INTERVIU Denisa Comănescu: „Când a murit Hendrix am purtat doliu“

INTERVIU Denisa Comănescu: „Când a
murit Hendrix am purtat doliu“

De numele Denisei Comănescu se leagă unele dintre cele mai importante apariţii editoriale de pe piaţa românească, din ultimii 30 de ani FOTO: RADU SANDOVICI

Considerată de Gabriel Liiceanu „cel mai bun editor din spaţiul românesc pe literatură străină“, Denisa Comănescu (60 de ani) şi-a trăit viaţa visând în secret la parcurile, străzile şi cafenelele americane. De acolo veneau muzica şi cărţile ce i-au conturat destinul.

Ştiri pe aceeaşi temă

E un du-te-vino teribil pe holul principal de la etajul 1 al Casei Presei Libere, locul unde se află sediul central al Editurii Humanitas. Femei şi bărbaţi trec dintr-un birou în altul, cărând hârtii, manuscrise, corecturi. E cea mai bună imagine a locului unde începe industria cărţii din România. Pentru că, dragă cititorule, iată, aici este unul din locurile unde se decid cărţile pe care tu le vei putea cumpăra din librării, în câteva luni. „Veniţi marţi, la 11. Biroul meu este vizavi de dozatorul de apă“, ne-a spus, la telefon, Denisa Comănescu, coordonatoarea colecţiei „Raftul Denisei“. Biroul are patru mese, dar este ocupat în totalitate doar lunea. În rest, Denisa Comănescu stă singură, lângă geam, la singurul birou îngropat în cărţi. Stă acolo şi citeşte, oră după oră, zi după zi. De activitatea aparent liniară a acestei femei se leagă destinul apariţiei în limba română a multor dintre aşa-numitele „cărţi fundamentale“ ale omenirii. Denisa Comănescu şi-a legat destinul de cărţi. Citeşte de când se ştie, citeşte mult, atât de mult, încât nu mai are timp să mai şi scrie. Ba, uneori simte că nu mai are timp nici măcar să se bucure de lucrurile simple. Unii oameni sunt fericiţi că pleacă în excursii exotice, că ies la cinematograf seara sau că au fost avansaţi la serviciu. Denisa Comănescu este foarte fericită, zilele acestea, pentru că jurnalul lui Fernando Pessoa, „Cartea neliniştirii“, este la a treia ediţie. Înseamnă că cititorilor le place. Cam tipul ăsta de om e Denisa Comănescu.

Denisa Comănescu: Să strângem puţin cărţile astea de pe masă, ca să ne putem vedea.

„Weekend Adevărul“: Nu-i nevoie, doamnă. E bine şi aşa. Doar e birou de editor.

Nu, nu, strângem. Vede mama fotografiile şi cine ştie ce zice.

Câţi ani are mama dumneavoastră?

90 de ani.

Tatăl mai trăieşte?

Tata a avut un destin fabulos. Provenea dintr-o familie de preoţi. Tatăl lui a murit în Primul Război Mondial. Mama tatălui, bunica mea, o ţărancă-preoteasă extraordinară, care-şi învăţase copiii franceză de mici, dintr-un sat din zona Bacăului, a rămas singură cu nouă copii. Toţi au învăţat carte. I-a mai dat, intermitent, pe la diverse rude, pentru ajutor. Tata, de exemplu, a urmat scoala primară la Târgu Ocna, a făcut liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ şi apoi Facultatea de Drept la Iaşi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost rănit la Cotul Donului. După ce şi-a revenit, a mers cu armele întoarse până în Tatra, unde a primit un glonţ în inimă. Norocul lui a fost că avea inima puţin deplasată şi a fost salvat de ordonanţă. Soldatul l-a recuperat de la o groapă comună, caci fusese considerat mort. A scăpat, a fost procuror la Iaşi, apoi a avut o perioadă mai grea, când au venit comuniştii la putere, a trebuit să se şi ascundă. Mă rog, până la urmă a devenit avocat la Buzău, apoi preşedintele Baroului şi, în fine, juristul Episcopiei, după pensionare. În iarna lui 1977 a căzut pe gheaţă. S-a lovit la un picior unde avea schije din timpul războiului. El mai suferea şi de scleroză, avea tensiunea mare... A făcut cangrenă la piciorul respectiv. L-au operat, a făcut infarct şi s-a dus. A murit prea devreme. Nu am apucat să stau de vorbă cu el aşa cum aş fi vrut.

Câţi ani aveaţi când a murit?

22 de ani. Nu a apucat să-mi povestească prea mult din viaţa lui. Şi asta, cred, şi din cauza unei întâmplări din copilăria mea, care-i pusese în gardă pe toţi din familie. Aveam la Buzău o casă mare, cu grădină, şi curtea unde creşteam găini. Ţin minte că tata le pusese la dispozitie găinilor cascheta lui din război care le servea drept recipient pentru apă. Iar tata mai vorbea cu găinile. Şi eu pe lângă el, aveam vreo 5 ani. Le tot povestea una-alta. Avea el un refren: „Legionare, nu fii trist / Garda merge înainte / Prin Partidul Comunist“. S-a întâmplat să fie o petrecere la noi acasă. Ca-n orice familie care vrea să se laude cu odrasla, am fost invitată să spun o poezie. Şi am spus refrenul tatălui.

Ce reacţie au avut invitaţii?

O parte au râs, o parte s-au blocat. Asta era epoca. Îţi era frică să vorbeşti. Tata asculta mereu acasă „Europa Liberă“. Iar mama îi spunea: „O să nenoroceşti copilul ăsta! Într-o zi o să audă cineva, o să ne toarne şi iarăşi te iau ăştia!“. Pentru mine, postul acesta de radio a fost o oază, încă din perioada liceului. La începutul anilor ’70, mulţi adolescenţi ascultam o emisiune, „Metronom“, a lui Cornel Chiriac. Era multă muzică occidentală bună acolo. La un moment dat, am fost turnaţi de un coleg, că ascultăm „Europa Liberă“. Am fost înfieraţi la UTC. Unii dintre colegii mei, cei care dădeau la Drept, n-au putut să dea la facultate un an, din cauza acestui incident. 

Nu atinge „monstrul“!

 

Dar tatăl dumneavoastră vă lua deoparte şi vă spunea de ce e rău în comunism sau înţelegeaţi asta indirect, din modul în care se comporta, de exemplu?

Ştiam că-i urăşte pe comunişti. A fost o întâmplare care m-a marcat. Am scris prima poezie în clasa a cincea. Era dedicată băncii mele, din clasele I-IV, de care mă despărţeam. Tata a fost prima persoană căreia i-am citit poezia. După ce am terminat, s-a luminat şi mi-a spus: „Tare îmi era frică că o să scrii şi tu ceva cu partidul... Să nu faci niciodată asta“. Ştiam că nu trebuia să mă apropii de acest „monstru“. Niciodată. 

Apropo de partea cu scrisul, sunt curios: v-au insuflat părinţii dorinţa de a citi şi a crea în scris sau a fost o trăsătură personală?

Aveam o bibliotecă mare, cu multe cărţi clasice. Majoritatea erau în limba franceză. Citeam în neştire. Citeam şi cărţi „trash“ cu plăcere, aveam un vecin cu un pod plin de doxuri, de „Masca Roşie” şi „Femei celebre”, de unde mă alimentam. Aveam o slăbiciune pentru cărţile de poezie. Ţi mă intimidau. Aici mama mea a jucat un rol important. Îmi citea foarte mult din Alecsandri, Eminescu, Coşbuc. La cinci ani, ştiam pe de rost toate „Pastelurile“ lui Alecsandri. 

Mama era o admiratoare a genului sau vă citea pentru că ea considera că ar fi o lectură potrivită pentru un copil?

Nu, ei îi plăcea poezia. Făcuse Şcoala de Arte şi Meserii şi picta în timpul liber. Ţin minte că iarna, după prima ninsoare, când mă apropiam de zăpadă şi o atingeam, îi recitam din „Pastelurile“ lui Alecsandri. 

Chimie pentru o poveste de dragoste  

 

Să înţeleg că, după ce aţi terminat liceul, opţiunea spre Filologie a venit cumva normal?

Când am intrat la liceul „Mihai Eminescu“, din Buzău, eram foarte bună la chimie. Când eram în clasa a IX-a, la Bucureşti rula filmul „Love Story“ (n.r. – regia Arthur Hiller). Îmi doream atât de mult să văd filmul acesta, încât am reuşit să iau locul I la Olimpiada pe Buzău, proba de chimie. Ultima fază, cea pe ţară, însemna pentru mine un singur lucru: o săptămână la Bucureşti. Bine, îmi plăcea foarte mult şi chimia. În clasa a XI-a, am început să mă gândesc serios ce să fac: să merg la Chimie sau la Filologie? Chimia este o lume fascinantă.

Şi atunci, cum v-aţi decis?

A jucat un rol esenţial o întâlnire pe care am avut-o la liceu, la care au participat Nicolae Manolescu şi Alexandru Ivasiuc. Atât de tare m-a fascinat felul în care a vorbit Nicolae Manolescu despre lumea ficţiunii lui Ivasiuc, încât m-a convins că trebuie să mă duc la Filologie. Şi doi profesori minunati, Doina Mănoia, de literatură română şi Vasile Cojocaru, de latină.

Date fiind vremurile, aveaţi acces la cărţile esenţiale din literatura universală?

Sigur că da. Se făcea „Literatură universală“ la liceu. Îndoctrinarea exista, UTC-ul, şedinţele, dar totul depindea de profesori. Iar la noi erau mari profesori. Eu am făcut parte din prima generaţie care a învăţat engleza din clasa a V-a. Era foarte comic. Până atunci, profesorii de rusă fuseseră la putere, şi nu prea existau dascăli de limba engleză disponibili. Aşa încât, primul meu profesor de engleză a fost unul de rusă, reciclat. Accentul era groaznic. Eu făcusem în particular engleză, aşa că îmi dădeam seama. 

Aţi făcut limba engleză din clasa a V-a până la sfârşitul liceului?

Până la sfârşitul liceului, iar din clasa a IX-a, am făcut şi franceza.

Eraţi un caz rar. Practic, când aţi terminat liceul, vă descurcaţi perfect în două limbi deloc la modă în epoca respectivă: engleza şi franceza.

Da, aşa e. Franceza o învăţasem de la cinci ani, însă mi-a plăcut mai mult limba engleză. Aveam acasă un cărţoi imens cu piesele şi sonetele lui Shakespeare şi tot timpul buchiseam la ele. 

Aveaţi posibilitatea să vă exersaţi şi pronunţia? Să auziţi pe cineva vorbind limba engleză?

Acele doamne din veche lume bună interbelică, profesoarle mele particulare de engleză şi franceză de pe vremea când aveam între cinci şi 12 ani, chiar studiaseră în Anglia şi la Paris, ca şi profesoara mea de pian, care fusese eleva lui Enescu tot la Paris...  Apoi aveam radio-ul. Beatles, Jimi Hendrix, Janis Joplin...

 

„Îmi imaginam că «Washington Square» seamănă cu parcul din Vatra Dornei“

Cum a fost admiterea la Facultatea de Filologie? Cum se făcea, ca acum, vă alegeaţi Engleză-Franceză, de pildă?

Eu am dat la Română-Latină, culmea! Am avut un profesor de latină extraordinar în liceu. Iar acest profesor, Vasile Cojocaru, a ales încă din clasa a IX-a, şase-şapte elevi, printre care eram şi eu. Mergeam după ore la el acasă, şi pe lângă latină, citire şi traduceri, ne punea să studiem discursurile lui Cicero, axându-ne pe structură. Era un umanist desăvârşit. Făcea cu noi şi gramatica română, şi istorie. Mergeam la sfârşit de săptămână în drumeţii şi acolo ne punea să descoperim diferite flori sau diferiţi arbuşti.

Deci ştiaţi şi latină la finalul liceului.

Da. Şi am intrat chiar prima la facultate la Română-Latină. În momentul în care am terminat primul an de facultate, Ceauşescu a scos latina din şcoli, cu excepţia claselor de liceu cu profil umanistic. Iar noi, care eram la latină-secundar, am avut posibilitatea, după primul an, să dăm diferenţele şi să optăm pentru alte limbi. Şi am trecut la Română-Engleză.

Ştiaţi, la finalul facultăţii, ce voiaţi să faceţi mai departe?

În facultate exista deja un grup de scriitori. Exista cenaclu lui Ovid Crohmălniceanu, care era mai ales un cenaclu de proză. O perioadă l-a moderat cea mai bună prietenă a mea din facultate, poeta Maria Cornelia Savu, care debutase la 16 ani. Eram într-o lume a noastră. Şi credeam că poezia pe care o facem înseamnă ceva nou.

Şi însemna?

Pentru noi era o coborâre a limbajului în stradă, o spargere a vechiului limbaj închistat, metaforic sau prea abstract. Exact asta a făcut generaţia ’80. Şi lucrul esenţial, ceea ce înţelesesem şi preluasem din poezia americană, era democratizarea limbajului. 

„Ne plăceau toţi marii cântăreţi anglo-saxoni“

Vă plăcea poezia americană?

Pe lângă faptul că o studiasem cu lector american, o si citeam masiv, revenind la anumiţi poeţi şi poeme. Eram înscrisă şi la Biblioteca Engleză, şi la Biblioteca Ambasadei Americane. Cea din urmă, din păcate, s-a desfiinţat între timp. Era o bibliotecă formidabilă  - pentru literatură, pentru critică literară. Apoi, între noi, colegii, prietenii, circulau destul de multe cărţi străine. Din mână-n mână. Îmi amintesc că am citit „Curcubeul gravitaţiei“ (n.r. – autor Thomas Pynchon) mai întîi în franceză, îmi împrumutase Bogdan Ghiu poche-ul pentru o săptămână. La Filologie era o enclavă de libertate spirituală.

Aţi avut probleme cu cenzura? În sensul în care să fie oameni care să vă spună că nu ar fi bine să mai citiţi anumite cărţi?

Nu, nu era aşa ceva. Aveam prieteni cu care ne întâlneam şi discutam. De multe ori mergeam acasă la poetul Traian T. Coşovei, provincialii aduceam pachetele de mâncare pe care le primeam de acasă, şi le desfăceam la el.

Noi aşa făceam în cămin, când eram studenţi.

Sigur că da. Aş mai vrea să spun că pentru noi era importantă muzica progresivă şi psihedelică, Pink Floyd, spre exemplu. Ascultam în demenţă. Aveam un coleg al cărui tată pleca des în străinătate şi aducea LP-uri noi. Wish You Were Here din 1975, Animals, din 1977, LP-uri de referinţă în biografia poeţilor optzecişti. Ştiam toate versurile pe dinafară.

Ce altceva mai ascultaţi? Beatles, Rolling Stones?

Ne plăceau toţi marii cântăreţi anglo-americani. Mai ales cei din generaţia flower-power. În liceu, când au murit Jimi Hendrix şi apoi Janis Joplin, mulţi dintre noi am venit la ore cu doliu la butonieră. Se întrebau toţi profesorii ce e cu noi şi spuneam, cu ochii plecaţi, că ne-a murit cineva din familie. Am ţinut o lună doliu după Jimi şi Janis. Până şi poezia americană pe care am citit-o în ultimele clase de liceu era influenţată de muzica lor. Ştiam geografia New York-ului după locurile iubite de ei. Visam să ajung la Chelsea Hotel...

Vacanţele de pe strada Vicilicilor

Şi când aţi vizitat prima dată New York-ul cum vi s-a părut?

Prima dată am fost în 1990. Ultima lectoriţă americană pe care am avut-o în anul IV de facultate a trimis la Uniunea Scriitorilor o invitaţie pe numele meu să particip la un simpozion care se numea „And the Walls Fell Down“, despre căderea Cortinei de Fier, la o universiate din statul Iowa. Sigur că am acceptat şi am aterizat la Chicago. Era prima dată când vedeam un aeroport atât de mare şi-mi amintesc că auzeam o muzică psihedelică, coboram scările rulante la nesfârşit, ce mai, mă simţeam ca într-un poem de Ferlinghetti! (n.r - Lawrence Ferlinghetti). Iar după ce am fost la simpozion, am fost invitată la câteva universităţi din statul Iowa, apoi la New Orleans, la poetul Andrei Codrescu, la o universitate din Memphis şi, în sfârşit, am ajuns la New York.

Era aşa cum îl ştiaţi din melodii şi din lecturi?

Mi-am dat seama că dacă ar fi fost să aleg un oraş (căci sunt o citadină) unde m-aş fi adaptat imediat, acesta ar fi fost New Yorkul. Ulterior, am ajuns să citesc din poemele mele la „Cornelia Street Cafe“, în Greenwich Village, care este peste drum de celebrul club de jazz „Blue Note“, unde au cântat marii saxofonişti americani. Când am ajuns la la New York, primul loc pe care l-am vizitat a fost Washington Square. Ştiam, dintr-un roman al lui Raymond Federman, că acolo sunt multe veveriţe. Şi eu văzusem multe, dar într-un parc din Vatra Dornei, unde locuiau părinţii prietenei mele, Cornelia Maria Savu. În timpul facultăţii, în vacanţe, mergeam la ea, stăteau pe strada Vicilicilor, nr. 9. Ce nume fantastic! În fine, stăteam pe câte o bancă şi citeam în parcul din Vatra Dornei şi pe lângă mine veneau veveriţele. Ei, şi-mi imaginam că Washington Square e un fel de parcul din Vatra Dornei mai mare! Sigur că sunt complet diferite, însă veveriţele există în amândouă. Ştiu că m-am şi speriat la început, în parcul din faţa marii universităţi newyorkeze, că un tip a vrut să-mi vândă un junk (n.r – droguri) şi eu nu m-am prins. (râde)

 

„George Orwell era în capul listei de scriitori nepublicabili“

 

FOTO: RADU SANDOVICI

„Weekend Adevărul“: A fost un şoc trecerea de la facultate, dintr-o lume boemă, care asculta Pink Floyd, la o repartiţie într-un loc nepotrivit faţă de ceea ce făceaţi până atunci?

Denisa Comănescu: Am lucrat, după terminarea facultăţii, printr-un concurs de împrejurări, la Chimimportexport, translator de engleză. Sediul era vizavi de Facultatea de Filologie, într-un bloc vechi, la etaj. Şi colegii mei, băieţii, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, care făcuseră armata înainte de facultate şi erau cu un an în urma mea, uneori mă strigau de jos să-mi spună că se duc la barul cubanez de alături. Iar eu înnebuneam!

Ce lucraţi acolo?

Eram într-o sală, cu alte şapte traducătoare, fiecare pe limba ei, cu o maşină de scris electrică în faţă, care făcea un zgomot infernal! Acolo traduceam contracte, tot felul de materiale, făcem corespondenţa respectivă - mie îmi revenise comerţul cu materiale de construcţie care soseau şi se duceau în Extremul Orient. Acolo am învăţat cum să redactez o scrisoare în termeni tehnici, cum se face o reclamaţie că sacii ajunşi la Constanţa, pe Marea Neagră, nu corespund.

Dar aţi fost cumva demoralizată de locul de muncă? Nu simţeaţi că în loc să scrieţi, uite, sunt nevoită să trăiesc zi de zi în decorul ăsta din Kafka?

Era foarte important să ai un loc de muncă. Pe de-o parte, am fost cumva privilegiată pentru că era un post în Bucureşti, pe când colegi de-ai mei au fost nevoiţi să facă naveta la ţară. Pe de altă parte, era şi frustrarea că da, „Uite ce trebuie să fac“. Am avut, însă, un mare noroc. Am reuşit să ajung să dau concurs pe un post de redactor la Editura Univers. L-am dat cu o mare traducătoare şi redactoare, Antoaneta Ralian. De atunci ne leagă o prietenie solidă.

Jonathan Swift, cenzurat la tipografie

Cum era munca în editură în perioada respectivă? Se putea publica orice?

Nu se putea publica orice. Cum ştim, exista o cenzură care opera la nivelul substanţei textului, era cenzură de nume, era de ideologie, de religie şi tot aşa. Însă, pe de altă parte, am reuşit să public lucruri importante în acea perioadă. Romanele Daniel Martin şi Magicianul de John Fowles spre exemplu, desigur, cu părţi cenzurate; în 1984, Ulise al lui James Joyce, în magistrala traducere a lui Mircea Ivănescu, acompaniată de prefaţa profesorului Ştefan Stoenescu. Marile nume ale literaturii străine erau publicate, exista o mare acurateţe a textului tradus,  profesorii de la facultăţilde limbi străine erau îngrijitori de ediţii. Împreună cu profesorul Leon D. Leviţchi – eu fiind redactorul, domnia sa, ingrijitorul de ediţie – am publicat între 1981 şi 1990 operele complete ale lui William Shakespeare în traduceri de marcă.

Explicaţi-ne puţin, pentru cei dintre noi care nu am prins vremurile respective, câte rânduri de cenzură funcţionau pentru verificarea publicării unei cărţi? De unde venea cenzura, de la Partid?

Exista un nivel de cenzură la centrala editorială, apoi la Consiliul Culturii… Literatura străină avea un regim mai bun decât literatura română. Cenzorii se concentrau, în primul rând, asupra literaturii române. Eu am publicat literatură străină, cred că şi acesta a fost un mare noroc. Pe zona mea de literatură de ţări anglofone aveam ca cenzor la Consiliul Culturii o doamnă deosebită. Mă întreba: „Sunt probleme în cartea asta?“. Îi spuneam că „nu“ şi mă ruga să-i fac şi referatul pe care îl semna. 

Ce însemna „probleme“?

Problemele erau de natură ideologică, de substanţă a cărţii… Exista o listă neagră de autori care nu puteau fi publicaţi. Într-un cap de listă era George Orwell. Dar exista şi o cenzură în tipografie. Ţin minte că am făcut cunoştinţă cu ea în 1987, când dădusem la tipar un volum clasic, povestirile lui Jonathan Swift. Acolo este un text celebru, o satiră de pe timpul unei mari foamete din Irlanda, în care autorul propunea să se mănânce copiii mici care, gătiţi în diferite feluri, au o carne delicioasă. Şi am primit un telefon de la directorul editurii, seara târziu, care mi-a spus că sunt probleme cu cartea. Mi-a zis să mă duc dimineaţa în tipografie să văd ce e. Cenzorul din tipografie se sesizase, pentru că era destulă foamete la noi pe atunci, în 1987.

Şi ce s-a întâmplat cu volumul respectiv?

Se trăseseră deja 15.000 de exemplare, noroc că textul cu pricina era la urma volumului şi a fost scos. 

 

Cum se edita James Joyce: „Lumina se stingea, caloriferele erau reci“

Denisa Comănescu (a doua din stânga), în 1995, la un simpozion despre poetul Georg Trakl, organizat la Jimbolia FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Ce s-a schimbat după Revoluţie, oamenii au început să citească altceva?

Ficţiunea nu a mai fost primadonă. Se citeau cărţile la care nu avusesem acces înainte. Amintiţi-vă că Editura Humanitas publica Cioran şi citeam cu toţii pe nerăsuflate. Şi toţi citeam pe nerăsuflate jurnale şi memorii, istorie, politică,autorii care fuseseră cenzuraţi înainte… literatura ca atare a avut o perioadă de vreo 10 ani de cădere. Se citeau distopiile interzise înainte. Spre exemplu, în 1990 am primit la Editura Univers vreo şapte manuscrise cu traducerea romanului 1984 al lui George Orwell. 

Editura Univers până când a existat?

A continuat să existe până în 2001. Mi-am lăsat o parte importantă din viaţă acolo. Eram în 1991 la o bursă la East Anglia University, când am primit un telefon de la directorul de atunci al editurii, care mi-a spus că am fost aleasă în lipsă redactor-şef şi să mă întorc. Şi m-am întors din bursă să salvăm editura. Până la urmă, în 2001, a cumpărat-o cineva despre care nu vreau să vorbesc, a devenit o afacere de familie. Iar noi toţi din editură am plecat până în iunie 2001. Eu am plecat printre ultimii, cu inima grea. Pentru că se distrugea o mare editură şi un portofoliu foarte bogat. Am primit propunerea din partea lui Silviu Lupescu să devin director editorial pe literatură străină la editura Polirom şi, din 1 iulie 2001 până la 1 februarie 2006, am lucrat la Polirom şi am construit colecţia “Biblioteca Polirom” cu primele ei 400 de titluri.

E vreo carte anume din perioada „Univers“ de care sunteţi foarte mândră?

Da, sigur. E vorba despre Ulise de James Joyce, care a apărut în 1984. Mircea Ivănescu lucra de mulţi ani la traducere şi la sfârşitul lui 1983, directorul editurii, Romul Munteanu, a spus că trebuie să o scoatem pentru că se strânge şurubul şi n-o să mai putem mai târziu. Am lucrat mult în iarna aceeala redactare, lumina se stingea, caloriferele erau reci. Lucram şi la lumânare…

 

„Colecţia «Raftul Denisei» a fost marele meu pariu“

 

Alături de celebrul scriitor Amos Oz FOTO: ADEVĂRUL

Când aţi ajuns la Polirom ştiaţi exact ce vreţi să faceţi?

 

A publicat patru volume de poezie

Numele: Denisa Comănescu

Data şi locul naşterii: 4 februarie 1954, Buzău (judeţul Buzău)

Starea civilă: căsătorită cu scriitorul Nicolae Prelipceanu

Studiile:

A absolvit, în 1973, cursurile Liceului „Mihai Eminescu“ din Buzău.

În 1977, şi-a susţinut licenţa la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia „Limba şi literatura română - Limba şi literatura engleză“.

Activitate publicistică:

Debutează cu poezie, în 1975, în revista „România literară“. De-a lungul timpului, poeziile şi articolele sale vor fi publicate în numeroase reviste de profil, din ţară şi străinătate: „Luceafărul“, „Tribuna“, „Orizont“, „Contrapunct“, „World Literature Today“, „Kalliope“ (SUA), „Poetry Review“, „Rialto“, „Omni-plus“ (Marea Britanie).

Debutul editorial are loc cu volumul de versuri „Izgonirea din paradis“ (Editura Cartea Românească, 1979), pentru care a fost recompensată cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Au urmat volumele: „Cuţitul de argint“ (Editura Eminescu, 1983), „Barca pe valuri“ (Editura Cartea Românească, 1987), „Urma de foc“ (Editura Axa, 1999) şi „Acum biografia de-atunci“ (Editura Eminescu, 2000).

Activitate profesională:

Din 1978 este redactor responsabil cu literaturile de limba engleză la Editura Univers. Părăseşte editura abia în 2001.

Între 2001 şi 2006, coordonează seria de literatură universală a „Bibliotecii POLIROM“.

În mai 2006 lansează prima colecţie de carte personalizată, „Raftul Denisei“, la Editura Humanitas. Un an mai târziu, devine director general al editurii Humanitas Fiction.

Locuieşte în: Bucureşti 

Bineînţeles că Silviu Lupescu m-a angajat special pentru literatură străină. Am profitat de portofoliul de la Univers care dintr-o dată devenea al nimănui. Am croit o colecţie centrată mai ales pe literatură modernă şi contemporană. O colecţie pe care am făcut-o destul de uşor pentru că în România nu erau traduşi marii autori contemporani din lume şi nu prea avem concurenţă. În 2006, când Gabriel Liiceanu mi-a propus să vin la Editura Humanitas şi să croiesc o nouă colecţie, atunci a fost marele meu pariu. Deja se publica  multă literatură străină în România şi trebuia să-mi construiesc un culoar al meu care să devină vizibil cât mai repede. Aşa a apărut colecţia „Raftul Denisei“. Acesta a fost marele pariu. În 2007 s-a creat Editura Humanitas Fiction, care e dedicată literaturii străine şi, pe lângă colecţia „Raftul Denisei“, am început seriile de autor dedicate lui Isabel Allende, Eric-Emmanuel Schmitt, Amos Oz, Fernando Pessoa, Ernesto Sabato, T.S. Eliot… 

V-aţi gândit cum ar fi fost dacă aţi fi făcut acelaşi lucru într-o altă ţară, cu o altă cultură a lecturii, să zicem Franţa…

Condiţiile să ştiţi că nu sunt diferite în alte ţări. Sunt aceleaşi probleme, o colecţie se impune în primul rând dacă are valoare, apoi dacă răspunde aşteptărilor cititorilor. Apoi contează foarte mult marketingul şi, evident, difuzarea. Publicul cititor se formează. Şi mai trebuie să ţineţi cont de ceva: în România, publicul este majoritar feminin. Statisticile aşa arată. Iar femeile sunt foarte receptive. Însă, există la publicul feminin, să spunem, un soi de limită. Cărţile experimentale prind mai puţin. Aici ai nevoie de publicul masculin. 

Aţi avut şi momente în care aţi citit un roman pe care l-aţi găsit formidabil, dar v-aţi spus că nu e momentul ca o astfel de carte să fie lansată în România?

Sigur că da. Am ezitat şi, treptat, am renunţat la ideea de a  publica unele cărţi. Spre exemplu, mă bucur că am reuşit să public tetralogia „Rabbit“, a lui John Updike, care nu se vinde. Nu am continuat să mai public romanele lui Updike şi mi-a părut foarte rău. Şi ţineţi cont, această tetralogie este renumită în întreaga lume, iar Rabbit este un personaj care ţine de mitologia culturii pop americane din a doua jumătate a secolului trecut. Am observat asta şi la cărţile altor autori americani: românii nu sunt interesaţi de fenomenele sociale şi de problemele politice, în momentul în care acestea apar într-un roman.

Şi ce vrea, atunci, cititorul român?

O poveste. O evadare din lumea reală. Sunt romane de mari scriitori pe care aş fi vrut să le public, dar n-am făcuut-o, tocmai pentru că reflectau astfel de fenomene sociale. Spre exemplu, lumea din zonele satelit ale marilor oraşe, lumea imigranţilor şi adaptarea sau neadaptarea lor la societatea în care încearcă să se integreze. Toate acestea în România se vând prost. Şi după ce publici trei romane care nu se vând, ce faci? Te opreşti. Pentru că trebuie să vinzi cărţile ca să poţi să publici altele noi.

Dar, totuşi, există şi cărţi fundamentale printre aceste romane care nu se vând. Cum faceţi să le puteţi publica?

Nu renunţi niciodată, chiar dacă se vând mai slab. Visul unui editor bun este să combine valoarea cu gustul publicului. Iar aici se fac concesii, din ambele direcţii. Dar la cărţile esenţiale nu renunţi, niciodată. Trebuie să ai însă best-selleruri care să susţină publicarea unor astfel de cărţi. Ce m-a bucurat foarte mult, în ultimii ani, este seria de autor „Fernando Pessoa”. Acum, re-reeditez Cartea neliniştirii, un jurnal emblematicde-a pururi. Nu cred că sunt mulţi care pot intra în mod obişnuit într-un asemenea univers. Dar cititorii au înţeles, probabil, că vorbim despre o carte esenţială. Şi iată, am ajuns la a treia ediţie. Aceasta este una din micile-mari bucurii care mă fac să continui. Mă fac să mă dedic mereu acestei pasiuni de a publica literatură străină şi de a ajuta, când pot, apariţia unor mari opere literare. 

 

„S-a instalat o frică de scris“

 

Cu soţul, Nicolae Prelipceanu (stânga) şi Harry Tavitian FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Nu regretaţi, când priviţi în urmă, că nu aţi decis să vă ocupaţi exclusiv cu scrisul?

E frustrarea mea continuă. Ceea ce fac pentru editură îmi ocupă majoritatea timpului. Nu-mi mai lasă acel interval în care să mă regăsesc pe mine însămi. Am scris rar, după 2000. Poate e şi o justificare personală, faţă de mine. Însă, în momentul în care trebuie să citesc zeci şi sute de cărţi pentru a alege, spaţiul meu mental este ocupat de această lume. Cuvintele mele s-au retras undeva. Din când în când, am tangenţă cu lumea poeziei mele şi o readuc în minte. Atunci, pot să scriu. Dar, în cea mai mare parte a timpului, lumea aceasta este absentă. 

După modul în care vorbiţi, păreţi că duceţi dorul cuiva pierdut.

Mă obsedează continuu. Poate şi de aici s-a instalat în mine o frică de scris. Am nevoie de preambuluri pentru a depăşi această frică. E o chestiune, în primul rând, de timp. Nu pot să scriu în orice loc, nu pot să scriu în orice moment, nu pot să trec de la universul Zeldei Fitzgerald (n.r. - soţia scriitorului Scott Fitzgerald) la al meu. În acelaşi timp, citesc diferite manuscrise trimise electronic de agenţi literari şi editori străini, la care am deadline-uri, şi pentru care trebuie să iau o decizie, dacă fac sau nu oferta de publicare. Nu sunt acel tip de persoană care să mă pot dedubla, pur şi simplu, şi să scriu un vers.

O iubire de scriitori

Celebra pisică a Denisei Comănescu, cea care apare, stilizată, pe logo-ul colecţiei "Raftul Denisei" FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Dar intenţionaţi să mai publicaţi creaţii proprii?

Nu e vorba despre intenţie. Binenţeles că mai scriu. De cele mai multe ori nu sunt mulţumită. Lucrez asupra materiei poetice din diferitele caiete şi carneţele. Şi tot sper că o să se instaleze în mine acea stare, care este una de beatitudine. Să pot să scriu.

Nu puteţi pleca trei luni, să spunem? Să vă rupeţi de tot şi să scrieţi?

Am încercat asta. Anul trecut am fost cu o bursă în Elveţia, aproape cinci luni. Dar având laptopul la dispoziţie, şi de acolo am lucrat tot pentru editură.

Dar timp pentru o viaţă personală mai aveţi?

Sigur că da. Soţul meu este poet şi jurnalist, Nicolae Prelipceanu. Este foarte bine că amândoi avem acelaşi tip de preocupări şi ne înţelegem reciproc în momentele de singurătate, în momentele în care suntem cufundaţi în alte universuri. Facem lungi plimbări, avem prieteni şi discutăm despre cărţile pe care le citim. Avem şi o pisică, cea care apare pe logo-ul colecţiei „Raftul Denisei“. Bine, acolo e o pisică stilizată. Numele ei este Miţa. Este o mâţă umanizată şi un membru cu drepturi depline al familiei noastre.    

 

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările