INTERVIU Gabriel Garcia Marquez: „Nu-l consider pe Hemingway un mare romancier, dar un excelent povestitor“

În volumul „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“, publicat de Editura Curtea Veche, ziaristul columbian Plinio Apuleyo Mendoza a realizat interviuri ample cu Gabriel Garcia Marquez, care relevă cugetările scriitorului despre literatură, faimă, politică, putere, despre prietenia cu Fidel Castro sau Mitterrand. „Adevărul“ vă prezintă fragmente în exclusivitate din aceste convorbiri.

Lucrarea „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“ este alcătuită din discuţii purtate între doi buni prieteni încă din tinereţe: Marquez şi jurnalistul Plinio Mendoza. Convorbirile ating subiecte variate, de la opiniile scriitorului despre literatură şi femei, până la angajarea sa în apărarea drepturilor omului. Un fragment-reper al acestei lucrări este: „...niciodată, în nicio împrejurare, nu am uitat că în străfundul sufletului meu nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât unul dintre cei şaisprezece fii ai telegrafistului din Aracataca.“

Iată ce spune Marquez despre soţia lui, Mercedes: 

„— Toţi prietenii tãi ştiu ce rol a jucat în viaţa ta Mercedes. Povesteşte-mi unde ai cunoscut-o, cum te-ai însurat cu ea şi mai ales cum ai reuşit lucrul ãsta atât de rar, sã ai o cãsãtorie fericitã.

— Pe Mercedes am cunoscut-o în Sucre, un târg din interiorul coastei Caraibilor, unde au trãit familiile noastre de-a lungul mai multor ani şi unde ea şi cu mine ne petreceam vacanţele. Tatãl ei şi al meu erau prieteni din tinereţe. Într-o zi, la un bal studenţesc, pe când ea avea numai treisprezece ani, i-am cerut fãrã prea multe ocolişuri sã se cãsãtoreascã cu mine. Mã gândesc acum cã propunerea era un fel de metaforã ca sã pot sãri peste toate ocolişurile pe care trebuia sã le faci, în vremea aceea, ca sã ai o logodnicã. ªi ea trebuie s-o fi luat tot aşa, pentru cã am continuat sã ne vedem sporadic şi totdeauna din întâmplare şi cred cã amândoi ştiam fãrã nicio îndoialã cã mai devreme sau mai târziu, metafora se va transforma în adevãr. Cum s-a şi transformat, într-adevãr, cam la zece ani dupã ce a fost inventatã şi fãrã ca niciodatã sã fi fost cu adevãrat logodnici, ci mai degrabã o pereche care aştepta fãrã grabã şi fãrã temeri ceva ce se ştia a fi inevitabil. 

Acum suntem pe punctul de a împlini douãzeci şi cinci de ani de cãsãtorie şi niciodatã nu am avut vreo controversã gravã. Cred cã secretul constã în faptul cã am continuat sã înţelegem lucrurile aşa cum le înţelegeam înainte de a ne cãsãtori. Altfel spus, cãsãtoria, ca şi întreaga viaţã, este ceva teribil de dificil pe care trebuie sã-l reiei de la început în fiecare zi şi în fiecare zi a vieţii noastre. Efortul este constant, şi chiar istovitor de multe ori, dar meritã sã-l faci. Un personaj dintr-un roman al meu o spune într-un mod mai direct: „Şi dragostea se învaţã.“

— Vreun personaj de-al tãu este inspirat de ea?

Nici un personaj din romanele mele nu-i seamãnã lui Mercedes. În cele douã dãţi când apare în Un veac de singurãtate este ea însãşi, cu propriul sãu nume şi cu identitatea sa de farmacistã, şi la fel se întâmplã în ambele dãţi când intervine în Cronica unei morţi anunţate. Niciodatã n-am putut sã merg mai departe în a o lua ca model în literaturã, din cauza unui lucru adevãrat care ar putea pãrea o butadã, dar care nu este: am ajuns s-o cunosc atât de bine, încât nu mai am nici o idee despre cum e ea în realitate.“

Gabriel Garcia Marquez, alături de soţia sa, Mercedes FOTO Editura Litera

Pentru Marquez, Hemingway nu a excelat ca romancier. 

„— Dupã Kafka, ce alţi scriitori ţi-au fost utili din punctul de vedere al profesiunii şi al trucurilor acesteia?

— Hemingway.

— Pe care nu-l consideri un mare romancier.

— Pe care nu-l consider un mare romancier, dar un excelent povestitor. Ca şi sfatul acela cã o povestire, ca un iceberg, trebuie sã fie susţinutã de partea care nu se vede: de studiu, de reflecţie, de materialul reunit şi neutilizat direct în povestire. Da, Hemingway te învaţã multe lucruri, chiar sã ştii şi cum dã colţul o pisicã.

— Şi Greene te-a învãţat câte ceva. Am vorbit despre asta altã datã.

— Da, Graham Greene m-a învãţat, nici mai mult, nici mai puţin, decât sã descifrez tropicele. Te costã multã muncã sã separi elementele esenţiale ca sã faci o sintezã poeticã a unei ambianţe pe care o cunoşti prea bine, pentru cã ştii atât de multe, încât nu ştii de unde sã începi, şi ai atât de multe de spus, încât, în final, nu mai ştii nimic. Asta era problema mea cu tropicele. Eu îi citisem cu mult interes pe Cristofor Columb, pe Pigafetta, pe cronicarii Indiilor, care aveau o viziune originalã, îi citisem pe Salgari şi pe Conrad şi pe tropicaliştii latinoamericani de la începutul secolului care-şi puseserã oche­larii modernismului, şi pe alţii, dar gãseam cã existã o distanţã foarte mare între viziunea lor şi realitate. Unii recurgeau la enumerãri care, în mod paradoxal, cu cât inundau mai mult viziunea, cu atât o limitau mai tare. Alţii, o ştim, îşi dãdeau sufletul în hecatomba retoricului. Graham Greene a rezolvat aceastã problemã literarã într-un mod foarte exact: cu câteva elemente disparate, dar unite într-o coerenţã subiectivã foarte subtilã şi realistã. Cu metoda asta, enigma tropicelor se poate reduce la parfumul unei guayabe putrede.

— Existã alte învãţãminte utile pe care-ţi aminteşti a le fi primit?

Cele pe care le-am auzit de la Juan Bosch, la Caracas, acum vreo douãzeci şi cinci de ani. Spunea cã profesiunea de scriitor, tehnicile, metodele sale de construcţie şi chiar şi minuţioasa şi oculta sa schelãrie, trebuie sã le înveţi în tinereţe. Noi, scriitorii, suntem ca şi papagalii, cãci nu putem învãţa sã vorbim la bãtrâneţe.“

Despre profesia de scriitor: 

„— Ai spus cã sã scrii e o plãcere. Ai spus, de asemenea, cã e o suferinţã. Cum rãmâne?

— Amândouã lucrurile sunt adevãrate. Când eram la început, când de-abia descopeream profesiunea, era un act de mare entuziasm, aproape iresponsabil. Pe atunci, îmi aduc aminte, dupã ce-mi terminam lucrul la ziar, cãtre douã sau trei dimineaţa, eram capabil sã scriu patru, cinci, pânã la zece pagini dintr-o carte. Odatã, fãrã sã mã ridic de pe scaun, am scris o povestire întreagã.

— Şi acum?

— Acum consider cã am noroc dacã pot sã scriu un paragraf bun într-o zi. Cu timpul, actul scrierii s-a transformat în suferinţã.

— De ce? Cineva ar putea spune cã de fapt cu cât stãpâneşti mai bine profesiunea, cu atât ar trebui sã fie mai uşor sã scrii.

— Simplu, ceea ce se întâmplã este cã simţul responsa­bilitãţii creşte. Începi sã ai impresia cã fiecare literã pe care o scrii are acum o rezonanţã mai mare, cã afecteazã mult mai multã lume.

— Poate cã e o consecinţã a celebritãţii. Atât de mult te incomodeazã?

— Mã deranjeazã; lucrul cel mai rãu care i se poate întâmpla unui om care nu are vocaţie pentru succesul literar, într-un continent care nu era pregãtit sã aibã scriitori de succes, este sã i se vândã cãrţile cum se vând cârnaţii. Urãsc sã mã transform într-un spectacol public. Urãsc televiziunea, congresele, conferinţele, mesele rotunde…

— Interviurile?

— De asemenea. Nu, nu doresc nimãnui succesul. Ţi se întâmplã ca alpiniştilor care se omoarã sã ajungã pe culme şi când ajung, ce fac? Coboarã sau încearcã sã coboare discret, cu cea mai mare demnitate posibilã.

— Când erai tânãr şi trebuia sã-ţi câştigi viaţa cu alte profesiuni, scriai noaptea fumând mult?

— Patruzeci de ţigãri pe zi.

— ªi acum?

— Acum nu fumez şi lucrez numai ziua.

— Dimineaţa?

— De la nouã la trei dupã-amiazã, într-o camerã fãrã zgo­mote şi bine încãlzitã. Vocile şi frigul mã tulburã.

— Te nelinişteşte, ca pe alţi scriitori, foaia de hârtie albã?

— Da, este lucrul cel mai neliniştitor pe care-l cunosc dupã claustrofobie. Dar teama asta a luat sfârşit pentru mine când am citit sfatul lui Hemingway, care spunea cã trebuie sã întrerupi lucrul numai când ştii cum sã continui în ziua urmãtoare.

— Care este, în cazul tãu, punctul de plecare al unei cãrţi?

— O imagine vizualã. La alţi scriitori, cred, o carte se naşte dintr-o idee, dintr-un concept. Eu plec de la o imagine. Dupã-amiaza de marţi, pe care o consider cea mai bunã povestire a mea, s-a ivit din viziunea unei femei şi a unei fetiţe îmbrãcate în negru şi cu o umbrelã neagrã, mergând sub un soare arzãtor, într-un sat pustiu. Vijelia de uscãturi e un bãtrân care-şi duce nepotul la o înmormântare. Punctul de plecare pentru Colonelului n-are cine sã-i scrie este imaginea unui om aşteptând un vapor în piaţa din Barranquilla. Îl aştepta cu un fel de zbucium tãcut. Ani dupã aceea, m-am aflat la Paris aşteptând o scrisoare, poate o telegramã, cu aceeaşi tulburare şi m-am identificat cu amintirea acelui om.

— Şi care a fost imaginea vizualã ce a servit ca punct de plecare pentru Un veac de singurãtate?

— Un bãtrân care duce un copil sã vadã gheaţa expusã ca o curiozitate de circ.

— Era bunicul tãu, colonelul Márquez?

— Da.

— Faptul este luat din realitate?

— Nu în mod direct, dar, într-adevãr, este inspirat din ea. Îmi aduc aminte cã, fiind mic copil, în Aracataca, unde locuiam, bunicul m-a dus sã vãd un dromader la circ. În altã zi, când i-am spus cã încã nu vãzusem gheaţa, m-a dus la campamentul companiei bananiere, a ordonat sã se deschidã o cutie de peşte congelat şi m-a pus sã-l ating cu mâna. De la imaginea asta pleacã Un veac de singurãtate.“

Gabriel Garcia Marquez a ajuns în Macondo DESEN Vali Ivan 

Realitatea din literatura scriitorului columbian

„— Tot ceea ce pui în cãrţile tale are o bazã realã?

— Nu existã în romanele mele nici un rând care sã nu se bazeze pe realitate.

— Eşti sigur? În Un veac de singurãtate se întâmplã lucruri destul de extraordinare. Remedios cea frumoasã urcã la cer. Fluturi galbeni zboarã în jurul lui Mauricio Babilonia…

— Toate astea au un fundament real.

— De pildã…

— De pildã, Mauricio Babilonia. În casa mea din Aracataca, pe când aveam cinci ani, a venit într-o zi un electrician ca sã schimbe contorul. Mi-l aduc aminte ca şi când ar fi fost ieri, pentru cã m-a fascinat cureaua cu care se lega de stâlpi ca sã nu cadã. A mai venit de câteva ori. Într-una din acele dãţi, am gãsit-o pe bunica încercând sã alunge un fluture cu o cârpã şi spunând: „De câte ori vine omul ãsta în casã, apare şi fluturele galben.“ Acesta a fost începutul lui Mauricio Babilonia.

— ªi Remedios cea frumoasã? Cum de ţi s-a nãzãrit s-o trimiţi la cer?

— Iniţial prevãzusem sã disparã pe când broda în coridorul casei cu Rebeca şi Amaranta. Dar soluţia aceasta, aproape cinematograficã, nu mi s-a pãrut acceptabilã. Remedios îmi rãmânea pe acolo, orice aş fi încercat eu sã fac. Atunci mi-a venit ideea s-o fac sã suie la cer cu trup şi suflet. Faptul real? O doamnã a cãrei nepoatã fugise în zori şi care, ca sã ascundã aceastã fugã, a lansat zvonul cã nepoata ei se suise la ceruri.

— Ai povestit vreodatã cã n-a fost uşor sã o faci sã zboare?

— Nu, nu urca. Eu eram disperat pentru cã era imposibil sã o fac sã suie. Într-o zi, gândindu-mã la treaba asta, am ieşit în curtea casei. Era un vânt puternic. O negresã foarte solidã şi foarte frumoasã, care venea sã spele rufele, încerca sã le întindã pe frânghie. Nu putea, vântul i le smulgea. Atunci am avut o iluminare. „Asta e“, m-am gândit. Remedios cea frumoasã avea nevoie de cerşafuri ca sã urce la cer. În cazul ãsta, cearşafurile erau elementul adus din realitate. Când m-am întors la maşina de scris, Remedios cea frumoasã a urcat, a urcat şi iar a urcat, fãrã nici o greutate. ªi n-a existat Dumnezeu care s-o facã sã se opreascã.“

(Copyright Editura Curtea Veche, fragment din „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“, de Plinio Apuleyo Mendoza)