INTERVIU Daniela Raţiu, scriitoare: „S-a produs o saturaţie de kitsch. E o mare nevoie de bun-simţ, de cultură“

INTERVIU Daniela Raţiu, scriitoare: „S-a produs o saturaţie de kitsch. E o mare nevoie de bun-simţ, de cultură“

Daniela Raţiu, citind la Institutul Blecher FOTO: LAVINIA BĂLULESCU

Scriitoarea Daniela Raţiu a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre literatură, despre imagine şi despre ce poate face un individ pentru a recupera memoria colectivă.

Daniela Raţiu, scriitoare din Timişoara, a cochetat şi cu poezia, şi cu proza, şi cu teatrul, iar în ultima vreme a lucrat la realizarea mai multor filme documentare care aduc în prim-plan prozatori sau poeţi. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ Daniela Raţiu a vorbit despre planurile de viitor în legătură cu eseurile vizuale la care lucrează, despre imaginea scriitorilor şi despre public, românii care consumă diverse forme de cultură.

„Weekend Adevărul“: Ai scris poezie, roman şi dramaturgie. Care dintre ele crezi că ţi se potriveşte cel mai bine?

Daniela Raţiu: Ca scriitor, cred că e natural să te laşi provocat de text. Dacă vorbim de text, atunci criteriul genului e, sau ar trebui să fie, irelevant, din perspectiva scriitorului. Desigur, îţi poate reuşi sau nu, poţi continua sau nu, dar cred că trebuie să scrii şi împotriva obişnuinţelor. E un bun exerciţiu să ieşi din zona de confort. E ca un antrenament mai dur, iar scrisul este o formă care te provoacă, nu doar stilistic, nu e doar însăilare de cuvinte. Am debutat cu poezie, e forma cea mai onestă a scrisului, cel puţin aşa cred. Tu ştii foarte bine cum funcţionează mintea creativă, cum acolo, în uzina aia, mereu lucrează ceva, cum apar aşa, din neant, frânturi, începutul unui roman, o frază, un personaj, cum poezia îţi dă târcoale, cum apare versul, cum se înlănţuie totul. Cum vine imaginea, cum realitatea şi micile ei detalii produc declicul sau rămân acolo. E banca ta de date poetice. Sunt acolo, inventariate, aşteptându-şi rândul, rostul. Nu ştiu care mi se potriveşte. Sunt într-o permanentă căutare. Asta contează de fapt, fundamental.

În ultima vreme ai realizat, împreună cu Alexandru Manderseit, mai multe filme documentare-eseu ale căror personaje principale sunt diverşi artişti, dar nu numai – unele au ca subiect recuperarea memoriei. De unde a venit ideea?

Ideea cred că a venit şi dintr-o frustrare, dar şi pentru că s-au întrunit nişte condiţii care să o „rezolve“. Frustare, pentru că, în media, poezia, textul, literatura şi scriitorii sunt oarecum marginalizaţi. Literatura şi relaţia scriitorului cu textul lui rămân marginale. Vremurile pe care le trăim sunt „vizuale“, dar mediul acesta este destul de puţin exploatat pentru a promova literatura. În condiţiile în care se trag semnale de alarmă că ar exista o criză a consumului cultural, vizualul, forma aceasta de documentar-eseu vizual, cred că mai salvează câte ceva, e ca un cârlig. Condiţiile s-au întrunit în momentul când l-am întâlnit pe Alexandru Manderseit la un curs de film de la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, eu urmând un master de Foto-Video, el fiind la licenţă. Lucrurile s-au întâmplat poate şi pentru că iubim vizualul, filmul. E, dacă vrei, o mică arhivare a unor scriitori şi a textelor lor. Cred că ar fi atât de multe poveşti de spus, în felul acesta, dar şi ce bine ar fi dacă cineva ar lua asta în serios. Fără să ne arogăm merite prea mari, să ştii că am şi un soi de strângere de inimă când pe finalul materialului scrie a film by, e o convenţie, că altfel nu ai cum să scrii, dar e scris cu modestie acolo. E necesar şi exerciţiul modestiei, să îţi ştii locul. Mai degrabă aceste documentare sunt o reverenţă pentru scriitori, pentru textele lor, pentru recuperarea memoriei.

Am ajuns şi la tema recuperării memoriei.

Da. Documentarul-eseu pe care îl vom prezenta, în iulie, la „Sibiu Guitar Meeting“, „Vom lupta şi vom fi liberi“, a pornit de la o „schiţă“ de eseu vizual care trecea cumva prin istoria lui Decembrie 1989 la Timişoara, ultimul miting al lui Ceauşescu, gloanţe şi tancuri, textele literare ale lui Daniel Vighi şi Viorel Marineasa, protestele de astăzi şi poemele de protest ale lui Radu Vancu. E vorba de eseul „Porţia de libertate“. Apoi mi-am dat seama că povestea era incompletă în felul aceasta şi apoi am filmat alte două poveşti care închid cumva cercul. Prima: scriitorul Petru Ilieşu, arestarea în 1982 pentru fabricarea de manifeste anti-Ceauşescu, semnatar al unei scrisori de protest în toamna lui 1989, probleme cu Securitatea, Revoluţia. A doua: omul care a oprit tramvaiele, scriitorul Ion Monoran, riscul astfel asumat în decembrie 1989, protestele astfel căpătând coerenţă şi forţă. 

Cum ai simţit publicul interesat, care a venit până acum să vadă aceste filme?

Fiecare punere în pagină „vizuală“ cât de cât coerentă poate produce emoţie sau clarifică ceva, accentuează. Desigur că poate denatura, manipula, dar asta e o altă discuţie. Pentru ceea ce ne-am propus noi, fie că vorbim despre eseurile vizuale „suport“ pentru textul literar, fie despre recuperarea memoriei, cred că am atins o coardă a sensibilităţii, o bucurie a redescoperirii. Este, cred, efectul de oglindă: vezi dintr-o dată mult mai clar realitatea, cartea, textul, scriitorul, istoria. Chiar şi pentru mine, consumator de carte, literatură şi film, rezultatul e un fel de decriptare, de îmbogăţire.

Legat de aceste documentare-eseu, aţi filmat altul recent?

Proiectul pe care sperăm să îl ducem la capăt este unul tot de recuperare istorică. Este povestea lui 1956 de la Timişoara, când aproape 2.000 de studenţi au fost reţinuţi, arestaţi, exmatriculaţi, unii chiar condamnaţi pentru că au încercat să se opună regimului comunist deja instaurat, evenimente care s-au petrecut ca efect a ceea ce se întâmpla la Budapesta. Personajul de la care pornim această poveste este Teodor Stanca, astăzi în vârstă de 84 de ani. Atunci, fiind student, a executat şase ani de închisoare. Ştii ce am descoperit cel mai tulburător în documentarea poveştii? Faptul că în 1956, pentru a rezolva „problema Timişoara“, au fost trimişi, de la Bucureşti, Ion Iliescu, Stănculescu şi Marin Dragnea. Pentru cei trei, Timişoara 1956 a însemnat ascensiunea în carieră. Şi apoi, în 1989, Stănculescu este trimis din nou la Timişoara, era ordin de război, stare de necesitate. Regimul era în război cu propriii cetăţeni, au avut ordin să tragă şi au tras în mulţime. Şi Iliescu? A preluat puterea, a dat telefon la ruşii cerând directive şi, dacă era necesar, să vină, să poftească să se servească, dacă doreau. Şi tot ce a urmat. Mineriade. Corupţie. Şi azi vedem acelaşi lucru, PSD şi Dragnea vor să oficializeze violenţa şi politica partidului unic.

„NU NE ABRUTIZĂM ACCELERAT ŞI FĂRĂ ŞANSĂ

Ai luat parte recent la Tabăra de Literatură de la Sângeorz-Băi, din Bistriţa-Năsăud. Cum a fost experienţa?

Am fost pentru prima dată acolo. De altfel, asta e şi politica lor, a scriitorilor Dan Coman şi Marin Mălăicu-Hondrari, invitaţii să nu mai fi fost în Sângeorz Băi. Şi se produce un fel de îndrăgostire de locul acela. Nu ştiu ce e. Aerul, lumina, verdele, oamenii, caii, căruţele, casele, atelierul de chimire şi cojoace, dealurile, soarele şi apoi ploaia, în aer, în frigul zilelor, mirosul de sobă ca la bunici, drumurile şerpuite, vinul, poezia, discuţiile despre literatură şi film, atelierul lui Max Dumitraş, colecţia impresionantă de lucrări de la Muzeul de Artă Contemporană, pisica neagră din curtea atelierului, nonşalantă şi leneş-artistică, muzeul plin de sângerozeni veniţi să asculte poezie. Ce poate fi mai tulburător decât să descoperi că undeva, în România, într-un mic orăşel în care te plimbi şi crezi că oamenii nu au decât griji simple şi lipsite de profunzime, să îi vezi că îşi doresc să fie acolo, că nu sunt inadecvaţi şi să realizezi că nu e totul atât de dark cum ne imaginăm a fi?

Cine mai citeşte poezie în România în ziua de azi?

Sângeorz-Băi mi-a dărămat un mit. Acela pe care îl tot aud. Nu se prea citeşte poezie, nu se citeşte în general, oamenii vor doar entertainment şi zgomot, kitsch mult şi înzorzonat. Fals. Am văzut acolo zeci de oameni, tipologii diferite. Am văzut acolo liceeni emoţionaţi ascultând poezie şi citind poezie, am văzut o doamnă în vârstă aplaudând frenetic poezii fără inhibiţie, am văzut domni şi doamne de toate vârstele şi ocupaţiile, artişti, dar şi oameni simpli care, probabil, peste zi, fuseseră la lucru, acolo, în Sângeorzul mic şi intim, înconjurat de dealuri şi păduri. Deci nu e totul pierdut. Nu ne abrutizăm accelerat şi fără şansă. Căutăm să citim poezie, o căutăm instinctiv pentru că spiritul are nevoie de înălţarea şi vertijul pe care îl dau cuvintele adunate într-o poezie. Sigur, ai să îmi spui că Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hondrari şi-au făcut treaba cu brio, că sunt nu doar doi scriitori minunaţi, dar şi animatori culturali care ştiu ei cum să combine lumea pe acolo. Fals şi asta. Oamenii au venit acolo din dorinţa de a fi acolo, dorinţa lor personală, nu au nicio obligaţie. Pentru mine oamenii de acolo au fost ca un fel de „eşantion“ de sondaj de opinie. Vreţi poezie? Citiţi poezie? Vreţi cultură? Da. Eu cred sincer că s-a produs o saturaţie de kitsch. Cred că e o mare nevoie de bun-simţ, de cultură, de sentimentul ăla bun de a fi împreună, de un fel de reconstrucţie. Poate sună patetic. Poate nu. Vreau să cred asta.

Ce speranţe are un scriitor care şi-ar dori să trăiască din scris în România?

Asta e o utopie. Cred că i-am putea numără pe degete pe scriitorii care trăiesc din scris, scrisul cărţilor, nu ne referim la publicistică. Cu o presă căzută, cu proiecte închise, cu o piaţă restrânsă, să îţi imaginezi că se poate trăi din scris e utopic. E o viaţă grea pentru scriitori pentru că facturile nu se plătesc din cărţile publicate. Nici editurile nu au o viaţă prea uşoară într-un climat economic deloc generos pentru piaţa de carte.

În 2016 publicai un volum de teatru, la Editura Tracus Arte: „Măcelarul îi citea pe ruşi“. Prima dintre cele trei piese porneşte de la povestea reală a unui criminal de război din Polonia, care s-a ascuns după Al Doilea Război Mondial în satul Bulci din judeţul Arad. În 1962, el a fost capturat de organizaţiile de vânători de criminali nazişti. Pe urmele acestei poveşti aţi mers tu şi mai mulţi membri ai asociaţiei culturale Ariergarda, printre care şi eu, cu câţiva ani înainte de scrierea cărţii. Cum ai trăit tu acest parcus al vostru pe urmele criminalului de război?

Au fost interesante şi exerciţiile de scriere pornind de la această poveste, şi vizita noastră la Arhive, citind 30 de dosare în care am găsit o singură referinţă asupra poveştii: inventarul obiectelor găsite în casă şi confiscate atunci când polonezul a fost ridicat. Povestea banală. O Volga a intrat în sat şi l-a ridicat pe om din casă. Eu am dezvoltat această poveste într-un monolog victimă-călău. Polonezul se refugiase în sat, la sfârşitul războiului, însoţit de o femeie care se pare că ar fi fost o deţinută dintr-un lagăr de concentrare unde aceasta ar fi fost medic. Exerciţiul meu a pornit de la o fotografie îngălbenită de timp în care sunt imortalizaţi cei doi, ca un cuplu, dar, ştiind povestea din spatele fotografiei, citeşti în privirile lor mult mai mult.


Daniela Raţiu, fotografiată de Mirela Iordache

Eşti de profesie jurnalist. Nu mai lucrezi în prezent în presă, dar mi se pare că nu te poţi desprinde de ea. Ce relaţie mai ai cu presa?

Ai pus degetul pe rană. Lumea asta a noastră a jurnaliştilor şi ex-jurnaliştilor a suferit lovitură după lovitură, succesive şi dărâmătoare. Criza economică şi internetul au reconfigurat totul, dar cea mai insidioasă, toxică şi aproape letală lovitură a fost preluarea controlului redacţiilor de către politic, intratul cu bocancii în redacţii, aservirea mai întâi a conducerilor de presă şi apoi a jurnaliştilor. Mai sunt doar insule de jurnalism onest. Nu mă pot desprinde pentru că aşa m-am format, aşa am muncit ani şi ani. Mai public destul de rar, dar continui să fac interviuri. Însă îmi lipseşte viaţa de redacţie adevărată, şedinţa de redacţie, terenul, tot procesul.

Tu trăieşti în Timişoara, oraş care se pregăteşte să devină capitală culturală europeană în 2021. Cum trăieşte şi cum respiră oraşul aceste momente?

Timişoara, pe care o cunoşti foarte bine, nu s-a schimbat mai nimic de când ai părăsit-o, e contrastantă, paradoxală, când moale şi tăcută, cucăind, când trezindu-se, dar nu pentru foarte mult timp, revenind la metehne, plină de tabieturi, de obişnuinţe greu sau aproape imposibil de schimbat. E şi o Timişoara a lucrurilor mişto, a micilor comunităţi artistice trăind cumva în lumi paralele, uneori, mai rar, întâlnindu-se lumile astea diferite, dar de fapt atât de asemenea. Poate că, faţă de anii trecuţi, s-au mai cristalizat nişte proiecte, dar, din păcate, oraşului îi lipseşte sentimentul de unitate, de coerenţă. Cu o administraţie fără viziune, fără strategii, oraşul pur şi simplu bălteşte. Timişoara nu prea e un oraş generos, iar cultura continuă să fie privită drept un moft. Toate astea adunate la un loc dau şi imaginea de ansamblu, şi anume că acest proiect, „Timişoara 2021“, nu a reuşit să adune oamenii, oraşul, într-un efort comun pe care l-ar fi presupus. Dar aici vina este împărţită.

Ştiul că unul dintre proiectele la care lucrezi acum este un volum de tip jurnal. În ce stadiu e?

Da, lucrez, aproape de final, la o carte tip jurnal, deşi ideea de jurnal pare cumva egocentrică şi forţată, dar e o convenţie. Jurnalul unui scriitor este cu totul altceva, dacă m-aş referi aici, în acest punct al discuţiei noastre, la nume mari, uriaşe, ale literaturii, ale genului, însă ideea cărţii mai degrabă se foloseşte de convenţia jurnalului pentru a exemplifica firul roşu. Şi anume, jurnal dintr-o ţară aflată în războiul hibrid. Aparent, ai putea spune că e un context mult prea larg, un tablou mult prea uriaş, dar am descoperit, pe măsură ce am scris, că instinctul scriitoricesc nu m-a dus pe o pistă greşită. Dimpotrivă, am descoperit pe măsura scrierii textului că există o înlănţuirea a evenimentelor ca o ţesătură pe care, dacă o priveşti în ansamblu, vezi un întreg tablou. Ca un puzzle. De la prima piesă, pe care dacă o priveşti singular îţi spui că nu înseamnă nimic, dar toate puse una lângă alta dau măsura întregului tablou. 

Ce citeşti acum? Recomandă-mi trei cărţi pe care le-ai citit în ultimul an şi care ţi-au plăcut mult.

Acum mi-am început incursiunea norvegiană. Prima din seria de şapte. Karl Ove Knausgard. „Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată“, Editura Litera. M-a tulburat şi impresionat foarte mult cartea Adrianei Georgescu, „La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti“, Editura Humanitas. Apoi minunata, hipnotica, provocatoarea şi derutanta „Transparenţa“ a lui Radu Vancu, Editura Humanitas. Nu pot să nu recomand şi o carte citită anul trecut, dar care e încă în topul meu, „Zuleiha deschide ochii“, de Guzel Iahina, Editura Humanitas. Aş mai pune pe listă şi „Scara lui Iakov“, de Ludmila Uliţkaia, Editura Humanitas, şi, la pol opus ficţiunii, Bill Browder, „Alertă roşie. Cum am devenit inamicul numărul unu al lui Putin“, Humanitas. Asta aşa, ca un fel de a reveni cu picioarele pe pământ, în lumea în care trăim, imperfectă şi periculoasă. Bine că nu le ştim pe toate.

CV: Jurnalism, drept, literatură şi imagine

Numele: Daniela Raţiu

Locul naşterii: Braşov

Studiile şi cariera:

- A absolvit Facultatea de Jurnalism-Engleză a Universităţii de Vest din Timişoara şi Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus

- A publicat volumele: „Ciorap cu firul dus“ (poezie, Editura Marineasa, 2005), „Ochelari de damă“ (roman, Editura Brumar, 2005), „In Vitro“ (roman, Editura Cartea Românească, 2006), „Măcelarul îi citea pe ruşi“ (teatru, Editura Tracus Arte, 2016), „Staniol“ (poezie, Editura Charmides, 2018)

- Coautor al scenariului de film „Pauker“, finalist la concursul de scenarii HBO din 2015

- În prezent realizează interviuri la UVT TV (proiectul de televiziune al Universităţii de Vest din Timişoara), publică pe site-ul lapunkt.ro sau pe platforma de bloguri a site-ului Adevarul.ro. Urmează cursurile unui masterat foto-video la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara.

Locuieşte în: Timişoara.

 

CITIŢI ŞI:

Ana Nicolau, cel mai tânăr director de editură din România: "Trebuie să te îndrăgosteşti de cărţile pe care le publici"

Scriitorul portughez José Luís Peixoto: „Cred că suntem condamnaţi să repetăm răul din istorie. Asta mă face să-mi fie teamă de viitor“

INTERVIU Ioan T. Morar, scriitor: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“

Dan Lungu, scriitor: "Când mă scufund în roman trăiesc acolo"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: