INTERVIU Evgheni Vodolazkin, scriitor rus: „În 1991, în timpul puciului antidemocratic din Rusia, eu eram acolo, pe baricade“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Evgheni Vodolazkin, istoric literar şi scriitor rus, povesteşte despre experienţele pe care le-a trăit în timpul manifestaţiilor din 1991, când s-a prăbuşit comunismul în Rusia, dar explică şi poziţia pe care o are astăzi faţă de regimul Putin.

Scriitorul rus Evgheni Vodolazkin (55 de ani) este cunoscut publicului român mai ales pentru volumul „Laur“, romanul său despre un vraci din Rusia medievală care devine pelerin, nebun sfânt şi, în cele din urmă, pustnic, schimbându-şi, cu fiecare etapă spre mântuire, numele. În urma discuţiilor despre această carte, scriitorul rus a ajuns să se definească simplu: un creştin care scrie. Acesta a fost şi punctul de pornire al discuţiei noastre, pe care am avut-o la finalul cald al lui septembrie, când Evgheni Vodolazkin a venit la Bucureşti pentru a-şi lansa cel mai recent roman, „Brisbane“. L-am găsit în faţa librăriei Humanitas Cişmigiu, la ţigară, în timp ce urmărea maşinile care treceau rapid prin faţa lui. 

Vodolazkin avea 14 ani atunci când şi-a întors faţa către credinţă, în momentul în care a înţeles ce înseamnă moartea. Pentru că astfel viaţa devenea golită de sens, trebuia să îi găsească unul, iar religia era singura care putea să i-l ofere. La un moment dat, când era la facultate, un profesor a început să ridice studenţii ca să îi întrebe dacă cred în Dumnezeu. Răspunsul afirmativ i-ar fi adus exmatricularea din universitate, dar dacă ar fi negat, s-ar fi compromis moral. Norocul i-a surâs, însă, şi profesorul a fost chemat la decanat chiar înainte să îi vină şi lui rândul. A fost un miracol, crede scriitorul.  Cât despre Rusia de astăzi, Evgheni Vodolazkin nu crede că protestele antiguvernamentale rezolvă ceva, considerând că cei care spun că regimul lui Putin se apropie de cel sovietic se înşală. În 1991, a participat la puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, gândindu-se că lucrurile se vor schimba în bine. „Eram acolo, pe baricade. Noi aşteptam să vină tancurile peste noi – eram extrem de emoţionaţi, ne simţeam apărătorii patriei. Lucrurile s-au terminat extrem de prost.“ De la acel moment nicio demonstraţie nu îl mai interesează.

Traducerea simultană a fost asigurată de Anton Breiner. 

„Weekend Adevărul“: Domnule Vodolazkin, copilăria dumneavoastră nu a fost dominată de religie, părinţii dumneavoastră au fost atei. Şi, totuşi, vă definiţi adesea ca un creştin care scrie. Cum aţi descoperit această cale?

Evgheni Vodolazkin: Nu se poate spune despre părinţii mei că erau atei, dar nu îi preocupa religia. În societate, asta se întâmplă destul de des, e o formă de conformism. După ce lucrurile s-au schimbat (n.r.– după prăbuşirea regimului sovietic), mama mea, care fusese de fapt botezată, a revenit la credinţă. De aceea, este foarte important sentimentul general la nivelul societăţii. Când toată lumea din jurul tău nu crede, cel mai probabil nu o să crezi nici tu. Desigur, este foarte rău şi atunci când toată lumea merge la biserică, atunci când situaţia se apropie de ceea ce numim teocraţie, asta pentru că o credinţă care se naşte dintr-o necesitate socială nu este puternică. Credinţa trebuie să fie o manifestare liberă a spiritului uman. Într-un fel, eu am fost întotdeauana în afara curentului general, a
mainstream-ului. Am descoperit credinţa în momentul în care nu mai reuşeam să-mi explic viaţa altfel decât prin existenţa lui Dumnezeu. 

În romanul meu, „Brisbane“, e descrisă situaţia asta destul de precis. Ceea ce se întâmplă cu eroul meu în tinereţe, mi s-a întâmplat şi mie. Pentru mine asta a fost o perioadă de criză, era momentul în care descopeream pentru prima dată ce este moartea. Nu este doar situaţia în care un om dispare de pe faţa pământului, ci este acel moment în care viaţa lui e golită de sens. Cu alte cuvinte, încetarea vieţii nu e cel mai groaznic lucru, mult mai terifiant este faptul că viaţa în sine nu are sens. Şi eu am descoperit acest sens al vieţii în credinţă.

Pe la ce vârstă apărea această criză?

Pe la 14-15 ani.

Destul de devreme.

Imagine indisponibilă

Da, pe mine mă preocupa chestiunea asta. Îmi întrebam uneori prietenii când au descoperit ei moartea. Nu existenţa ei propriu-zisă, pentru că omul află de asta pe la cinci ani, ci înţelegerea a ceea ce este cu adevărat moartea. Şi cam toţi prietenii mei se refereau la aceeaşi vârstă. Eu am citit despre lucrul ăsta în nenumărate memorii şi mi-l explic în felul următor. Într-un anumit sens şi până într-un anumit punct, omul repetă istoria omenirii. Adam gustă din pomul cunoaşterii, moment în care devine muritor. 

La 14 ani, omul se schimbă. El înţelege că există nişte nevoi trupeşti şi le dă curs. Aici intervin mai multe sfere diferite şi cea mai clar pronunţată este cea sexuală. La vârsta asta începe mica lui cădere în păcat. Prin asta, el repetă traseul lui Adam: merge în întâmpinarea dorinţelor sale, cunoaşte acele lucruri pe care nu le cunoaştea până atunci, dar se şi întâlneşte cu moartea. Şi asta e o perioadă de criză în viaţa multor oameni.

Această schimbare interioară s-a produs în timpul regimului sovietic. Cum s-a manifestat? Mergeaţi la biserică, de pildă?

Am început să merg la biserică, dar mergeam pe ascuns. Eu nici acum nu mă bat cu pumnul în piept când mă duc la biserică şi nu-mi place când sunt filmat atunci când mă duc. Mi se pare cumva teatral. Dar, da, am început să merg la biserică. Trebuie spus că nu era o activitate lipsită de pericole. 

Când eram student, un prieten de-al meu a venit la un control medical pentru luarea în evidenţă ca să fie recrutat în armată. Medicul care făcea controlul a observat că avea o cruciuliţă la gât şi s-a dus la comisarul militar. Prietenul meu a avut mari probleme, au vrut să-l dea afară de la universitate, dar prin mari eforturi, situaţia s-a aplanat. Urma să termine cu nota maximă, cu o diplomă de onoare, ceea ce în principiu îţi dă posibilitatea să alegi unde vrei să mergi mai departe. Ei, el a primit nota 3 din 5 (n.r.– nota 5 în sistemul românesc) la materia „comunism ştiinţific“. Mă rog, dacă comunismul poate fi ştiinţific. Lucrul ăsta i-a complicat foarte mult viaţa. O altă consecinţă a fost mai degrabă comică. Tatăl lui era bibliotecar şi a fost transferat de la ghişeu, de la eliberări, la fondul de carte (zâmbeşte).

Dilema mărturisirii de credinţă în timpul comunismului

Deci dumneavoastră n-aţi fost prins cu nimic.

Da, eu am fost destul de precaut şi în principiu nu am avut probleme. Dar a existat o situaţie pe care am descris-o de asemnea în „Brisbane“. Când eram student, la ora de comunism ştiinţific, profesorul a făcut o chestie la care nu se aştepta nimeni. A început să ridice fiecare student şi să îl întrebe: „Crezi în Dumnezeu?“. Eu stăteam acolo, aşteptând să-mi vină rândul, şi nu ştiam cum să răspund. Dacă ziceam „da“, riscam să mă zboare din universitate. Dacă ziceam „nu“, într-o anumită măsură, apărea pericolul de a mă distruge pe mine însumi. 

Când mi se apropia rândul, chiar cu un om înaintea mea, în sală a intrat cineva de la decanat şi l-a chemat pe profesor să vină de urgenţă. Eu am perceput apariţia acestei persoane ca pe una a unui înger care a îndepărtat sabia asta din dreptul meu. Un amic de-ai mei, scriitor american, a spus că ăsta a fost într-adevăr un miracol, pentru că dacă aş fi răspuns „da“,  probabil că m-ar fi dat afară şi m-ar fi luat la armată, iar atunci, cine ştie cum s-ar fi format viaţa mea mai departe. Dar dacă aş fi răspuns „nu“,  probabil că n-aş mai fi scris romanul „Laur“.

(Foto: Profimedia)

Imagine indisponibilă

Aţi avut şi un străbunic care a fost preot într-o localitate din nordul Rusiei. El a avut vreo influenţă în conturarea acestei viziuni a dumneavoastră?

El a fost şi rămâne acea sursă de lumină care, în perioadele mele cele mai întunecate, îmi luminează calea. Ca să fim mai precişi, era fratele străbunicii mele. A fost arestat de trei ori şi a treia oară a fost condamnat la 10 ani de lagăr, unde a şi murit. Era un om cu adevărat interesant, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. A putut să dea un răspuns prin care nu s-a trădat, dar, iată, asta a avut consecinţe negative pentru el. 

Literatura rusă veche, ca o formă de emigrare din Uniunea Sovietică

În ceea ce priveşte studiile dumneavoastră, cum aţi decis să vă îndreptaţi spre vechea literatură rusă? Are vreo legătură cu faptul că acolo sunt predilecte temele religioase?

În viaţă multe ţin şi de întâmplare. La început, eu mă ocupam de Nikolai Leskov, deci de literatura de secol XIX. Leskov a fost un scriitor foarte interesat de religie. Avea o credinţă destul de aparte, mai îndepărată de ortodoxia tradiţională. Dar el era, pur şi simplu, îndrăgostit de textele ruseşti vechi. Cred că m-am îndrăgostit de Rusia veche atunci când l-am descoperit în arhive şi am început să-i citesc jurnalele. Când s-a ivit ocazia să intru la doctorat pe specializarea literatură rusă veche am făcut-o fără ezitare. În perioada sovietică, pentru mine asta era o formă de emigrare internă. Pentru că în domeniul ăsta, totul era foarte nesovietic. Statului sovietic nu-i era pe plac acest domeniu de cercetare, dar nici nu exercita presiuni foarte puternice, pentru că nu vedea în el un pericol direct.

La doctorat aţi ajuns la „Casa Puşkin“ (n.r. – Institutul de Literatură Rusă din Sankt Petersburg), datorită lui Dmitri Lihaciov. El a avut o influenţă foarte mare asupra dumneavoastră, atât în plan profesional, cât şi personal. Ce puteţi să-mi spuneţi despre el?

Lihaciov (foto: dreapta jos) era un om pentru care toată viaţa am simţit o mare dragoste şi recunoştinţă. A fost un individ cu un destin extrem de complicat. A petrecut aproape cinci ani într-un lagăr de concentrare, o bună parte din aceşti ani în arhipelagul Solovki, dincolo de cercul polar. Astfel de oameni sunt mult mai receptivi şi sensibili la suferinţă – şi la viaţă, în general. Chiar dacă suferinţele celor din jur nu se compară cu suferinţele celor din lagăr, aceşti oameni ştiu să ajute.

În 1990, soţia mea şi cu mine am avut o fiică. Nu aveam bani, în magazine nu era mâncare, iar Dmitri ne aducea din delegaţiile din străinătate haine pentru copil. Când a primit un premiu important de stat, ne-a dat nouă toţi banii. E adevărat că eu am cumpărat cu ei două tablouri frumoase (râde), care sunt şi astăzi la noi pe pereţi. Tot el ne-a trimis în Germania, în 1992, ca să putem să avem un trai decent de viaţă. A fost şi naş la nunta noastră. Abia după moartea lui am înţeles cât de energic era şi ce voinţă de fier a avut omul ăsta.

La un moment dat, după ce a murit, s-a ivit un caz în care voiam să ajutăm un om care a fost acuzat pe nedrept. Am apelat la cineva cunoscut din Petersburg ca să ne ajute. I-am dat datele lui de contact omului şi după o săptămână mi-a spus: „Ştii, am încercat, dar nu am reuşit să dau de el“. Atunci m-am gândit: „Lihaciov întotdeauna reuşea să ajute“. (Sursă foto Dmitri Lihaciov: Profimedia)

„Eu am preferat să mă apuc de scris“

El cum se raporta la regimul sovietic?

Era un om înţelept şi un învăţător pentru mine, şi nu doar în domeniul studiilor medievale. Trebuie spus, totuşi, că nu a fost disident. Nu se lupta deschis cu puterea sovietică, dar avea nişte aşa-zise linii roşii peste care i se părea imposibil să treacă. Când a fost sunat şi i s-a spus să semneze o scrisoare împotriva academicianului Andrei Saharov (n.r. – academician disident), el a refuzat. Avea 70 de ani atunci. 

A doua zi de dimineaţă, când ieşea din casă, în faţă îl aşteptau doi tineri care l-au bătut. I-au rupt două coaste. Nu se punea problema să îl omoare, ci doar să i se dea de înţeles că nu poate alege această cale. 

După ce Saharov a murit, s-a aflat că toţi membrii Academiei care trăiau la acel moment semnaseră acea scrisoare. Văduva lui, Elena Bonner (n.r. – cea de-a doua soţie a lui Saharov), a spus că niciunul dintre ei nu are dreptul să ia cuvântul la înmormântare. A cerut să fie chemat Lihaciov din Petersburg şi să ia el primul cuvântul la ceremonia funerară. Alături de el, stăteau toţi ceilalţi, cei care semnaseră acea scrisoare (zâmbeşte). 

Mai era un academician care nu semnase, Kapiţa (n.r. – Piotr Leonidovici Kapiţa), dar la moartea lui Saharov, murise deja. Şi Kapiţa era un om extraordinar. La un moment dat, când încercau să-i retragă titlul de academician lui Saharov, a venit un om de la Comitetul Central al partidului să spună în şedinţă că acest lucru trebuie să se întâmple. Cineva s-a ridicat şi a spus: „E imposibil, pentru că  Saharov e membru, şi e un titlu care se acordă pe viaţă. Nu există precedent“. Atunci, Kapiţa s-a ridicat şi a spus: „Ba nu, există un precedent. În anii ’30, la Academia din Berlin, a fost exclus Einstein“. S-a lăsat o tăcere şi problema s-a scos de pe agendă (râde).

Revenind la dumneavoastră, cum de aţi trecut de la cercetare la scrierea de literatură?

S-a întâmplat destul de târziu, pe la 40 de ani. Am pomenit de o vârstă critică a omului în adolescenţă. Poate că există o vârstă critică şi pe la 40 de ani sau după (zâmbeşte). Cel puţin Umberto Eco a spus la un moment dat – şi trebuie să remarc că şi el s-a apucat destul de târziu de scris, chiar după 50 de ani – că la vârsta asta, de regulă bărbatul fuge cu amanta în insulele Bahamas. Dar zice Umberto Eco: „Eu am preferat să mă apuc de scris“. Şi eu am preferat să fac la fel. 

Dar dacă e să vorbim serios, pur şi simplu, la o anumită vârstă, omul acumulează destul de multă experienţă, care nu poate fi folosită în întregime în ştiinţă. Omul caută acele forme de exprimare care să îi permită să folosească această experienţă. Ştiinţa se ocupă de cunoaşterea raţională, dar omul nu este doar o fiinţă raţională. Iar literatura îmbină cumva şi raţionalul, şi iraţionalul. 

„Când am scris «Laur», eram convins că o să-l citească doar soţia mea şi câţiva colegi“

Dacă luăm ca punct de start romanul „Laur“, pentru ca apoi să trecem prin „Aviatorul“, ajungând la „Brisbane“, se observă că, din punct de vedere cronologic, vă apropiaţi de contemporaneitate. A fost ceva intenţionat să vă apropiaţi de mainstream-ul de care vă fereaţi de fapt?

Imagine indisponibilă

Eu am o poveste bună cu acest mainstream. Când am scris „Laur“, un critic important mi-a spus: „Nu o să primeşti niciodată un premiu important pentru romanul ăsta, cu atât mai puţin premiul «Balşaia Kniga» (n.r. – Cartea Mare), pentru că «Laur» nu e un roman de mainstream“. 

Apoi am primit premiul, iar când l-am revăzut pe critic, mi-a spus: „Da, ştiu că ai primit premiul. S-a schimbat
mainstream-ul“ (râde).

Chiar s-a schimbat?

Eu cred că mainstream-ul s-a schimbat în sensul în care literatura a devenit pur şi simplu mai profundă, nu în sensul că a devenit mai religioasă. Nici eu, nici nimeni altcineva nu bănuiam asta. Nimeni nu ar putea să anticipeze aşa ceva. Atunci când scriam acest roman, eu înţelegeam un singur lucru: „Multe dintre lucrurile care se scriu, mie nu-mi convin“. Şi mă întrebam: „De ce oamenii ăştia scriu aşa? Ei cred că noi suntem atât de idioţi? Sau într-adevăr oamenii chiar vor să citească aşa ceva?“. Până la urmă, a reieşit că cititorii sunt mai deştepţi decât credeau mulţi. Pur şi simplu, în momentul în care li se oferea un anumit tip de literatură, ei citeau aşa ceva pentru că ce altceva puteau să facă? Când li s-a oferit altceva, au început să citească cu mare bucurie. Dar nimeni nu ştia asta dinainte. Când am scris „Laur“, eu eram convins că o să-l citească doar soţia mea – care, mă rog, asta e obligaţia ei – şi câţiva colegi medievalişti. Cam aşa se gândeau şi cei de la editură (zâmbeşte).

„Stai jos, că s-a întâmplat ceva absolut incredibil“

Ce v-au spus la editură când v-aţi prezentat cu manuscrisul „Laur“?

„Da, e un roman minunat, dar cei de la marketing nu prea înţeleg cine l-ar putea citi“. Tirajul maxim pe care au putut să mi-l ofere a fost de 2.500 de exemplare. Peste două săptămâni m-au sunat şi mi-au zis: „Tirajul s-a epuizat“. De atunci le tot suplimentează şi, în momentul de faţă, tirajul vândut în Rusia a atins 300.000 de exemplare. 

Apoi eu eram convins că va fi interesant doar pentru ruşi. Dar, la un moment dat, m-a sunat agenta mea literară care mi-a zis: „Stai jos, că s-a întâmplat ceva absolut incredibil“. Prezentase „Laur“ mai multor edituri din Anglia, iar acolo traducerile nu merg atât de bine. Dar agenta mea mi-a spus: „11 edituri şi-au exprimat dorinţa de a publica cartea“. Desigur, ea a ales-o pe cea mai bună.  De atunci, „Laur“ a fost tradus, dacă nu mă înşel, în 32 de ţări.

Citisem într-un interviu că, după trei ani de lucrat la acest roman, dumneavoastră aţi fost cel care a avut rezerve în a-l publica. Este adevărat?

Nu, n-aveam chiar ezitări. Mi-am zis că dacă tot l-am scris, ar trebui să fie şi publicat. Dar eram într-o depresie atunci. Pe de o parte, îmi părea rău că am irosit trei ani şi jumătate pe o carte pe care nu avea s-o citească nimeni, iar pe de altă parte, când comparam romanul terminat cu cel pe care mi-l imaginasem eu înainte să mă apuc de el, contrastul a început să mă apese. Pentru că ăsta este contrastul între vis şi realitate. 

În imaginaţia mea, trebuia să fie un roman incredibil de frumos. În realitate, da, mulţi îl laudă, dar ei nu ştiu cum ar fi trebuit să fie (râde).

(Foto: Mihaela Petre)

Imagine indisponibilă

Mai mult despre om, mai puţin despre politică

Am citit în câteva materiale că sunteţi neutru faţă de regimul lui Vladimir Putin. Ce puteţi să-mi spuneţi despre poziţionarea dumneavoastră în acest sens?

Fiecare om e diferit, asta e de la sine înţeles. Despre mine ar trebui spus că nu m-a interesat niciodată situaţia politică. Mă corectez: m-a interesat situaţia politică de la noi din ţară, dar acum mult timp. Pentru mine nu asta este important, ci mai degrabă ce se întâmplă în interiorul unui om, în interiorul tău, al meu. Pentru că restul este extrem de problematic.

În ceea ce priveşte situaţia actuală din ţară, pot spune din proprie experienţă că scriitorii au deplina libertate de a spune şi de a scrie orice. Credeţi-mă că dacă lucrurile ar fi stat altfel, aş fi spus-o. Şi mai e ceva: în principiu, scriitorului îi place să fie persecutat. Pentru că scriitorul se gândeşte la imaginea sa. Există o tradiţie a luptei între literatură şi putere şi asta e cu atât mai adevărat în cazul Rusiei. Lupta asta, trebuie remarcat, o duc literatura şi cultura, nu poporul. Spun asta pentru că Putin e votat de 75% din populaţie, şi aici nu vorbim de voturi furate.

Sigur, ai putea să faci abstracţie de aceşti oameni. Ai putea spune că ei votează greşit, dar asta ar fi la fel cu a spune că vremea de-afară nu e aşa cum e. Eu cred că dacă te-ai duce să-i întrebi, ei ar şti să-ţi explice de ce votează aşa cum o fac. Sigur că în spate e o istorie destul de complicată. Şi eu n-aş vrea s-o simplific, pentru că este o istorie care încorporează toate cataclismele secolului XX.

La noi, în Rusia, se spune uneori cu privire la situaţia actuală: „Uite, se întoarce perioada sovietică!“. Eu îmi amintesc perioada sovietică. Atunci domnea frica, acum nu există frică. Acum se vorbeşte despre problemele cu demonstraţiile, dar în perioada sovietică nu exista niciun fel de demonstraţie. Azi, problema se reduce la unde anume să se organizeze aceste demonstraţii. Opozanţii guvernului vor ca ele să se petreacă într-un loc, puterea vrea să se întâmple în altul. Dar eu nu vreau să mă implic în această discuţie.

Deci nu acordaţi prea multă importanţă protestelor.

Imagine indisponibilă

Nu consider că demonstraţiile astea rezolvă ceva. Nu vreau să pară că sunt omul care vede lucrurile astea de undeva de sus, din turnul de fildeş. În 1991, în timpul puciului antidemocratic, eu eram acolo, pe baricade. Aşteptam să vină tancurile peste noi– eram extrem de emoţionaţi, ne simţeam apărătorii patriei. Lucrurile s-au terminat extrem de prost. A venit o nouă generaţie de politicieni care şi-au împărţit între ei resursele naturale – petrolul, gazele şi aşa mai departe –, populaţia a sărăcit îngrozitor şi, spre finalul anilor ’90, Rusia deja se rostogolea spre prăpastie.

Acum nici măcar n-aş putea să-i condamn pe acei politicieni. Sigur, am putea spune că au discreditat ideea de democraţie, dar realitatea ne arată că dacă un om primeşte şansa de a face o faptă rea, dar extrem de profitabilă, de regulă, o va face. Pur şi simplu aşa ne arată istoria.                                  (Foto dreapta: Mihaela Petre)

Dar tot istoria ne mai învăţă un lucru, cel puţin pe mine: totul se întâmplă cu adevărat în interiorul omului. Dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să schimbi în primul rând în tine. Desigur, ai putea să-ţi arogi rolul de conducător al popoarelor, să le zici oamenilor ce să facă, ai putea să încerci să schimbi întreaga lume. Dar după astfel de tentative, trebuie să vii şi să repari foarte mult. Iar un om nu poate schimba toată lumea. Se poate schimba el, pe interior. Dacă fiecare ar face efortul de a se schimba puţin, am putea ajunge la o schimbare a societăţii. Şi poate asta sună fantastic, dar mie mi se pare că mult mai fantastice sunt aceste constructe sociale. Singura realitate este omul. Omul este un subiect al moralei. Nici statul, nici raţiunea, nu au o morală, doar omul. Trebuie să ne preocupăm de schimbarea lui în primul rând, de a noastră, a fiecăruia în parte. 

De aceea, pe mine mă lasă indiferent toate aceste demersuri lansate de oameni care încearcă să schimbe lumea. Eu nu o să mă duc niciodată la o demonstraţie. Orice conflict nu duce decât la o  amplificare a agresivităţii. 

Mie mi-e mult mai apropiată poziţia poetului Puşkin care nu credea în revoluţii. El spunea că ne poate salva doar o schimbare graduală a mentalităţii. În „Brisbane“ apare un astfel de dialog. Stau doi oameni la masă, într-un restaurant din Sankt Petersburg. Unul mănâncă o friptură şi la un moment dat zice: „Ia uite, aici au învăţat să facă fripturi ca lumea. Uite că, totuşi, schimbarea de orânduire socială a afectat şi bucătăria, felul în care se prepară o bucată de carne“. Al doilea îi răspunde: „Da, dar pentru asta nu trebuia să schimbăm orânduirea socială. Era mult mai simplu să înveţi să găteşti ca lumea
friptura“.

Despre „Brisbane“, muzică şi locul unde pot exista visele

Imagine indisponibilă

În cazul celui mai recent roman, „Brisbane“, este vorba şi despre multă muzică. Ce relaţie aveţi cu muzica, domnule Vodolazkin?

Eu am terminat liceul muzical, cu dublă specializare, la fel ca eroul meu. Era specializare pe domra cu patru coarde (n.r. – un instrument popular cu coarde, cu cutia de rezonanţă circulară şi cu gâtul lung), o specializare clasică. A doua specializare a fost chitara. N-aş spune că sunt un mare cunoscător al muzicii, dar am o anumită familiaritate cu materia.

Aţi trasat multe comparaţii între dumneavostră şi eroul din roman. Putem spune, deci, că „Brisbane“ e cel mai autobiografic roman de până acum?

Da, dacă judecăm după sursele folosite, este fără îndoială cel mai autobiografic. Dar, în esenţă, personajul Gleb Ianovski nu sunt eu. Atunci când îţi înzestrezi eroul cu datele tale biografice, totuşi, nu înseamnă că îl faci pe el identic cu tine. Gleb Ianovski îşi permite să facă o grămadă de lucruri pe care eu nu mi le-aş permite să le fac.

Misterele Australiei

În multe cazuri scriitorii aleg autobiograficul la primele cărţi, pare cumva mai simplu. De ce abia acum aţi ales să apelaţi la această zonă?

Poate pentru că am început să mă descopăr încetul cu încetul. Întâi am descris lumea înconjurătoare şi, cu trecerea timpului, lumea exterioară a devenit mai puţin interesantă decât lumea interioară. Pur şi simplu, pentru că, odată cu trecerea timpului, am cuprins în mine atât de mult din lumea exterioară încât nu mai trebuie să ies în afară ca să vorbesc despre ea.

De ce aţi ales pentru titlu numele oraşului Brisbane – de ce tocmai din Australia?

Noi ştim cu toţii că Australia, cel mai probabil, nu există. Cred că nu o să afirmaţi acum că Australia există în realitate (zâmbeşte). Există lucruri despre care nu putem afirma asta. O eroină, un personaj din roman, are un vis. De obicei, visul este localizat în spaţii care nu există. Încearcă să-ţi localizezi visul în Petersburg sau în Bucureşti, ce fel de vis mai e ăsta? E deja o realitate. Dar un vis cu avânt poate exista doar într-un spaţiu în care nu poţi să ajungi. Şi singurul loc de-acest fel de pe planetă, mi s-a părut că este Australia. Deşi, în ultimul timp, au început să apară nişte indicii că Australia ar exista totuşi (râde), pentru că nişte oameni în care în principiu am încredere spun că au fost acolo. Asta este extrem de neplăcut pentru că eu crezusem că am găsit acest loc în care visurile pot trăi. Când prietenii mei au văzut cât de mult mă afectează, mi-au spus: „Într-un anumit sens ai dreptate, e foarte greu să ajungi acolo. Se spune că e imposibil să obţii o viză, e mai greu decât în America sau Anglia“. Dacă aşa stau lucrurile, simt o oarecare uşurare. Dacă e greu să ajungi acolo, înseamnă că eroii mei pot visa la
Australia. 

Tradus în peste 30 de ţări

Imagine indisponibilă

Numele: 
Evgheni Vodolazkin 

Data şi locul naşterii: 
21 februarie 1964, Kiev, Ucraina (fosta URSS)

Studiile şi cariera: Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche.În 1990 a devenit cercetător la Institutul Literaturii Ruse din Sankt Petersburg. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală şi a predat cursuri de literatură rusă veche. (Foto dreapta: Radu Sandovici)

În 2000, a publicat la München monografia „Istoria universală a Rusiei Vechi“. În 2009 a debutat cu romanul „Soloviov şi Larionov“. În 2012, a apărut romanul „Laur“ / „Lavr“, care a fost, în 2013, dublu câştigător al celui mai important premiu literar rus, „Bolşaia Kniga“, şi câştigător al Premiului „Iasnaia Poliana“ (Lev Tolstoi).  În acelaşi an, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnîi Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus).

Publicat în 2016, „Aviatorul“ a intrat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câştigând un dublu „Bolşaia Kniga“ - Premiul al doilea şi Premiul cititorilor, locul al treilea. „Brisbane“, apărut în 2018, se află în prezent pe lista scurtă la „Bolşaia Kniga“. Cărţile lui Evgheni Vodolazkin sunt traduse în peste 30 de limbi.

Locuieşte în: Sankt Petersburg

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite