INTERVIU Eli Bădică, editor Nemira: „Se scrie pentru că nu se poate altfel. E o necesitate interioară“
0
Eli, coordonatoarea colecţiei de literatură română contemporană a Editurii Nemira, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre parcursul cărţilor, profilul cititorilor şi despre cum arată viaţa unui editor de carte în România.
Eli Bădică, editor la Editura Nemira, are pe mână multe manuscrise ale scriitorilor români, pe care noi mai apoi le găsim în librării, publicate în colecţia „n’autor“. Se ocupă din anul 2017 de colecţia de literatură română contemporană şi, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, a vorbit despre provocările profesiei sale, despre cele mai vândute titluri şi despre literatură, de la grafomanie la meserie.
„Weekend Adevărul“: În iunie 2017 ai preluat portofoliul de scriitori români al Editurii Nemira şi aşa a apărut colecţia „n’autor“. Au trecut de atunci aproape doi ani şi jumătate. Cum arată acum colecţia şi cum ai povesti cuiva care n-a fost atent ce s-a întâmplat în tot acest timp?
Eli Bădică: Într-adevăr, însă colecţia a fost lansată abia în aprilie 2018 – în tot timpul acesta, am redactat alte cărţi, am citit manuscrise, am gândit direcţia editorială, identitatea vizuală a colecţiei. Pe scurt, am pregătit, alături de colegii mei de la Nemira, apariţia ei pe piaţa de carte autohtonă. Cuiva care n-a fost atent i-aş spune că „n’autor“ a fost şi este o călătorie fabuloasă. Că cel mai important lucru este că acum, spre sfârşitul lui 2019, are 14 titluri, unul şi unul. Că toate cărţile apărute sunt extrem de diferite, atât romane, cât şi proză scurtă, că sunt semnate atât de debutanţi, cât şi de autori cu unul sau mai multe volume publicate, şi că ele au, din punctul meu de vedere, două lucruri în comun: scriitura de calitate şi poveştile care te marchează, într-un fel sau altul, şi cu care poţi empatiza. Şi poate că i-aş mai zice că o parte dintre ele au fost nominalizate şi chiar câştigătoare ale unor premii literare importante, că s-a scris fain despre cărţile acestea sau că există deja o comunitate frumoasă coagulată în jurul colecţiei.
Cine citeşte literatură română în ziua de azi?
E drept că e dificil să conturezi un portret-robot al categoriilor de cititori de literatură română contemporană, nu avem suficiente date pentru a o face pertinent. Însă, având experienţa evenimentelor, ale turneelor, e-mailurilor şi mesajelor primite până în prezent, pot face câteva observaţii. În primul rând, vin la evenimente şi cumpără cărţi cititorii cu ştate vechi – cititorii pasionaţi de ficţiune (străină, în general, dar şi autohtonă) –, apoi cei cu studii, cei care vor să rămână conectaţi la lumea culturală românească de azi, dar şi cei curioşi, dornici să încerce ceva nou. Sigur că o „categorie“ aparte sunt şi cititorii fideli ai cărţilor publicate la Nemira. Aş putea să mă hazardez să emit şi că, în genere, cei care au de la 30 de ani în sus sunt interesaţi de literatură română contemporană. Însă, în urma numeroaselor întâlniri cu liceeni pe care le-am avut anul acesta, cred că, în câţiva ani şi cu eforturi susţinute în direcţia aceasta, se va schimba ceva şi în acest sens.
Într-un interviu pe care i l-ai acordat lui Andrei Crăciun, pentru site-ul „Viitorul României“, spuneai că primeşti foarte multe manuscrise, dar că bune sunt doar 5% din ele. Orientativ, câte manuscrise primiţi într-o anumită unitate de timp?
E greu să dau câteva cifre orientative, pentru că depinde foarte mult despre ce lună vorbim – iernile şi verile sunt cele în care se primesc cele mai multe manuscrise, de pildă. Pot spune, în schimb, că nu am prins nicio zi până acum în care să nu existe în inbox vreun manuscris abia trimis, nici măcar de sărbători. Ori că, de când sunt la Nemira, au fost refuzate aproximativ 600 de manuscrise – de reţinut că vorbim atât de ficţiune, cât şi de non-ficţiune.
Cine sunt toţi aceşti oameni care scriu mult şi nu foarte bine?
Nu deţin adevăruri absolute, dar cred că vorbim despre grafomanie, în mare. A scrie e, totuşi, la îndemâna oricui, nu-ţi trebuie cine ştie ce pentru a o face. Unii consideră că nici măcar să cunoască limba română nu e musai. Alţii – mulţi, tare mulţi – nici cu diacritice nu scriu. Mai sunt şi cei care nu sunt ei înşişi cititori ori cei care s-au uitat la prea multe filme, seriale şi telenovele şi le-a venit ideea să scrie ceva similar. Sau oameni care scriu doar ca modalitate de petrecere a timpului liber, care se descarcă prin asta, care vor să le împărtăşească altora poveştile propriilor vieţi şi scriu nişte pseudo-jurnale etc. Ori adolescenţi care îşi încearcă mâna.
Cât durează de când începi să citeşti un manuscris până ştii, la tine-n cap, că e „da“ sau e „nu“?
De obicei, destul de puţin, îmi cam dau seama de la primele fraze. Când mă „fură“, adică atunci când abandonez ochelarii de editoare şi mi-i aşez pe nas pe cei de cititoare, ştiu că e o carte pe care mi-aş dori să o public. Totuşi, nu iau niciodată o decizie definitivă până nu închei lectura integrală a manuscrisului. Au fost câteva cazuri, puţine, în care primele pagini erau bune, dar apoi îşi pierdea suflul complet.
Să revenim la autorii care urmează să fie publicaţi. Care sunt paşii?
Mai întâi, încerc, dacă e posibil, să am cel puţin o întâlnire cu ei, fie şi via Skype, dacă altfel nu e posibil. Mi se pare important să ne cunoaştem înainte de a începe să colaborăm propriu-zis. Apoi, într-adevăr, în funcţie de planul editorial, respectiv de perioada estimativă când vor fi publicaţi, corespondăm în vederea redactării textului, ne străduim să-i dăm cea mai bună formă posibilă până în momentul publicării. De obicei, vin cu o serie de sugestii iniţiale de editare, iar de acolo începe un soi de ping-pong între noi. Sunt prezentă în fiecare etapă prin care trece manuscrisul de când pleacă de la mine în redacţie, la tehnoredactare, corectură ş.a.m.d., şi până ajung să dau bunul de tipar pentru a intra în tipografie. Cât despre durată, variază, din nou, de la caz la caz. Să zicem că minimum şase luni.
Care sunt primele trei cărţi din colecţia „n’autor“ care se vând cel mai bine?
Cele mai bine vândute trei cărţi ale colecţiei, până acum, sunt „Povestiri din garaj“, de Goran Mrakić, „Omuleţul din perete şi alte povestiri fantastice“, de Marian Coman, şi „Mila 23“, de Dan Ivan.
Ştiu că de când te ocupi de această colecţie ai călătorit mult prin ţară, la tot felul de lansări, şi ai însoţit autorii colecţiei.
Turneele „n’autor“ au fost de la început în direcţia noastră editorială, în formula doi autori plus subsemnata, şi am încercat ca, de la an la an, să aducem câte ceva în plus. În acest moment, un astfel de turneu înseamnă şase oraşe şi în jur de cincisprezece-douăzeci de evenimente/întâlniri cu cititori – şi asta pentru că, pe lângă lansările de librărie, ne vedem, pe cât posibil, şi cu liceeni şi studenţi în fiecare oraş.
Care sunt noutăţile „n’autor“ ale sezonului?
Volumele „Varşava“, de Ana Donţu, şi „Câteva feluri de a dispărea“, de Flavius Ardelean. Au fost lansate la începutul lui noiembrie la Bucureşti, Braşov şi Sibiu, iar turneul continuă în primele zile ale lui decembrie, în Cluj, Iaşi şi Timişoara.
Eli Bădică (foto stânga), alături de o parte din scriitorii publicaţi la „n’autor“ FOTO: ARHIVA PERSONALĂ
Am înţeles, din diverse surse, că scriitorul român moare de foame. Bine, nu moare, deoarece are alte profesii, dar dacă ar fi doar scriitor cine ştie ce s-ar întâmpla cu el. Din postura de editor, ce crezi tu în legătură cu afirmaţia de mai sus?
Permite-mi, te rog, ca, înainte de a răspunde întrebărilor tale, să lămuresc un pic chestiunea aceasta cu scriitorul român şi muritul de foame – şi asta pentru că nu-mi plac deloc lamentările care se tot vehiculează la noi, fără nicio acţiune concretă în spate. Nu, nu doar scriitorul român e în situaţia asta, undeva la 80% dintre scriitorii din toată lumea sunt nevoiţi să aibă şi alte profesii, alte slujbe pe lângă, pentru a putea avea un trai măcar decent. Procentele de drepturi de autor nu sunt foarte diferite în străinătate faţă de cele din România. Diferenţa o fac cititorii – numărul lor influenţează, logic, cât primeşte un autor în final pe o carte, evenimentele – care sunt cu plată în alte spaţii, cum ar fi cel german, traducerile – din care se mai primesc nişte drepturi de autor, bursele şi festivalurile remunerate etc. De aici, sper că înţelegem unde trebuie să se producă nişte schimbări, pe lângă eforturile individuale ale editurilor.
Legat de dimensiunea financiară a literaturii: de ce continuă scriitorii români să mai scrie?
Cred că se scrie, grosso modo, pentru că nu se poate altfel. E o necesitate interioară. Un mod de a înţelege lumea şi a o transcrie, într-un fel sau altul. Poate că unii au şi alte motivaţii, mai practice, dar sunt, probabil, excepţia.
Ce faci în afară de Nemira?
Drept să-ţi spun, de când sunt la Nemira, am renunţat, treptat, la multe dintre cele pe care le făceam, de la PR şi management cultural până la a ţine ateliere, a face voluntariat, a modera zeci de evenimente literare, pentru că mi-am asumat că „n’autor“ va avea nevoie de 110% din timpul meu, cel puţin în primii ani. Nu am renunţat, însă, la jurnalismul cultural. Scriu mult, infinit de mult mai puţin decât înainte, dar, când reuşesc să mai public câte un interviu, câte o cronică, să mai fac ceva recomandări de cărţi, mă bucur enorm de mult.
Am văzut, în alte interviuri, că vorbeai şi despre faptul că tu, la rândul tău, scrii, doar că nu ai publicat până acum. Ce condiţii ar trebui să se întrunească pentru a ajunge să publici ce scrii?
Scriu de când mă ştiu, ca atâţia alţii, de când am învăţat să scriu, de când am căpătat conştiinţă. Până în adolescenţă, am scris numai poezie, pe la mijlocul liceului, am început să scriu şi teatru, iar apoi proză. Şi am rămas la proză. Unele, din păcate, sunt rătăcite prin cine ştie ce reviste. Mă bucur că am reuşit să mă abţin să comit vreun debut individual. Scriu foarte rar şi foarte puţin astăzi. Probabil că, pentru a ajunge să public, ar trebui să îmi fac timp şi spaţiu pentru scris – ceea ce e aproape imposibil acum. Iar apoi – şi cel mai important – să consider, măcar pentru o vreme, că ceea ce scriu e suficient de bun pentru a fi publicat. Lumea nu are nevoie de încă o carte slabă.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?
Zilele mele nu prea seamănă între ele, iar acesta este unul dintre lucrurile pe care le ador la munca remote. Sunt şi momente când imprevizibilul mă stoarce de energie, dar mă bucur nespus de libertatea pe care mi-am recâştigat-o acum şapte ani, de când sunt freelancer, şi de faptul că nu sunt niciodată într-o rutină. Uite, singura constantă e faptul că-mi rezerv, în fiecare dimineaţă, oriunde sunt, două ore pentru cafea şi tutun, timp în care mă pun la curent cu actualitatea românească şi internaţională. În rest, depinde foarte mult de perioadele anului, de proiectele pe care le am în derulare, de colaborările permanente versus cele ocazionale, de sarcinile pe care mi le trasez, de termenele limită stabilite, de urgenţele care apar. Sunt zile când lucrez numai în biroul de acasă – când citesc manuscrise, redactez, răspund la e-mailuri şi mesaje, mă documentez, coordonez diverse, scriu texte, transcriu interviuri, sunt zile când sunt numai pe drumuri, în Bucureşti, în ţară sau în afara ei, cu evenimente de moderat, întâlniri, şedinţe, festivaluri. Sunt şi zile când combin lucrurile acestea – nu plec nicăieri, nici măcar în concediu, fără laptop. Ori Kindle, unde am manuscrisele. Ori măcar o carte.
Ce carte citeşti acum?
Nu prea mai citesc în ultimii ani doar câte o carte, ci mai multe în paralel. Aşa că pe noptieră am „Viaţă sălbatică“, de Richard Ford, şi „Shining“ al lui Stephen King, pe birou am ultimele numere DoR, în living am un teanc cu „Arheologia iubirii“ şi „Altera pars“, de Cătălin Pavel, „Vânători-culegători“, de Maria Manolescu, „Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990-2019)“, volum editat de Alina Purcaru şi Paula Erizanu, şi „Sfârşitul bibliotecii mele“, de Alberto Manguel, iar în bucătărie am momentan literatură pentru copii şi preadolescenţi: „Bezna. Povestitorii din conacul lui von Veltheim“, de Flavius Ardelean, cu ilustraţii de Ecaterina G., „Vestita invazie a urşilor în Sicilia“, de Dino Buzzati, cu ilustraţiile autorului, şi „Puiul de balaur, puiul de zmeu şi puiul de om“, de Florin Lăzărescu, cu ilustraţii de Raluca Burcă.
Îmi recomanzi o carte pe care să o citesc în vacanţa de Crăciun?
Doar una? Iar îmi dai o misiune dificilă… Să fie „Americana“, de Chimamanda Ngozi Adichie. E mai groasă, cât pentru o vacanţă, e cu de toate şi e scrisă impecabil.
O întrebare care nu ţi s-a pus niciodată şi la care ai fi vrut mereu să răspunzi?
Uite, una mai serioasă şi mai importantă pentru mine ar fi cine m-a sprijinit în toată nebunia aceasta cu cărţile. Răspunsul ar fi că, de-a lungul timpului, mi-au fost alături enorm de mulţi oameni, cărora le sunt recunoscătoare şi pe care nu mi-ar ajunge spaţiul să-i menţionez. Însă, cu riscul de a fi patetică, prima şi cea mai înfocată susţinătoare, o femeie simplă şi splendidă, care a făcut toate eforturile posibile să-mi procure cărţi, să-mi creeze spaţiul necesar şi să mă încurajeze a fost mama, căreia îi mulţumesc la infinit, oriunde ar fi.
Ceva ce-ţi poate schimba o zi în bine?
Îmi trebuie foarte puţin pentru a avea o zi bună: câteva pagini excelente citite, un mesaj fain, o conversaţie interesantă, un lucru nou învăţat, o sarcină anevoioasă dusă la capăt, un text care mi-a ieşit, un BT (n.r. – bun de tipar), un eveniment cald, un antrenament reuşit, conştientizarea permanentă a faptului că fac fix ceea ce m-am încăpăţânat şi iubesc să fac… Dacă o zi merge execrabil şi chiar trebuie s-o schimb radical, atunci lecturile, oamenii sau lungimile de bazin pot face asta.
Ce face Eli Bădică într-un univers paralel, în care nu are legătură cu cărţile?
Dă-mi voie, te rog, să-ţi spun ce face Eli în mai multe universuri paralele: în cel mai apropiat, e jurnalistă de investigaţie şi/sau de război; într-unul, e regizoare de filme; într-altul, cântă la chitară şi voce, iar în cel mai îndepărtat e actriţă. Nu cred că mi-aş dori, totuşi, să nu aibă nicio legătură cu cărţile în universurile acestea.
CV: Jurnalism şi literatură
Data şi locul naşterii: 9 noiembrie 1988, Slobozia, judeţul Ialomiţa.
Studiile şi cariera:
- A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia Literatură Universală şi Comparată – Limbi Străine (Engleză) în anul 2010 şi Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Facultatea de Ştiinţe Politice, specializarea Antropologie în anul 2012.
- A semnat sporadic texte în revistele culturale „Dilema veche“,„Observator cultural“, „Cultura“, „Arte şi Meserii“ şi pe blogul român-german de literatură al Goethe Institut, „DLITE“.
- A fost, mai bine de cinci ani, redactor şef-adjunct al site-ului Bookaholic.ro, unde a şi scris sute de articole.
- Este redactor la „Suplimentul de cultură“ din 2014.
- Este editor la Editura Nemira din iunie 2017, unde coordonează colecţia de literatură română contemporană „n’autor“.
Stare civilă: Necăsătorită.
Locuieşte în: Bucureşti.
Citiţi şi:
Diana Geacăr, scriitoare şi traducătoare: „Numai prin scris pot să înţeleg viaţa“
Se încarcă comentariile...
