Studiile şi cariera: Între 2005 şi 2006, a făcut un stagiu la BBC World Service, la Londra. 
Din 1999 până în 2008, a fost redactor la BBC World Service, la secţia din Bucureşti. Apoi, a lucrat la Radio România Actualităţi. Din 2007, scrie reportaje pentru „Dilema veche“, iar în prezent este producător la Radio Europa FM şi predă reportajul radio la Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism din Chişinău. Reportajele sale au obţinut premii precum: Cel mai bun reportaj radio (acordat de Clubul Român de Presă, în 2003), „Reporter European“ (acordat de Parlamentul European, în 2008 şi 2013) şi Cel mai bun articol de presă scrisă (Agenţia RADOR, 2009). 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările