INTERVIU Iulian Comănescu: „Am scris povestiri pentru copii ca să-i pot citi lui Efrem ceva suportabil pentru mine“

Iulian Comănescu vorbeşte despre „Călătorie pe Volta, Planeta Becurilor“, prima sa carte pentru copii, pe care a scris-o şi din dorinţa fiului său, Efrem, de a deveni personaj principal cuprins într-un volum, dar şi din propria nevoie de a evita poveştile „vechi“ ale lui Ispirescu sau Creangă, care nu l-au fascinat nici măcar în copilărie, iar astăzi au devenit greu de înţeles de cei mici.

La sfârşitul anului trecut, Iulian Comănescu (54 de ani) a îmbrăcat haina autorului de cărţi pentru copii. În timpul carantinei, pe care şi-a petrecut-o în Bruxelles, a hotărât să-i scrie fiului său, Efrem, care atunci avea 5 ani, câteva poveşti pe subiecte care îi interesau pe amândoi. Aşa a apărut „Călătorie pe Volta, Planeta Becurilor“, în care personaje rincipale sunt doi copii reali – Efrem şi prietena lui, Alma –, care, alături de micul Titi, pleacă într-o aventură cosmică, pe Planeta Volta, conduşi de noul lor amic, Becul. Voiajul spaţial este un bun pretext pentru ca micuţii să afle despre Sistemul Solar şi despre Pământ, despre gravitaţie şi imponderabilitate, dar şi despre delicioasele mâncăruri sănătoase, fără zahăr, bune pentru copii, pe care le prepară locuitorii de pe Volta. Într-o corespondenţă din Capitala Belgiei, Iulian Comănescu vorbeşte despre cât de importante sunt poveştile pentru copii scrise cu cap, relevante în prezent, despre fascinaţia pentru spaţiul cosmic pe care o împărtăşeşte cu fiul său, dar şi despre ce a însemnat pandemia, cu bune şi cu rele.

„Weekend Adevărul“: Carantina de la începutul pandemiei v-a prins în Bruxelles, unde abia vă mutaserăţi cu familia. Pe blogul personal spuneaţi că această carte înseamnă evadarea dumneavoastră din izolare. Cum aţi resimţit acea perioadă, cum i-aţi făcut faţă şi cu ce aţi rămas pentru viitor?

Iulian Comănescu: Am aterizat la Bruxelles, cu bilet numai dus, la sfârşitul lui februarie. Am continuat balamucul casnic compus din cutii cu cărţi, saci cu haine, cumpărat linguri şi naiba-mai-ştie-ce, început în România în decursul lui ianuarie, şi am reuşit să trimitem copiii la Şcoala Europeană destul de repede. După vreo săptămână de mers la şcoală, s-a terminat şcoala. A venit primul lockdown din Belgia şi am rămas cu copiii într-o casă submobilată, fiindcă n-avem ce şi de unde cumpăra. Soţia mea, Ana-Maria Caia, are o poziţie absolut fascinantă la Comisia Europeană, face comunicare pentru Adina Vălean, comisarul nostru. Copiii au rămas cu mine. Şi-atunci m-am trezit în situaţia în care s-au trezit şi alţi părinţi, în principiu workaholici (n.r. – dependenţi de muncă): faţă în faţă cu Efrem, un copil de 5 ani, izolat, care până atunci evoluase fericit în cele două găşti, grădiniţa şi Cişmigiul, cu bona. Şocul a fost nepreţuit: am reuşit în fine să-i dedic suficient timp şi atenţie şi din treaba asta ne-am ales inclusiv, sau mai ales, cu povestirile cu el, Alma, Titi şi Becul. Care au fost terapeutice şi pentru mine, fiindcă viaţa mea se umpluse de cutii de carton, găleţi şi mopuri, curieri care nu mai veneau şi îi pândeam idiotic pe fereastră, fiindcă interfonul încă nu funcţiona. În paralel, mai aveam alte treburi sublime, cum ar fi nişte schimbări birocratice legate de firmă, Internetul care nu venea, fiindcă interfonul nu funcţiona, acte legate de rezidenţa belgiană – mă rog, ce-mi place mie mai mult în viaţă. Le mulţumesc pe această cale avocaţilor mei din România, cum le mulţumea Gică Petrescu doctorilor în fiecare interviu, pentru că am reuşit să o scoatem la capăt cu schimbări de sediu şi rebranding. În fine – vorbind serios, am reuşit să fac ceva cu mintea şi abilităţile mele, ceea ce a fost o gură mare de oxigen, dar, în plus, mi-a oferit privilegiul de a-i livra lui Efrem o versiune mai realistă şi integrală a mea, care să includă şi ce naiba fac eu în fiecare zi la calculator, esenţa mea profesională pe înţelesul lui.

Cu puţin ajutor de la prieteni

Spuneaţi în prefaţa cărţii că ideea de a scrie o poveste pentru copii a venit de la Efrem, care şi-a dorit să aibă o carte despre el, ca aceea despre Mihnea Constantinescu (n.r. – publicată de Iulian Comănescu în 2019). Nu pot să nu întreb: ce a zis băieţelul dumneavoastră când i-aţi citit prima dată povestirea?

Prea multe n-a zis, însă a zâmbit larg. Eu am simţit că am dat lovitura, fiindcă ascultase cu interes şi satisfacţie până la capăt. La dimensiunile scrierilor pentru adulţi, o povestire de felul ăsta e un fel de proză scurtă, nu mare lucru. Dar din punctul de vedere al unui copil de mai puţin de 5 ani, cât avea el la data respectivă, e mult.

În ce mă priveşte, în mod normal, mă gândesc la Spaţiul Cosmic rar. Uneori, când constat de câtă prostie şi răutate e capabilă specia umană, îmi amintesc de aselenizare şi zic şi eu, ca Walter Cronkite: «Man on the Moon... oh, boy!», iar asta e o mare consolare.

Ce părere are acum, când e publicată de o editură mare şi ajunge în faţa atâtor altor copii?

O, sărăcuţul, la început a fost dezamăgit că nu-i mai scriu povestiri – am patru gata şi încă vreo două în cap. După aceea a început să înţeleagă cum e cu cărţile, că durează. Dar s-a prins şi în procesul ăsta – am editat povestirea împreună, de exemplu, ceea ce n-a fost deloc un alint. E un loc pe la începutul „Călătoriei pe Volta“ în care personajul Efrem îl ia în spate pe Titi ca să ajungă la întrerupător – în varianta originală lumina o stingea singur, fiindcă era „mare“. Efrem a obiectat, fiindcă nu poate încă ajunge la întrerupător – „Ba nu, l-am luat pe Titi în spate, că e mai mic! –, şi mi s-a părut o obiecţie serioasă, fiindcă lucrurile trebuie să aibă sens din punctul de vedere al copiilor.

A dezbătut înainte sau după această povestire dacă se face astronaut când va fi mare?

Astronauţii şi Universul sunt una dintre marile pasiuni ale lui Efrem. L-au mai interesat vulcanii, corpul uman, dinozaurii... În perioada izolării, imediat ce-am avut Internet, ne-am făcut „cinematograf“ în casă, din televizorul din România şi un teanc de cartoane rezultat din cutiile cu cărţi – canapelele şi altele încă nu veniseră. La cinematograf, ne uitam la documentarele de pe Curiosity Stream, unele nu foarte spectaculoase, dar toate cu sens şi adecvate la ultimele date ştiinţifice, istorice sau culturale. Acolo e plin de planete, asteroizi, sateliţi, zboruri spaţiale. Ne-am apucat să facem împreună binging cu un ochi pe timpul petrecut de copil la ecran, Efrem a aflat tot felul de chestii, ca faptul că Pământul şi Luna s-ar putea să fi apărut în urma coliziunii altui Pământ, mai vechi, cu o planetă asemănătoare, ipotetică, pe nume Theia. A trebuit să-l întreb chiar acum, când scriu interviul, cum se cheamă planeta ipotetică, de exemplu.

Foto: În vara lui 2017, Efrem privea lumea de sus, la Festivalul Strada Armenească; Sursa: arhiva personală

Marte, mai fascinantă decât Luna

De ce aţi ales o aventură spaţială? Împărtăşiţi amândoi pasiunea pentru spaţiul cosmic?

Cu Efrem v-am lămurit oarecum. În ce mă priveşte, în mod normal, mă gândesc la Spaţiul Cosmic rar. Uneori, când constat de câtă prostie şi răutate e capabilă specia umană, îmi amintesc de aselenizare şi zic şi eu, ca Walter Cronkite: „Man on the Moon... oh, boy!“, iar asta e o mare consolare. Chestia asta m-a bântuit în mod logic în lockdown, fiindcă izolarea dă anxietate şi anxie-tatea poate da regresie, iar eu asta am făcut, regresie. Prima mea amintire e aselenizarea, când am avut voie să stau noaptea la televizor şi chiar cred că am fost trezit pentru a vedea live imaginile acelea alb-negru, pâlpâitoare, pe care le găsim azi pe YouTube. Dac-o fi fost prima aselenizare, Apollo 11 – poate-a fost una din următoarele, nu mai ştiu, dar cu siguranţă nu e o amintire indusă. Bineînţeles, i-am transmis ceva din asta lui Efrem şi a fost o regresie oportună – el e puţin mai mare decât eram eu când mă uitam la aselenizări, visul pe care i l-am încurajat e unul sincronizat cu vârsta lui. Ceea ce a fost terapeutic pentru amândoi şi mă duce la ideea că copiii sunt un mod de a-ţi retrăi viaţa. Dar să vă spun un lucru: astronautul lui preferat nu e Neil Armstrong, ci Marc Wattney, „Marţianul“ lui Ridley Scott (n.r. – film din 2015, cu Matt Damon). Tot bântuind printre documentarele alea, cu poveştile cu Luna n-am avut prea mare succes. Marea lui pasiune e Marte – una dintre următoarele povestiri fix despre asta e. Ceea ce e normal, fiindcă e încă o ţintă neatinsă de om, aşa cum era Luna înainte să o ating eu pe ecranul televizorului, la sfârşitul anilor ‘60. La vârsta mea, poţi visa să te întorci. La vârsta lui, poţi visa să te duci.

„În pandemie, Cortina de Fier s-a privatizat, am avut-o toţi în faţa uşii“

Pe blog spuneaţi: „Visul spaţial e o miză foarte bună în izolare. Unde-ţi poţi satisface mai bine, la modul imaginar, dorinţa de ieşire, de rupere cu monotonia, decât în Cosmos? Aşa a fost şi în Războiul Rece, dar despre asta o să vă povestesc altădată“. Povestiţi-ne acum.

Pe la sfârşitul lui 2019 l-am descoperit pe Victor Pelevin. „Omon Ra“, primul lui roman, mai puţin cunoscut decât „Generaţia Pi“, este o poveste sfâşietoare şi hilară despre un copil abandonat, a cărui singură salvare e participarea într-un program spaţial sovietic. Când mi-am adus aminte de asta, m-am gândit că poate-s cam pionier, criptocomunist sau ce vreţi, de visez la astea. După aceea m-am gândit la Războiul Rece, fiindcă toate astea fix atunci se întâmplau, şi mi-am dat seama că e cea mai bună analogie pentru pandemie. Am căutat cu toţii perioade istorice asemănătoare, dar pentru mine asta e, Războiul Rece. Fiindcă atunci am avut Cortina de Fier, care tot izolare însemna. Ei bine, în pandemie, Cortina de Fier s-a privatizat, am avut-o toţi în faţa uşii. Pare ciudat, fiindcă versiunea asta privată lasă să intre lucruri, deşi nu te lasă să ieşi, dar cam asta a fost Cortina de Fier în vremea Războiului Rece. Străinii puteau intra, dar tu nu puteai ieşi. Azi, noi tindem să percepem metafora în sensul lui Churchill din 1946, de supergraniţă trasată imediat după Al Doilea Război Mondial. E un sens identic cu dezolarea istorică pe care o poţi simţi în 2020, în Uniunea Europeană, oriunde-ai fi. Dar acum 40 de ani, psihologic, senzaţia asta era – că unele chestii, destul de puţine, pot intra, dar tu nu poţi ieşi. O metaforă mai potrivită ar fi că eşti de partea nedorită a unei supape.

Este o analogie istorică pe care n-am auzit-o în aceste luni de pandemie, poate şi pentru că e mai greu de intuit pentru cei din jurul meu, născuţi în anii ’80-’90.

Probabil de aceea noi, cei care am prins comunismul, ne-am adaptat mai uşor la izolare . N-aveai lumină, căldură sau carne – aia era. Acum, măcar, am putut să ni le comandăm de undeva, dar cu o senzaţie de penurie, cum ajungeau guma de mestecat, casetele video sau Kentul pe vremuri la noi. Adăugaţi la asta faptul că nu întâmplător cursa spaţială s-a produs în Războiul Rece. Şi în ciuda concurenţei acerbe dintre ruşi şi americani, şi Iuri Gagarin, şi Neil Armstrong au fost evenimente planetare, sărbătorite de ambele blocuri politice – sau cel puţin de oameni.

Lui Efrem i-aţi povestit despre cursa spaţială, războiul stelelor şi aselenizarea din timpul Războiului Rece – sau e prea devreme pentru el?

Cu Luna am avut un succes relativ. Îl interesează ca astru – ştie că n-are atmosferă şi de aceea e plină de cratere, că seamănă cu Mercur, la fel cum ştie despre Venus că e cea mai caldă planetă, iar Jupiter e „Regele Sistemului Solar“. Mai ştie vag despre comunism şi Ceauşescu, că au fost rele, dar la capitolul „Războiul Stelelor“, ne-am uitat împreună la toate cele enşpe episoade, pe Disney+, pe care îl avem în Belgia. Am ajuns la faza pe Lego, iar Moş Crăciun i l-a adus pe R2D2. Pare foarte mulţumit de el, a susţinut că e „ăla adevărat“, fiindcă e unul mai înăltuţ, aşa.

O carte de copii pentru educarea oricui

Cred că putem spune că aceasta este o carte care le explică celor mici pe ce lume trăim. Cât a fost de greu – dar şi ce a fost frumos? – în a născoci o întâmplare din care copiii să înveţe despre locul nostru în Univers şi chestiuni de fizică, cum e gravitaţia şi imponderabilitatea?

Uşor, dar a trebuit să mă gândesc înainte. La capitolul explicaţii, dacă am o calitate de autor de copii, e aceea că pot să-i vorbesc despre un lucru sau altul lui Efrem exact în limbajul pe care îl înţelege, de la paletă lexicală la modul cum reduci noţiuni care ar avea nevoie de un aparat matematic pentru o explicaţie mai relevantă. Eu am o formaţie exactă preistorică, „trebuia“ să mă fac inginer pe vremea lui Ceauşescu, am abandonat totul cu entuziasm imediat după ’90, când m-am făcut ziarist. Dar e incredibil cât îmi foloseşte azi.

La finalul poveştii există un mic dicţionar de termeni. Cum v-a venit ideea?

Humanitas mi l-a cerut şi am fost încântat. Cartea are, desigur, şi un scop educativ şi faptul că ăsta a fost şi scopul Humanitas a fost minunat. 40% din români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului şi nu pe dos, ştim asta. Am încercat să explic cât am putut eu mai bine noţiunea de forţă din fizică, prin opoziţie cu înţelesul comun, sau diferenţa dintre un satelit, o planetă şi o stea – asta e mai uşor. Oricum, mulţi prieteni s-au mirat că mă apuc de cărţi pentru copii, după biografii de personaje politice sau analize media. Am mai zis-o: în România de azi, „Pământul se-nvârte în jurul Soarelui şi nu pe dos“ sau „ coronavirusul există“ nu sunt enunţuri ştiinţifice, ci subiecte de dezbatere sau de ştiri. Şi atunci fac şi eu debunking de fake news (n.r. – demistificarea ştirilor false) acolo unde merită şi cu instrumentele care funcţionează, odată ce media în sine e ceva destul de apropiat de o cauză pierdută.

Ilustraţiile, ca un film de hârtie

Pentru o carte de copii, ilustraţiile sunt la fel de importante ca povestea în sine. Raluca Burcă a reuşit să transpună foarte frumos şi clar în imagini explicaţiile şi acţiunea din text. Cum aţi colaborat cu ea?

Incredibil, prin intermediar. Dacă această carte sau această serie i se datorează cuiva, e Iustina Croitoru, de la Humanitas Junior, care a transmis lucruri la deal şi la vale, cu o eficienţă perfectă. A fost foarte greu să găsim un ilustrator, iar după aceea a urmat un proces laborios de adecvare la ceea ce şi Iustina, şi eu ştiam foarte bine: o carte care să „curgă“ din imagini. Ei bine, Raluca a făcut această carte, după logica după care sunt alcătuite Dr. Seuss sau Maurice Sendak pe-afară. Ilustraţia găzduieşte textul, e orice altceva decât nişte desene aruncate pe marginea unui text lung, ca de adulţi – cum erau cărţile copilăriei noastre. Genul ăsta de ilustraţie nu „ilustrează“ nimic. Creează un univers – întâmplător chiar ăla fizic, sau ceva apropiat de el, în cazul nostru. Cum a reuşit Raluca Burcă să facă un „film de hârtie“ din chestiile mele nu ştiu. Dar are un simţ cromatic, o linie şi o imaginaţie care mă copleşesc. E cartea ei şi a Iustinei, în primul rând, altfel era un fişier de Word într-un telefon, aşa cum a cunoscut-o Efrem.

Cărţile pentru copii trebuie să fie «de-aici» şi «de-acum». Dacă le citeşti Ion Creangă sau Petre Ispirescu, copiii pur şi simplu nu mai înţeleg multe dintre cuvinte. Şi nu numai cuvinte, ci noţiuni. Câţi din congenerii urbani ai lui Efrem au de-a face cu râie căprească, custuri şi puţuri? Să prinzi muşte cu ceaslovul? E un fel de Space Invaders mai rudimentar, ăştia de-acum au tabletă.

Spuneaţi că i-aţi scris mai multe povestiri lui Efrem. Înseamnă că urmează şi alte lansări de carte pentru copii în curând?

Sigur, da. A doua e deja anunţată, e o călătorie în timp, nu în spaţiu, la Oamenii de Neanderthal. Povestirile sunt din ce în ce mai bune, fiindcă m-am prins cum trebuie scris şi am personajele deja definite. Efrem e sinele, Titi e ID-ul – antagonistul, în termeni narativi –, iar Becul e supra-ego-ul. Iar Alma... nu s-ar putea nimic fără ea. E totul şi orice, de la sidekick la instigator, un Jolly Jocker narativ perfect. Poate că în sens metafizic e mediatorul, ca Hermes. Se spune despre fete că au social skills infinit mai mari decât bărbaţii, dar eu cred că e mai mult de atât, funcţionează ca un liant al Universului. Ăla fizic cu cel al intelectului, printre altele, cred.

Creangă are nevoie de traducere

Bănuiesc că ştiţi bine piaţa de carte pentru copii din România. Cum găsiţi poveştile care li se spun azi copiilor? Le lipseşte ceva?

Istoricul meu cu cărţile pentru copii e nefericit. Nu-mi plac, nu-mi plăceau nici când eram mic, am sărit direct la „Cei trei muschetari“, Jules Verne şi „Tom Sawyer“, imediat ce-am fost capabil să citesc. Am mai zis că un alt lucru care m-a făcut să scriu povestirile astea e ca să-i pot citi lui Efrem ceva suportabil pentru mine. Înainte de asta, am tocit împreună cu Efrem autori străini celebri, ca aceia deja menţionaţi. După ce am scos cartea, mi s-a părut că sunt nesimţit, nu ştiu nimic despre cartea pentru copii din România. Şi m-am uitat pe ceea ce fac, de pildă, Liana Alexandru sau Diana Popescu. E foarte, foarte interesant. Când am citit, n-am simţit plictisul pe care îl simţeam atunci când tovarăşa ne dădea ca temă „Poveşti nemuritoare“. Cărţile pentru copii trebuie să fie „de-aici“ şi „de-acum“. Ca să înţelegeţi ce vreau să spun, o să aduc în discuţie un lucru pe care îl ştiu toţi părinţii. Dacă le citeşti Ion Creangă sau Petre Ispirescu, copiii pur şi simplu nu mai înţeleg multe dintre cuvinte. Şi nu numai cuvinte, ci noţiuni. Câţi din congenerii urbani ai lui Efrem au de-a face cu râie căprească, custuri şi puţuri? Să prinzi muşte cu ceaslovul? E un fel de Space Invaders mai rudimentar, ăştia de-acum au tabletă. Ei bine, Liana şi Diana fac o treabă admirabilă, aduc tropi şi teme narative eterne sub nasul copiilor dintr-un anume loc şi timp – şi nu fără originalitate. O anumită atitudine culturală „înaltă“ te face să te strâmbi la acest gen de transformare, care uneori e şi reducţie. Dar cum nu toţi putem învăţa sumeriană ca să citim Ghilgameş, ne bucurăm de Alexandru Mitru. În momentul de faţă, la Bruxelles, îi citesc lui Efrem poveşti cu Ştrumfi, din franceză în română. Dar el zice că îi „povestesc“ şi cam aşa e – fiindcă varianta mot à mot nu i-ar spune nimic. Trebuie să îi dau şi context cultural, şi explicaţii despre lucruri cum ar fi căruţe sau garda cetăţii. Cred că aş putea încerca să fac asta şi cu Creangă sau Ispirescu, să-i traduc din română în română.