INTERVIU Eugen Ovidiu Chirovici, scriitor: „Minciuna unuia devine adevărul altuia“
0
Eugen Ovidiu Chirovici (54 de ani), autorul bestsellerului „Cartea oglinzilor“ a revenit cu un thriller, „Cartea secretelor“, despre capcanele memoriei şi despre imaginea distorsionată pe care o avem despre evenimente din trecut. Într-un inteviu pentru „Weekend Adevărul”, scriitorul vorbeşte despre acest titlu recent, apărut la editura Rao.
Eugen Ovidiu Chirovici (54 de ani) a cucerit, în 2017, lumea literară cu primul său roman în limba engleză, „Cartea oglinzilor“, devenit între timp un bestseller internaţional tradus în 38 de limbi. Economist, jurnalist, scriitor şi pictor, Chirovici a publicat peste o mie de articole în România şi în străinătate, fiind autorul a numeroase cărţi de eseistică şi istorie economică.
„Cartea secretelor“, noul său titlu recent tipărit de RAO, va apărea anul acesta şi în Statele Unite, Franţa şi Germania, după ce a apărut în Anglia, Olanda, Ungaria şi Rusia unde s-a clasat deja pe primele locuri în topul celor mai vândute cărţi. Personajul James Cobb, de formaţie psiholog, susţine într-o noapte ploioasă, la New York, o prezentare despre arta recuperării memoriei pierdute. La plecare este abordat de un străin: un om aflat pe moarte, care îi povesteşte că, în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, s-a trezit într-o cameră de hotel alături de o femeie ce fusese ucisă, dar nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat.
Cobb trebuie să afle dacă are de-a face cu un om nevinovat sau cu un criminal. Însă iţele acestui mister vechi sunt mult mai încâlcite decât par la prima vedere. „Cartea secretelor“, noul său roman labirintic, e o carte convingătoare, cu un suspans obsedant, ce ne poartă prin meandrele memoriei.
„O colecţie de scamatorii încântătoare. Dacă moda romanelor poliţiste atât de minuţios construite pare să fi trecut, asta se întâmplă probabil şi pentru că puţini scriitori sunt în stare să ofere astăzi ceea ce oferă Chirovici“, scrie „Daily Telegraph“ despre noul volum al lui Chirovici.
„Weekend Adevărul“: De ce nu poţi avea încredere în propriile amintiri? De ce nu poţi avea încredere nici în relatările altora? Aşadar, ce mai înseamnă profesia de jurnalist?
Eugen Ovidiu Chirovici: Aşa cum explică unul dintre personajele mele, memoria umană nu este o cameră video, care înregistrează pur şi simplu ceea ce obiectivul ei „vede“, ci mai degrabă un scenarist şi un regizor. În acelaşi timp, creierul nostru nu face o distincţie clară între fantezie şi realitate – de aceea putem să râdem sau să plângem atunci când vizionăm un film, de exemplu.
Toţi avem, mai mult sau mai puţin – nu vorbim aici de patologie, ci de oameni perfect sănătoşi – propria noastră realitate. Cel mai simplu exemplu: martorii oculari ai unui simplu accident de circulaţie vor da ulterior declaraţii contradictorii cu privire la pasagerii maşinilor implicate, la culoarea acestora şi aşa mai departe.
Asta pentru că, în general, nu ne amintim fapte, în sine, ci mai degrabă emoţii şi semnificaţii, a căror gamă şi intensitate diferă de la o persoană la alta, în funcţie de trecutul acesteia, de convingerile şi de gradul ei de cultură. În istoria jurnalismului, veţi vedea că, la începuturile ei, presa nici măcar nu-şi propunea să informeze, ci mai degrabă născocea poveşti care erau gustate de public pentru conţinutul lor epic. Adevărul lor conta mai puţin. Poate că în anii care urmează se va reveni la aceeaşi formulă.
Ce înseamnă să-ţi recuperezi memoria pierdută?
Ideea că există amintiri pe care, datorită conţinutului lor traumatic, mai ales, le azvârlim într-un soi de „recycle bin“ mental s-a născut odată cu psihanaliza. Sunt însă nume sonore în psihiatrie care neagă şi astăzi existenţa unor asemenea amintiri reprimate, cum ar fi doctorul Elizabeth Loftus.
Psihanaliştii pretind că, în anumite circumstanţe, aceste amintiri pot fi recuperate şi conştientizate, în cadrul terapiei, pentru ca cel mai adesea ele sunt sursa nevrozelor sau chiar psihozelor care îi determină pe pacienţi să le treacă pragul. În 1980 a făcut furori o carte numită „Michelle Remembers“/Michelle îşi aminteşte“, scrisă de un psihiatru canadian. O pacientă identificată ca „Michelle“, pretindea autorul, îşi amintise sub hipnoză că fusese abuzată sexual în copilarie de un membri unui cerc satanist din rândurile căruia făceau parte şi proprii ei părinţi. Cartea a generat o adevarată isterie în SUA, cu mii de persoane care şi-au amintit şi ele brusc despre abuzuri îndurate în copilarie din partea părinţilor, profesorilor, etc. Cartea s-a dovedit o minciună ordinară.
Între minciună şi adevăr
Cum deosebeşti un om nevinovat de un criminal, cum deosebeşti adevărul de minciună?
Criminalul este cel care a comis fapta, simplu. Identificarea lui este însă deseori un proces complicat, deşi în realitate lucrurile nu se desfăşoară că, în cărţile poliţiste. Cât despre adevăr sau miciună, lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere. Cum s-ar spune, minciuna unuia devine adevărul altuia.
Care a fost reţeta succesului de la „Cartea oglinzilor“, devenit un bestseller internaţional tradus în 38 de limbi?
Nu cred în reţete, un scriitor are nevoie de o voce proprie. În literatură, epigonii au viaţă scurtă şi, cel mai adesea, nefericită. Cartea a plăcut unor editori din ţări extrem de diferite din punct de vedere cultural, ceea ce nu se întâmplă prea des.
De ce moda romanelor poliţiste minuţios construite pare să fi trecut? Ce modele literare aveţi, v-a inspirat Agatha Christie?
Romanele mele sunt prezentate ca thrillers doar în spaţiile de limba engleza, unde volumele prezentate ca „literare“ nu se vând aproape deloc. În Germania, Franţa sau Italia au fost introduse pur şi simplu ca romane, pentru că publicul are gusturi diferite.
Deci nu aş vrea să comentez despre literatura poliţistă, pentru că am citit foarte puţini autori, Raymond Chandler fiind unul dintre ei. Am citit în copilărie şi vreo trei romane de Agatha Christie, au eleganţa lor, însă nu m-au
impresionat deloc. Sunt artificioase şi nu au nicio legătură cu lumea reală, în opinia mea.
Cum construiţi un thriller, cum îl definiţi? Cum se pot transforma „mici cioburi de realitate, oarecum fără sens şi aparent fără legătură, într-o poveste coerentă“?
Creaţia este un proces despre care, cinstit vorbind, nu ştim mare lucru. Nu ştim, de exemplu, de ce o persoană este capabilă să picteze, iar alta nu. Creierele noastre sunt alcătuite la fel, nimeni nu a localizat talentul într-o anumită zonă a acestuia. Aşa că nu am habar de unde îmi vin ideile şi cum se coagulează ele într-o poveste.
Ştiu doar că procesul de scriere a acelei poveşti este unul teribil de laborios şi că presupune o muncă de ocnaş. Cine spune că scrie usor, fie produce literatură de duzină, fie minte. Mi s-a întâmplat să rescriu o propoziţie şi de zece ori, mai ales de când am trecut la limba engleză, odată cu „The Book of Mirrors“/ „Cartea oglinzilor“.
De ce nu ştim niciodată cu adevărat cine suntem?
De teamă, cel mai adesea. Se spune că suntem cu adevărat ceea ce ascundem de ceilalţi. Ceea ce arătăm public, masca pe care Jung o definea ca „persona“, este adesea foarte departe de ceea ce suntem de fapt.
Un personaj afirmă că atunci când „vrei să jefuieşti cu adevărat pe cineva, nu-i furi viitorul, ci trecutul“.
Da, o spune unul dintre personajele din „Cartea Secretelor“, pe nume Abraham Hale. Se referea la faptul că trecutul este singura noastra certitudine, pe când viitorul este doar o sumă de aşteptări neclare şi dorinţe nebuloase.
„O inteligenţă şi o cultură de duzină nasc o literatură de duzină“
Sunteţi economist, jurnalist, scriitor şi pictor. Cum aţi făcut trecerea de la jurnalism la literatură?
Am publicat primele mele povestiri la 25 de ani si primele mele două romane doi ani mai târziu, aşa că eram deja scriitor atunci când am intrat în presă, la finele anului 1991. M-am întrebat adesea cum am făcut trecerea inversă, de la scriitor la gazetar. Oricum, în cei peste zece ani în care am lucrat în presă am publicat doar două cărţi de non-ficţiune, respectiv, de economie. Am revenit la ficţiune în 2005. (sursă foto dreapta: El Mundo)
Ce înseamnă pictura pentru dumneavoastră? Cum se completează acest sincretism al artelor pe care le practicaţi?
În ordine cronologică, pictura a fost prima mea mare pasiune. Începând cu finele anilor ’80 şi începutul anilor ’90, am vândut zeci de pânze în galeriile timpului, însă gazetăria m-a îndepărtat treptat şi de şevalet. Dar am continuat să pictez, chiar şi printre picături, şi o fac şi astăzi.
Ce perspectivă vă oferă economia şi istorie economică şi în ce mod spiritul cartezian atinge latura dumneavoastră artistică? Cum se împacă cele două laturi?
Nu mi-am folosit cunoştinţele din economie în cărţile de ficţiune, dar cred că orice informaţie care îţi deschide un orizont nou este totuşi utilă, într-un fel sau altul. Un scriitor trebuie să fie o persoană cultă, permanent curioasă din punct de vedere intelectual, dacă vrea să depăşească stadiul de simplu scrib. O inteligenţă şi o cultură de duzină nasc o literatură de duzină.
Spuneţi că „n-ar trebui să idealizăm niciodată tinereţea“? De ce mulţi oameni îşi distrug vieţile şi cad în capcane din care nu vor evada niciodată?
Iarăşi, asta o spune unul dintre personajele „Cărţii Secretelor“, Joshua Fleischer. Însă există un mit că tinerii sunt în general mai curaţi, generoşi şi altruişti decât adulţii. Eu cred că o canalie adultă a fost cu ani în urmă o canalie tânără. Tinereţea şi adolescenţa nu te fac în sine nici mai inteligent, nici mai generos decât eşti de fapt şi decât vei fi ca adult.
De ce spuneţi că mai târziu „societatea ne învăluie deja într-un cocon de temeri, oboseală şi inhibiţii“? De ce „niciun adult nu va fi vreodată la fel de ticălos ca un tânăr ticălos“?
Pentru că un adult se va abţine, uneori să facă rău de teamă, pentru ca „dresajul“ social pedeapsa-rasplata l-a învăţat deja ca uneori e mai bine să-şi controleze impulsurile, ceea ce nu este cazul la tineri.
Dacă luăm exemplul SUA, care deţine recordul mondial la procentul de populaţie care se află în sistemul penitenciar, vedem că vârsta primei condamnări este foarte scăzută. Cele mai periculoase bande din State, care în momentul de faţă provin din America Latină, sunt compuse în proporţie covârşitoare din tineri sunt 30 de ani.
Cum se vede România din străinătate? Unde locuiţi acum?
Nu cred că o să-mi văd vreodată ţara cu ochi de străin, chiar dacă am ales să locuiesc în afara ei în urmă cu opt ani. Astăzi trăim într-o geografie minusculă, pe care globalizarea o face să semene cu un Turn Babel în care toţi avem statutul de vecini, aşa că nu m-am simţit niciodată departe de România. Am locuit cinci ani în Anglia, apoi trei în Belgia, la Bruxelles, iar recent m-am mutat la Florenţa, în Italia, unde sper să prind rădăcini mai trainice, pentru că Toscana îmi place foarte mult.
A condus B1 TV
Numele: Eugen Ovidiu Chirovici
Data şi locul naşterii: 11 mai 1964, Făgăraş
Studiile şi cariera: După ce a absolvit Academia de Studii Economice (ASE) din Bucureşti, în 1988, a fost director economic al Editurii Uniunii Compozitorilor. Între 1992 şi 2000, a ocupat succesiv funcţiile de redactor, şef secţie, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al ziarului „Curierul naţional“ şi a colaborat cu posturi de radio şi TV ca Europa liberă, BBC, şi TVR.
În 1989, a debutat în revista „România literară“. În 2000, a preluat, ca director executiv, construirea postului B1 TV, pe care l-a condus până în 2002, când a devenit consilier de stat pe chestiuni economice al prim-ministrului Adrian Năstase.
Din 2003 până în 2010, a fost Mare Maestru al Lojei Naţionale din România. Din 2008, a ocupat funcţia de consilier al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României. l Printre volumele de ficţiune publicate în România se numără: „A doua moarte“, „Suflete la preţ redus“, „La broasca leşinată: balada unui pierde-vară“, „Cartea oglizilor“. În ultimii 15 ani a fost publicat exclusiv de Editura RAO.
Locuieşte în: Florenţa.
Se încarcă comentariile...
