INTERVIU Scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Nu există ucigaş mai cumplit pentru poezie decât politica“

INTERVIU Scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Nu există ucigaş mai cumplit pentru poezie decât politica“

Ioana Pârvulescu, scriitoare şi critic literar, a publicat, în noiembrie 2014, cel de-al doilea volulm de versuri.    Foto: Marian Iliescu

Autoarea Ioana Pârvulescu, care a publicat recent volumul de versuri „Cum continuă povestea“, îşi aminteşte ce amprentă a lăsat comunismul asupra stilisticii unor scriitori. În acea perioadă, un scriitor era considerat cu atât mai bun, cu cât era mai frust.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
În noiembrie 2014 a publicat cel de-al doilea volum de versuri: „Cum continuă povestea“, despre care spune că este şi ultimul, pentru că „o astfel de carte se scrie o dată în viaţă“. Ioana Pârvulescu s-a împrietenit cu timpul, care a învăţat-o că amânarea scrisului poate duce la ratarea întâlnirii cu inspiraţia. Pentru ca această întâlnire să aibă loc, inspiraţia trebuie să-i găsească pe scriitori la masa de lucru, căci munca este importantă atât în cazul poeziei, cât şi în cel al prozei. Autoarea nu are timp să scrie zilnic, aşa cum şi-ar dori, şi, de aceea, rămâne permanent atentă şi caută să înţeleagă ce se întâmplă cu ea, cu cei din jur, cu viaţa. Astfel, reuşeşte să scrie în ea însăşi, adică să-şi fixeze interior nişte lucruri, cărora le dă formă literală şi literară, atunci când simte că e momentul potrivit.
 
În orice caz, consideră că nu s-ar fi ales nimic de educaţia ei, dacă „istoria mare“ nu s-ar fi schimbat în 1989. A debutat la scurt timp după Revoluţie, în 1990, cu volumul de versuri „Lenevind într-un ochi“, după care a publicat volume de critică literară, eseuri şi romane. Printre altele, a coordonat, aproape un deceniu, colecţia „Cartea de pe noptieră“, la Editura Humanitas. 
 
„Weekend Adevărul“: În prefaţa volumului de versuri „Cum continuă povestea“ mărturisiţi că v-aţi întrerupt din romanul „Inocenţii“ pentru a scrie aceste poeme, pentru că nu aţi avut de ales. Nevoia de exprimare prin intermediul poeziei nu poate fi amânată? 
Prin întrebarea asta atingeţi, cred, o chestiune esenţială: legătura scriitorului cu timpul. Eu am o bună prietenie cu timpul, m-a ajutat mereu. Dar dacă există un lucru la care ştiu din experienţă că amânarea face rău, acesta e scrisul, indiferent că e vorba de poezie sau de proză. Cam toţi scriitorii au remarcat asta. Am citit zilele trecute în jurnalul lui Julien Green aceeaşi observaţie, că există „rupturi de contact“ ireparabile. Ca să nu ratezi întâlnirea cu inspiraţia, unii, între care Baudelaire şi Julien Green însuşi, recomandă să scrii zilnic şi tocmai aşa îmi explic eu, într-un sens mai adânc, clişeul cu „geniu egal inspiraţie plus transpiraţie“, unde dominant e termenul al doilea, adică munca. Pentru că scriind zilnic, eşti sigur că nu ratezi conectarea la inspiraţie, care te vizitează doar uneori.
 
Aveţi timp să scrieţi zilnic?
Din păcate, eu n-am avut niciodată timp pentru scrisul zilnic, nici pomeneală de aşa ceva, mereu a fost alt lucru mai urgent, mereu griji, mereu alte priorităţi, cum se spune. Poemele le-am compus mai întâi interior, în timp îndelungat, dar în vara acestui an le-a venit sorocul să-şi ia forma literală, şi literară, fireşte. Cei vechi credeau, cum ştiţi, în inspiraţie, în muză. Eu cred că secretul stă în momentul în care culegi o carte, o poezie, o povestire din marele pom al scrisului, în aşa fel încât să nu fie nici verde, nici răscoaptă. Marile nereuşite vin din ratarea momentului în care îţi scrii cartea, prea devreme sau prea târziu. De altfel, şi cu viaţa e la fel.
 
Aţi structurat cartea sub forma unui jurnal în versuri, scris în şapte săptămâni. A fost întâmplătoare alegerea cifrei şapte? 
Am dintotdeauna o fascinaţie a numerelor, nu ştiu cum se explică. De pildă, ziua mea de naştere, zece ianuarie, e simetrică şi scrisă parcă în baza doi. Câte un număr iese în faţă într-un anumit moment al vieţii mele, iar perioadele de şapte ani mi-au colorat diferit existenţa. Preocuparea s-a accentuat uneori: de pildă, când m-am ocupat, la diplomă, de Thomas Mann şi, mai târziu, de un poet de secol XVII, Angelus Silesius, precum şi de alţi poeţi baroci, care brodau numerologic, căutând semnificaţia de adâncime a cifrelor. 
 
Îmi puteţi da un exemplu?
Angelus şi-a scris „Călătorul heruvimic“ în şapte zile. Era felul lui de a-l pune în armonie pe om cu Dumnezeu, a cărui creaţie a fost făcută tot în şapte zile. Eu nu mi-am scris cartea în şapte zile, n-aş avea un asemenea tupeu, dar ideea de săptămână, de şapte zile,  mi s-a părut potrivită pentru un jurnal poetic. De ce şapte săptămâni? Aici e chiar întâmplarea, aveam în jur de 50 de poeme valabile. 
Eu cred că secretul stă în momentul în care culegi o carte, o poezie, o povestire din marele pom al scrisului, în aşa fel încât să nu fie nici verde, nici răscoaptă. Marile nereuşite vin din ratarea momentului în care îţi scrii cartea, prea devreme sau prea târziu. De altfel, şi cu viaţa e la fel.
Cutremurul numit poezie
 
Cuvintele „trup“ şi „suflet“ sunt prezente în mai multe poeme. De unde pleacă poezia, dintr-un disconfort al trupului sau al sufletului?
De ce neapărat disconfort? „Nevoie“ e mult mai bine spus. Sau, aşa cum a spus criticul Cosmin Ciotloş, într-o frumoasă cronică la carte, din „România literară“, scriu pentru că, la fel ca în alte lucruri esenţiale din viaţă, n-am de ales. Nici scrisul „nu te-ntreabă dacă vrei“. Cât despre distincţia trup-suflet, unii s-ar întreba – au şi făcut-o, în istoria filozofiei – dacă le poţi separa. Poate aş face mai degrabă opoziţia trup/spirit. La ultimul cutremur mai mare pe care l-am simţit, mi-am dat seama că diferenţa trup/spirit e palpabilă. Spiritul meu a rămas calm şi împăcat, dar în trup am simţit clar spaima, mi s-a strâns inima. Cutremurul numit poezie pleacă însă din suflet. 
    Foto: Radu Sandovici 
 
Dar de ce sunteţi atât de sigură că acesta este ultimul volum de poezie?
Ca să mai scriu unul, mi-ar trebui încă o viaţă. E o carte pe care o scrii o dată în viaţă. Îmi amintesc că atunci când şi-a lansat „Infinitul dinăuntru“, un splendid eseu filozofic despre teatru şi lume, literatură şi lume, Vlad Zografi a spus că a pus în el tot ce-a gândit el pe temele astea, de la început şi până în clipa scrierii. Cam la fel mi s-a întâmplat şi mie. Poate într-o altă viaţă, în care eu aş creşte altfel, aş mai scrie o carte de poeme. E una filtrată, de esenţe tari, una dintre acelea pentru care mi-am ţinut mintea, simţurile şi simţirile treze de-a lungul timpului. Cu excepţia titlurilor puse în paranteză la final, cartea se deosebeşte radical de cea din 1990, când am scris, dimpotrivă, un volum al clipei trecătoare, al detaliului.  
 
Cum construia Ioana Pârvulescu poeziile la vârsta de zece ani?
Versificam fără grijă, cuvinte goale ce din coadă au să sune. Le compuneam de-atunci în gând, le ţineam minte, şi le puneam pe hârtie gata făcute. Era simplu, erau poezii cu rimă. De altfel, sacrificam orice de dragul rimei. Ieşeau strofe copilăreşti, şchioape, cu un comic involuntar care m-a făcut să râd cu lacrimi, mai târziu. M-am distrat să văd că nu lipseau, dintr-una din primele poeme, „ţăranii pe ogor“ care „seamănă cu spor“, deşi n-aveam experienţe la ţară, n-aveam bunici acolo, eram orăşeancă şi n-aveam habar ce scriu. 
 
Cum vă alegeaţi temele poemelor?
Văzând că scriu, bunica maternă, care avea pasiuni poetice simboliste, îmi dădea câte o temă: scrie o poezie numită „Ploaia“, „Soarele“ sau „Primăvara“, şi-aşa mai departe. Mă supuneam cu plăcere şi pe loc, iar după scurt timp mă duceam la ea cu poezia gata, un amestec de poem de abecedar şi mici stropi de trăire proprie. Ea se minuna cum se cuvine, ca să mă încurajeze.  
Marii autori pentru copii scriu cu subtext, iar acesta poate avea multe nuanţe, între care şi tristeţea, dacă nu chiar disperarea, critica, sarcasmul. Cărţile importante pentru copii au avut succes mai întâi la părinţi, apoi la copii, apoi la foştii copii deveniţi părinţi şi tot aşa. Dar cel mai bine le înţeleg adulţii. 
Revoluţia din ‘89 şi noile oportunităţi 
 
Faceţi frecvent trimiteri la personaje din cărţi pentru copii precum Micul prinţ, Winnie, Alice în Ţara Minunilor. După ce ne maturizăm, mai reuşim să înţelegem mesajele din aceste volume?
Aş spune exact invers: numai după ce ne maturizăm le înţelegem. Copiii citesc altfel, ei se împrietenesc pur şi simplu cu o lume plină de fiinţe vii, fără să-i deranjeze dacă legile fizice ale acestui univers nou sfidează legile fizice ale universului obişnuit. Că o persoană poate aluneca pe balustradă în sus, ca în „Mary Poppins“, nu-l deranjează pe nici un copil. Când creşti, când te loveşti de coarnele problemelor, cum spune Nietzsche, pe care îl citez într-un poem, abia atunci înţelegi subtextele. Marii autori pentru copii scriu cu subtext, iar acesta poate avea multe nuanţe, între care şi tristeţea, dacă nu chiar disperarea, critica, sarcasmul. Cărţile importante pentru copii au avut succes mai întâi la părinţi, apoi la copii, apoi la foştii copii deveniţi părinţi şi tot aşa. Dar cel mai bine le înţeleg adulţii. 
 
Aţi afirmat că „purtăm în noi mai multe vieţi“. În ce momente vă întâlniţi cu Ioanele din celelalte lumi?
Cel mai des, când scriu. Cred că scrisul cere şi un efort de strângere laolaltă a tuturor eurilor tale succesive. Unde-i un singur eu, nu-i putere, unde-s două, puterea creşte, vorba clasicului, iar unde-s toate, cartea are şanse să iasă bună. E, oarecum, o întâlnire pe care ţi-o dai cu toate persoanele care s-au numit, în timp, ca tine, şi în care nu te mai recunoşti. Fiecare din aceste persoane, cu trupuri diferite, cu probleme foarte diferite, cu calităţi diferite, fiecare te poate ajuta atunci când scrii, are o soluţie la o problemă poetică sau narativă. Însă, când am vorbit de vieţile pe care le purtăm în noi, mă refeream la altceva: una concretizată anulează toate celelalte opţiuni.  
    
Aţi pomenit de opţiuni. Înainte de 1989, simţeaţi că vă era îngrădită libertatea de a crea?
De a crea nu, de a publica, da. De la un moment încolo asta ucide şi creaţia. Pe mine ‘89 m-a prins înainte de 30 de ani. Simţeam pe zi ce trece o apăsare tot mai mare şi sunt absolut, dar absolut sigură că nu s-ar fi ales nimic de mine, dacă nu s-ar fi schimbat istoria mare. M-aş fi topit cu încetul, tăcut, fără să dau căldură, ca un cărbune de lignit.
 
Aţi debutat, în 1990, cu volumul de poezii „Lenevind într-un ochi“. Cum aţi făcut trecerea de la poezie la proză?   
Să debutezi cu poezie în 1990 înseamnă să te sinucizi ca poet. Era un an intens politic şi nu există ucigaş mai cumplit pentru poezie decât politica. Până în 1990, scrisesem de fapt şi poezie, şi proză, aveam deja un roman de sertar, numai că nu am putut să public nimic. Volumul de poezie l-am dus la o editură, sperând să poată apărea, pe vremea aceea era mai simplu să debutezi cu poezie. Totuşi, la mine nu s-a putut decât după ruptura istorică din 1989. Las de o parte debutul la grămadă, din 1988, într-un volum colectiv, comentat de Nicolae Manolescu într-o cronică în care mi-a apreciat şi mie contribuţia, vreo şapte poezii, lucru care m-a bucurat cum nu pot spune. Domnul Manolescu era vocea de maximă încredere pentru noi, premiul cel mai mare pe care-l puteai lua. Dar eu frecventam cenaclul de proză al lui Crohmălniceanu, aşa că n-a fost vorba de o trecere, scriam mai ales proză.
 
Timpul, liant între romane
 
Care este legătura dintre romanele „Viaţa începe vineri“ şi „Viitorul începe luni“?
Bucureştiul din „Belle époque“, câteva zile din 1897, câteva din 1898, câteva personaje, gazetăria şi călătoria în timp. În primul pare să fie un călător care cade din timpul nostru în timpul lor, în al doilea, o călătoare care cade din timpul lor într-al nostru. Cei doi, Dan şi Iulia, care se şi întâlnesc încă din primul roman, nu fac totuşi schimb de impresii, ceea ce ar fi fost o soluţie estetică facilă. Pentru că, de fapt, nu ştim dacă lucrurile sunt chiar aşa sau sunt simple impresii, boli ale imaginaţiei şi sensibilităţii personajelor. N-am făcut roman ştiinţifico-fantastic, nici măcar fantastic, ci un roman cu mister, „ca viaţa însăşi“, în care, la fel, nu ştim de unde cădem şi încotro vom cădea după „exitus“. Un lucru pe care nimeni nu l-a observat sunt indiciile că Dan a căzut, „din viaţă-n viaţă“, la Băneasa, unde e un aeroport. Scrierea romanului are şi o poveste, dar nu sunt încă pregătită s-o spun.   
Cu cât erai mai frust, mai necitit, cu atât erai considerat scriitor mai bun. Prejudecata asta s-a mai colorat şi ideologic, în anii ‘50
V-a fost greu să vă formaţi, din punct de vedere profesional, în perioada comunistă?
Nu, deloc. Şcoala era bună, timp pentru citit – o grămadă, iar cărţile interzise circulau pe sub mână. Problema era alta. Te formai degeaba. Te formai întru nimic. E o scenă într-un roman de Kundera, cu un spălător de geamuri fugit din est, care dă răspunsul la o întrebare ultra-intelectuală discutată de gazdă cu un musafir, spre surpriza ofuscată a acestora. Cam asta ajungeai, să speli geamuri, fiind tobă de carte. 
    
Aţi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“ aproape un deceniu, la Editura Humanitas. Ce responsabilităţi aţi avut?
Am gândit colecţia, am botezat-o şi am îngrijit-o, aş spune chiar că i-am purtat de grijă, ceea ce include o atitudine mai implicată: de la alegerea titlurilor şi până la corectură şi redactare finală, după corector şi redactor. În plus, am realizat prezentarea de pagina a II-a şi de coperta a IV-a pentru absolut toate volumele. M-am ocupat şi de partea de promovare, de cataloage, de lansări. Am făcut-o din tot sufletul, pentru că am crezut şi încă mai cred în titlurile pe care le-am publicat aici, cu foarte puţine excepţii. 
     Foto: Mircea Struţeanu
 
Vă bucuraţi când apăreau volumele pe rafturi, în librării?
Imediat ce apărea cartea în librării, cumpăram măcar un exemplar şi-l făceam cadou. Era un ritual, un joc, o superstiţie. Sunt recunoscătoare domnului Gabriel Liiceanu că mi-a cerut să fac o colecţie de literatură la Humanitas, prima colecţie de proză de la această editură, de fapt. Mi-a luat foarte mult timp şi energie, dar am simţit că fac un lucru pur şi frumos de dragul cărţii înseşi, pentru cartea bună, şi cred că a meritat. O parte din sufletul meu l-am pus acolo şi în tot ce am făcut la această editură.
 
Poţi să fii un bun scriitor fără a fi un bun cititor?
Poţi, însă grav e că unii socotesc că asta ar fi chiar condiţia ca să scrii bine. Cu cât citeşti mai puţin, cu atât mai bine scrii, zic ei. E o părere caraghioasă. Există, ce-i drept, oameni care ştiu să povestească instinctiv, să fie expresivi fără să fi citit prea mult la viaţa lor. Dar de la generaţia optzecistă încoace, lucrurile s-au limpezit şi la noi. Optzeciştii nu numai că au citit bine, dar şi-au format şi o platoşă teoretică, ceea ce nu i-a împiedicat să scrie bine. Exemplul cel mai la îndemână e Mircea Cărtărescu. Pot da nenumărate exemple şi din literatura universală, dar cred că unul ajunge: Vargas Llosa, care a citit mereu foarte bine, stau mărturie comentariile lui la diverse romane. Înainte, acest lucru era ironizat. Oamenii cărţii, mai ales universitarii, erau automat excluşi din zona bunei poezii sau proze. 
 
De ce?
Prejudecata despărţea apele: pasămite unii trăiau fără carte şi scriau bine, alţii citeau bine şi scriau prost. Cu cât erai mai frust, mai necitit, cu atât erai considerat scriitor mai bun. Prejudecata asta s-a mai colorat şi ideologic, în anii ‘50, pe ideea că oricine poate fi scriitor, nu numai intelectualii. Îmi place să sper că a fost depăşită, deşi ea îşi mai scoate colţii, din când în când.
 
Când va fi publicat romanul „Inocenţii“?
Nu vreau să-l mai amân mult, dar nu ştiu niciodată dinainte cât îmi ia ceva. Scriu pe apucate, nu cu contract şi deadline. M-a înfiorat mereu ideea că unii scriitori, de la Dumas sau Jules Verne până la interbelicii noştri, făceau contractul înainte, luau şi banii, iar apoi, indiferent cum, erau obligaţi să dea romanul la termen. Şi azi există scriitori care trăiesc doar din scris şi lucrează cu termenul deasupra capului. Îl cunosc doar pe Jan Koneffke şi mă mir mereu cum de poate să scrie aşa de bine şi de adevărat în condiţiile astea. 
    
Preferaţi compania oamenilor sau a cărţilor?
Nu fac această diferenţă. Pentru mine, personajele literare şi oamenii pot deveni prieteni la fel de trainici, din moment ce şi oamenii din cărţi sunt făcuţi din oameni-oameni. La fel, scriitorii dispăruţi şi cei prezenţi sunt pentru mine la fel de vii. 
    
CV
 
Nume: Ioana Pârvulescu 
Data naşterii: 10 ianuarie 1960
Studiile şi cariera: 
A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză, în 1983, unde predă literatură modernă. 
A fost timp de 18 ani redactor la „România literară“.
 La Editura Humanitas, a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. 
În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.  
Locuieşte în: Bucureşti
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: