La recentul Târg de Carte Bookfest, prozatorul Dan Stanca a lansat două noi romane: „Anii frigului“, la editura Humanitas (este cea de-a doua apariţie a autorului la această casă editorială, după „Noaptea lui Iuda“, din 2007), şi „Cum mi-am distrus viaţa“, la editura Cartea Românească (imprint al editurii Paralela 45). Apreciate de critică şi de public, cele două cărţi reconfirmă statutul lui Dan Stanca de vârf al generaţiei sale scriitoriceşti. Prolificul prozator este, până acum, autor a peste 25 de romane şi peste 30 de volume publicate, dar, dincolo de prolificitate, Dan Stanca este unul dintre rarele cazuri la care literatura nu este doar ceva calofil şi gratuit, ci are o dimensiune metafizică, spirituală şi, în primul rând, existenţială.

„Weekend Adevărul“: De ce se intitulează noul dumneavoastră roman, apărut recent la Editura Humanitas, „Anii frigului“?
Dan Stanca: Iniţial, a avut alt titlu, „Piatră de Aiud“, dar consultându-mă cu Lidia Bodea am ajuns la concluzia că „Anii frigului“ este mai nimerit. În carte este şi vorba despre „frig“ în sens metafizic, ideologic. La urma urmei, paranteza istorică a comunismului poate fi socotită un interval al frigului sau al solidificării. Ceea ce trăim acum este căldură şi disoluţie. Observă că în ambele situaţii lipseşte lumina. În amândouă cazurile domină întunericul. Epoca de acum nu este mai „luminoasă“ decât cea dinainte. Să nu ne facem iluzii, iar cei care îşi fac să se vindece repede de ele. În privinţa epocii anterioare ne vine să râdem când ne amintim că anii aceia erau numiţi „ani lumină“. Dar în fine am tot bătut apa în piuă cu aceste idei, încât prefer să mă opresc aici.

Sunteţi cunoscut ca un autor care-şi „romanţează“ propria viaţă în operă. În cazul „Anilor frigului“, cât la sută este realitate şi cât la sută ficţiune?
Să-ţi spun sincer, nu sunt de acord cu întrebarea pe care mi-ai pus-o. Eu nu mi-am „romanţat“ niciodată viaţă, dar pe de altă parte am o chemare a mărturisirii. Dostoievskian şi deci răsăritean, cred în valoarea spovedaniei şi în faptul că omul se mântuie numai atunci când spune tot ce are pe suflet. Dacă ceva rămâne nemărturisit, acel „ceva“ va cântări foarte greu la Judecata de Apoi sau ce-o fi pe urmă. Dar să nu uităm că suntem scriitori şi, aşa cum ştii,

scriitorul este cel mai mare mincinos de pe pământ. Să ne amintim de cartea lui Llosa, „Adevărul minciunilor“... Scriitorul „minte“ în sensul în care inventează. Tensiunea aceasta dintre invenţie şi mărturisire este teribilă. Crâncenă, neiertătoare.

Fiind vorba de literatură, dacă te mulţumeşti numai cu mărturisirea nu e de ajuns şi poţi să eşuezi într-un mod patetic. Dacă mizezi totul pe invenţie, nici asta nu e bine. E un eşec mai sofisticat, dar tot eşec se cheamă. Problema aşadar este să ţii dreaptă cumpăna. Întorcându-mă la întrebare, vreau să-ţi atrag atenţia asupra unei discuţii mai vechi pe care-am avut-o. Nu-i aşa că Pascal Bruckner, întrebat despre romanul său „Luni de fiere“ dacă ce e acolo e real, s-ar simţi groaznic de ofensat?

„A ajuns să-mi fie teamă să scriu“

În primele pagini ale romanului, ni s-a părut că descoperim o ars poetica: „Avea atâta nevoie să vorbească, să comunice, să se facă înţeles“. Vă recunoaşteţi în postura aceasta de a avea nevoie să comunicaţi şi să fiţi înţeles de cititor?

Asta cu siguranţă. În tinereţe, când eram mult mai spiritualist decât sunt acum, spuneam cu mâna pe inimă că nu mă interesează să fiu citit şi că dacă, potrivit unui exemplu ilustru, ar exista un înger care să-mi citească romanul aceasta ar face mai mult decât un milion de cititori. Odată cu trecerea anilor, am depăşit faza aceasta. Acum, logic, vreau să fiu citit, vreau ca oamenii să mă cunoască, vreau să fiu înţeles.

Eu, ca orice autor care se ia în serios, sufăr de o frumoasă şi păguboasă iluzie, aceea de-a crede că prin literatură rezolv problemele vieţii. Nimic mai neadevărat, dar pe de altă parte comunicarea pe care speri s-o realizezi prin scris poate să uşureze aceleaşi probleme.

Mai întâlnim în literatură, la autori faimoşi, exclamări de felul „vreau să fiu neînţeles, vreau să fiu marele neînţeles“... Aceasta, să fiu iertat, ori e o fandoseală de doi bani, ori e ceva foarte tragic, adică între autorul respectiv şi epoca în care trăieşte există un asemenea dezacord încât pur şi simplu el nu mai are încotro şi proiectează toată scârba şi sila asupra mediului înconjurător. O să-mi spui acum că între un autor mare şi epoca sa a fost mereu acest dezacord. Da şi nu... Dezacordul e valabil la moderni, în epocile clasică şi preclasică, atunci când funcţiona un mecenat benefic, autorul se ştia protejat, respectat, deci înţeles, nu era pe drumuri să-şi clameze nefericirea. Şi în postmodernitate sunt autori care se împacă excelent cu timpul lor, şi de aici trag toate foloasele.

Hector Noroaie, personajul central al romanului dumneavoastră, are şi o altă teorie: cea cu creaţia care-şi înghite creatorul. Este opera dumneavoastră una devoratoare?
Sincer, da. Să fiu şi mai sincer, a ajuns să-mi fie teamă să scriu. Tot ce pun pe hârtie mai devreme sau mai târziu mă ajunge din urmă. Nu aşa cum am imaginat eu, evident, dar unda plecată din viziunea mea ajunge într-un alt chip să se încorporeze şi să mă lovească. Cum îmi spunea un prieten: Ai ajuns să semeni mult prea bine cu personajele tale, ceea ce ar trebui să te îngrijoreze. Just! Aici nu e vorba de speculaţii de teoria literaturii, personaj-autor, spanac, aici e vorba de ceva foarte existenţial, şi numai cine a scris cu toată ardoarea a înţeles că dincolo de aspectul ludic al scrisului este ceva greu, major, daimonic, ceea ce ajunge să antreneze destinul lui pe spire foarte periculoase.



„Planul ficţiunii este deplin autonom“

De ce naratorul omniscient nu se introduce şi nu ne oferă excursuri şi în mintea Anastasiei?
Aici poate fi o scădere a cărţii. De asemenea ai putea să mă întrebi de ce nu am acordat mai mult spaţiu sculptorului Domide Golgoţ, pentru care, sper că ţi-ai dat seama, l-am avut drept model pe marele Vasile Gorduz.

Există în acest roman vreo diferenţă, stilistică sau tematică, faţă de celelalte cărţi recente ale dumneavoastră? Mă refer la cele publicate începând cu romanul „Craii şi morţii“.
Nu, nu e nici o diferenţă. Eu îmi urmăresc nişte idei şi acestea revin de fiecare dată într-un scenariu sau altul. Nu cred în autorii care-şi îmbogăţesc sau îşi lărgesc „repertoriul“, cred în schimb în acei autori care au o tematică bine stabilită, „bătută în cuie“, dar care de la o carte la alta se adânceşte. E ca şi cum ai fora în aceeaşi parcelă de teren, dar întâi mergi până la cota o sută, apoi la cota două sute, şi tot aşa. Nu amploarea contează atât, cât exaltarea sau abisalitatea. Iarăşi disputa aceasta dintre orizontală şi verticală ne dă mult de furcă.

Nu există un risc, în ce-l priveşte pe cititor, în cazul ficţiunilor puternic autobiografice (cum e cazul romanelor dumneavoastră), de a confunda ficţiunea cu realitatea? Până unde se poate merge cu ficţiunea, cu imaginaţia? Dar cu calchierea unu la unu a realităţii?
Da, fireşte, există un asemenea risc, indiscutabil, dar, să mă ierte toată lumea, aceasta se întâmplă în cazul cititorilor proşti. Deunăzi, cineva îmi spunea, Dane, eu nu pot să-ţi citesc cărţile fiindcă te cunosc prea bine. Dacă nu te-aş cunoaşte le-aş citi fără probleme... Am ridicat din umeri şi nu i-am zis cetăţeanului nimic, doar că în sinea mea l-am compătimit. Adică, măi frăţioare, şi ce dacă mă cunoşti, fă abstracţie de lucrul acesta, pune-l între paranteze! Literatura este spirit absolut. Literatura trebuie judecată numai şi numai estetic. Orice lectură făcută fie din unghi psihologic, sociologic, chiar teologic este ratată. Nu mai spun că a citi din punctul de vedere al biografismului strict mi se pare ceva meschin şi, ce mai tura vura, chiar rău intenţionat. Asemenea cititori au impresia că pot să-l prindă pe autor în pielea goală pentru ca apoi să-l ia în derâdere. Confuzia aceasta dintre realitate şi ficţiune, care, din păcate, este în mod voit întreţinută şi diabolic cultivată, mă dezgustă. Tu, autor, ajungi exasperat, şi până la urmă la ce atitudine recurgi? Pur şi simplu îţi dai pantalonii jos şi ţipi la toţi curioşii şi la toate obrăznicăturile: Asta vreţi să vedeţi? Asta vă interesează? Numai atât aţi înţeles din carte? Numai la atât se reduce sufletul meu? Ce trebuie ştiut odată pentru totdeauna? Planul ficţiunii este deplin autonom. Chiar dacă, prin absurd, iau hălci din realitate şi le pun ca atare în carte, aceasta nu presupune identitatea celor două planuri. Realitatea e una, ficţiunea e alta... Da, scriu un roman autobiografic, dar acela e dublul meu, nu sunt eu, clar?

„Cred că literatura îndeplineşte o funcţie spirituală“

De ce Sandu Tudor este prezentat şi omagiat în acest roman, şi nu o altă figură intelectuală şi spirituală a secolului XX românesc? Pe când un roman despre V. Voiculescu sau N. Steinhardt?
Sandu Tudor m-a fascinat de când am auzit prima dată de el. A fost ca un vultur, a avut geniul sfinţeniei. A plecat din lumea mizerabilă şi a ştiut să rupă toate legăturile. La urmă a avut parte şi de o moarte martirică. Acum biserica se interesează mult de el şi nu ar fi exclus să-l vedem urcat în cerul sfinţilor. Merită cu prisosinţă, deşi aici e mult mai mult, nu e vorba de merite... Nu m-am gândit la vreun roman plecând de la alte figuri ilustre.

Romanele dumneavoastră recente conţin multe scene sexuale, „explicite“, cum se spune acum. Pot fi ele considerate şi literatură erotică, de care literatura română „serioasă“ e cam deficitară?
Să-ţi spun drept, eu sunt un pudic, aşa că realizând asemenea scene pe urmă mă simt foarte ruşinat. Să-ţi dau un exemplu. Cu ani şi ani în urmă, după ce am scris „Mut“, i-am dat unei colege de la ziar dactilograma pentru a o transcrie la computer. Având în vedere faptul că în acel roman sunt multe scene „tari“, mi-era atât de ruşine de fata aceea şi nu ştiam pe unde să scot cămaşa. Dar ea într-un mod lejer, dezinhibat, m-a liniştit: Am mai văzut de astea, Dane...

Ce diferenţe sunt între acest roman, „Anii frigului“, şi cel apărut în acelaşi timp la editura Cartea Românească, „Cum mi-am distrus viaţa“? De ce titluri atât de sumbre?
Romanul de la Cartea Românească este mult mai mare, mai complex, are o arhitectură specială. De fapt, acolo sunt două romane pe care eu le-am lipit deoarece, fiind, aşa cum spui, sumbru, m-am gândit că dacă e să le public separat nu mai apuc să le văd pe amândouă publicate, şi atunci, vorba săracului, ce e în mână nu-i minciună... Şi acela a avut iniţial un alt titlu, „Viaţa cu ea“, dar consultându-mă cu Cosmin Perţa şi cu Ioan Es. Pop am ajuns la concluzia că cealaltă variantă este mai bună. Mă întrebi care sunt diferenţele. Esenţial, nu sunt.

Ambele romane surprind anii aceştia din urmă pe care i-am traversat cu dificultate, ani în care nu am avut un ban, am rămas fără serviciu, etc, etc... nu-mi face plăcere să vorbesc despre acestea, dar îmi place însă să fac literatură cu aceleaşi lucruri.

„Mai bine scriam în mine însumi“

Consideraţi că ajungeţi mai uşor la inima cititorului, că-i captaţi mai repede bunăvoinţa, printr-un text scurt, cum este acesta (sau mai vechiul „Craii şi morţii“), sau printr-un roman masiv, de tip frescă (vezi „Jurnalul aşteptării“)?
Din ce în ce mai mult cred că un text scurt ajunge, cum spui, mai repede la inima şi la mintea cititorului decât unul lung. Ca să fim oarecum simplişti, sunt de părere că ceea ce spui în 500 de pagini poţi foarte bine spune şi în două sute. Breban are teoria că nu există roman valoros sub 500 de pagini. Îl contrazic. Sunt romane scurte excepţionale, gen „Străinul“ al lui Camus, „Tunelul“ de Sabato sau „Generalul armatei moarte“ de Kadare şi altele. Ideea nu e că cititorul de astăzi nu mai are timp, nu mai are răbdare, etc, etc, astea-s chestii fumate, la o adică îşi face el timp, ideea e că textul scurt e ca o scurtătură... Ştii ce înseamnă s-o iei pe scurtătură? Să ataci vârful mai repede decât aceia care folosesc traseul obişnuit. Misticii sunt asemenea făpturi. Ce spunea Cioran? Vom apuca acele vremuri când nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni. Cam aşa e şi cu romanul scurt. E ca o rugăciune, eu unul cred că literatura îndeplineşte o funcţie clar spirituală şi nu e doar text, chiar dacă noi avem datoria să facem, cum am spus, lecturi strict estetice.

La ce lucraţi acum? Care va fi următorul dumneavoastră roman?
Eu lucrez tot timpul. Am scris foarte mult, dar acest lucru e ca o spadă cu două tăişuri. Îmi ridică moralul, dar mă şi deprimă. Când îmi mai apare o carte şi o duc unuia sau altuia, citesc în ochii aceluia saţietatea. Iar, omule, dar cât o s-o mai duci aşa? Mai opreşte-te şi tu! Are dreptate. Cum spuneam, mai bine mi-aş fi folosit energia aceasta în alt scop. Vorbeam de rugăciune... da, pentru rugăciune... Decât să fi scris atât „în exterior“ mai bine scriam în mine însumi, e vorba deci de cărţile invizibile, nevăzute ca şi războiul nevăzut al călugărilor, cărţile care reprezintă lucrarea ta cu tine însuţi. Viitorul meu roman se intitulează „Detonare“ şi urmăreşte destinul unei familii prin patru generaţii. Dar e un roman scurt, nu te speria, 430.000 de semne, vai ce prozaic sunt...

Citeşte şi: Craii lui Mateiu revin printre noi

CV

A îmbinat literatura cu jurnalismul


Numele: Dan Stanca
Data şi locul naşterii: 30 septembrie 1955, Bucureşti
Studiile şi cariera:
Absolvent al Facultăţii de Limbi Străine, secţia engleză-română.
A activat ca jurnalist cultural şi editorialist, timp de decenii, la următoarele publicaţii: „Tineretul liber“ (redactor-şef adjunct), „România liberă“, suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“, „Timpul“, „Luceafărul de dimineaţă“.
A debutat în 1992 cu romanul „Vântul sau ţipătul altuia“ şi a publicat până acum alte peste 25 de romane, printre care: „Apocalips amânat“ (1997), „Morminte străvezii“ (1999, apărut şi în limba maghiară), „Ultimul om“ (1999), „A doua zi după moarte“ (2003), „Mut“ (2006), „Noaptea lui Iuda“ (2007), „Cei calzi şi cei reci“ (2008), „Mutilare“ (2010), „Jurnalul aşteptării“ (2014), „Ghetsimani ’51“ (2015), recompensate de-a lungul anilor cu trei premii ale Uniunii Scriitorilor din România, două premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi mai multe premii ale revistelor literare.
Starea civilă: căsătorit, un copil
Locuieşte în: Bucureşti