INTERVIU Criticul Nicolae Manolescu: „Generaţia 2000 cunoaşte un declin de formă stupefiant“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolae Manolescu a devenit preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în 2005
Nicolae Manolescu a devenit preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în 2005

Nicolae Manolescu spune că declinul generaţiei literare actuale se resimte în poezie, în critică şi eseu şi că niciuna din cărţile anului 2016 nu e datorată unui douămiist. În 2016 s-a detaşat, potrivit criticului,  studiul lui Mircea Mihăieş de 1000 de pagini, „Ullysses 732“, „romanul romanului“ lui James Joyce.

Am încercat să aflăm de la unul dintre cei mai respectaţi critici literari din România, Nicolae Manolescu (77de ani), de la ce premise porneşte literatura noastră în 2017. Nicolae Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România (USR) şi revista „România literară“, una dintre cele mai importante ale breslei. USR a fost serios zguduită în 2016 de scandaluri interne. Criticul Nicolae Manolescu, care scrie săptămânal şi în „Weekend Adevărul“, vorbeşte, într-un interviu pentru „Adevărul“, şi despre dezamăgirea produsă de criticii literari, care n-au mai produs o carte importantă de ani buni, subliniind că „tinerii critici au abandonat până şi publicistica literară“. Poezia e cam aceeaşi pe care au teoretizat-o din capul locului poeţii optzecişti: „postmodernă, dar nu excesiv“, consideră Nicolae Manolescu. În opinia criticului, în 2016 s-a detaşat studiul lui Mircea Mihăieş, „Ullysses 732“, premiată, de altfel, de „România literară“ la sfârşitul anului trecut.

„Adevărul“: Care ar fi cărţile anului 2016 în opinia dumneavoastră?

Nicolae Manolescu: O listă a lor aproape completă figurează pe coperta antepenultimului număr din 2016 al României literare, sub titlul „Cărţile anului“. E vorba de o selecţie pe care o facem în fiecare decembrie de peste două decenii. Ea e rezultatul propunerilor redactorilor. Din listă se alege prin vot „Cartea anului“. În 2016, aceasta a fost „Ullysses 732“, „romanul romanului“ lui James Joyce cu titlul menţionat, un studiu critic impunător datorat lui Mircea Mihăieş. Studiul a fost ales şi la concursul „Scriitorul anului“, din cam tot atâtea propuneri referitoare la apariţiile, în toate genurile, dintre noiembrie 2015 şi octombrie 2016, organizat de Uniunea Scriitorilor cu sprijinul Filialei Iaşi şi al autorităţilor din oraşul moldovean. Părerile mele se apropie în mare măsură de cele figurând pe listele de nominalizări cu pricina. Trebuie să adaug faptul că 2016 a fost un an extrem de bogat în cărţi de literatură. Romane şi alte proze de George Bălăiţă. Radu Cosaşu, Alex Ştefănescu, volume de versuri de Ioan Es. Pop, Ana Blandiana, Ovidiu Genaru, critică şi eseu de Livius Ciocârlie, Mihai Zamfir şi altele. S-a detaşat în ambele ocazii, cum spuneam, studiul de aproape 1.000 de pagini al lui Mihăieş.

Spre ce tendinţe a mers poezia românească?

Nu ştiu dacă e bine spus tendinţe, fiindcă asta ar însemna să prevedem cum va arăta literatura anilor ce vin. Poate, particularităţi. Cu tendinţele am mai păţit-o: dacă aruncăm o privire pe felul în care am caracterizat, imediat după 1989, noua literatură, constatăm că aproape nici una din tendinţele remarcate atunci nu s-a confirmat. Generaţia 2000, aceea apărută pe scena literară zece ani mai târziu, va scrie cu totul altfel şi pe teme foarte diferite.

După  alţi zece ani, devine evident că o generaţie care ni s-a părut extrem de promiţătoare la începuturile ei cunoaşte un declin de formă stupefiant. În proză, în poezie, în critică şi eseu. M-am referit mai sus la cărţile anului 2016. Niciuna nu e datorată unui douămiist. Luaţi în considerare şi premiile acordate de alte publicaţii sau instituţii: nici acolo nu remarcăm cine ştie ce prezenţe ale douămiiştilor. Poezia e cam aceeaşi pe care au teoretizat-o din capul locului poeţii optzecişti, postmodernă, dar nu excesiv.

Pe ce critici literari mizaţi în continuare?

nicolae manolescu

Genul de care eu personal mi-am legat speranţele cele mai mari, critica tinerilor, n-a mai produs o carte importantă de ani buni. Tinerii critici au abandonat până şi publicistica literară. Ţin minte că la unul din primele colocvii de critică organizate de Filiala de critică a USR, le-am mărturisit participanţilor bucuria de a-i vedea angajaţi în critica de întâmpinare, redevenită după 1989 la fel de necesară cum fusese după 1960 pentru generaţia mea. Şi ei, şi noi aveam de triat valoric o producţie literară nou-nouţă: noi, pe aceea care succeda realismului socialist, ei, pe aceea care nu se mai supunea cenzurii comuniste. În ambele cazuri, datoria criticii era de a nu permite literaturii în curs să cadă în capcana unei libertăţi de expresie necontrolate. Libertatea e un lucru minunat, dar implică riscuri pe măsură, de exemplu, dispariţia autocenzurii. Ce s-a întâmplat pe urmă rămâne pentru mine de neînţeles. Am deschis criticilor tineri paginile României literare: cronica literară a fost deţinută câţiva ani de doi tineri pe care am mizat, alţii au publicat comentarii săptămânale sau de două ori pe lună. Nimeni din redacţie nu şi-a amestecat cerneala cu a lor, cum spunea junele Arghezi că proceda cu el bătrânul Macedonski la Liga ortodoxă. I-am menţionat pe cei mai mulţi în „Istoria literaturii“, deşi nu mă ocupam în ea de literatura de după 1989.

Ce s-a întâmplat cu aceştia?

Deodată, au dispărut toţi, cei mai buni, nu numai de la „România literară“, dar şi din paginile altor publicaţii. Unii debutaseră cu o carte. Puţini au recidivat. Au preferat cariere universitare, dacă nu s-au dat pur şi simplu la fund. O explicaţie a demisiei n-am avut niciodată. Aceea pe care unii dintre ei au oferit-o seamănă a alibi: n-ar mai fi, chipurile, nevoie de critică de întâmpinare, nici de istorii literare, fiindcă, în epoca internetului, evaluarea estetică ar fi căzut în desuetudine. Ce stupiditate pretenţioasă! Tocmai în epoca internetului e mai multă nevoie decât oricând de selecţie valorică, de sită sau de, cum se spunea altădată, de ciur.

Noul egalitarism conduce inevitabil la moartea literaturii. Am compus ulterior la România literară o echipă de critici din generaţiile anterioare, pe mâna cărora am dat ciurul cu pricina. M-am reapucat eu însumi, după o pauză de mai bine de două decenii, de cronică literară. Deşi, cu excepţia câtorva şaizecişti ca mine, ceilaţi sunt oameni în puterea vârstei, situaţia e departe de a fi normală. Continui să aştept revenirea la uneltele lor a criticilor douămiişti.

Ce aniversări şi comemorari importante sunt în literatură în 2017?

Ar trebui să mă uit în dicţionar. Cea mai importantă este centenarul morţii lui Titu Maiorescu. Într-un număr de la sfârşitul lui 2016 al României literare, am propus ca 2017 să fie Anul Maiorescu în critica literară. Nu de dragul datei rotunde. Dacă veţi reciti ce am spus despre necesitatea spiritului critic într-o literatură, veţi înţelege de ce Maiorescu trebuie reamintit din când în când, el, primul nostru mânuitor profesionist al ciurului critic. A făcut-o şi E. Lovinescu în 1940, evocându-l ca pe un scut contra obscurantismului care îmbolnăvise literatura. O fac şi eu astăzi, convins că nevoia de Maiorescu e la fel de acută, în condiţiile pierderii bunului simţ critic.


În ce mod scandalul de la USR i-a împărţit pe scriitori în tabere diferite?

O precizare: n-a fost şi nu este niciun scandal la USR, nici tabere. USR funcţionează normal, odată trecută criza din 2009-2013, care a fost de natură financiară, nu morală. Dovadă că ne-am putut duce la capăt, chiar şi în anii de restrişte, toate proiectele şi programele, mai puţin Festivalul Internaţional de la Neptun, pe care nădăjduim să-l reluăm în 2018. Din fonduri exclusiv atrase, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al unor autorităţi  locale, ne-am respectat agenda propusă: Festivalul Naţional al Revistelor Literare de la Arad, Gala Poeziei şi Colocviul Romanului Românesc de la Alba-Iulia, Turnirul de Poezie în ţară şi în străinătate (Grecia, Turcia, Ungaria, Spania), susţinut de Primăria sectorului 2 Bucureşti, Festivalul de Literatură de la Cluj, Gala „Scriitorul anului” de la Iaşi, Maratonul poeţilor debutanţi de la Oradea; am continuat să acordăm Premiile USR, cele mai importante şi substanţiale din ţară, şi să finanţăm seria de lecturi publice, întreruptă de criză. E bine de ştiut că vorbesc despre activitatea USR, nu şi a Filialelor, care au avut propria agendă. Ideea călăuzitoare a fost mereu creşterea vizibilităţii scriitorului în societate şi scoaterea literaturii din nişa în care epoca internetului pare s-o marginalizeze.

V-aţi luptat mult pentru finanţarea revistelor literare...

Da, asta are o însemnătate enormă, apariţia Legii de bugetare a publicaţiilor culturale editate de Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori  (ANUC), din care USR face parte, ea editând şi cel mai mare număr de publicaţii. Prima dată în istoria presei culturale româneşti, statul s-a implicat printr-o lege de finanţare. Votată în unanimitate de Parlament, legea a întârziat să fie aplicată aproape un an din cauza protestului pe lângă fostul preşedinte al ţării datorat unor membri ai USR şi, apoi, din cauza unui fost ministru rău intenţionat al Culturii. În felul acesta, a fost salvat proiectul principal al USR, editarea revistelor. Dacă, întrebând de scandal, v-aţi referit la procesele intentate de o mână de scriitori, membri, ca şi nemembri ai USR, 16 la număr, atât procesele, cât şi semnatarii, vă rog să nu daţi atenţie unor simple dispute, care murdăresc internetul, mai ales că USR a câştigat toate procesele care s-au soldat până în prezent cu o sentinţă, iar ceilalţi, niciunul. Ceea ce vor ei în definitiv a fost limpede exprimat în prima plângere: să plece ei, adică, noi, conducerea statutar aleasă, ca să venim noi, plângăreţii.

La ce proiecte editoriale lucraţi, ce cărţi noi aveţi în plan?

Pentru 2017 îmi propun să fiu sănătos, la trup şi la minte, ca să-mi pot duce mai departe povara preşedinţiei USR şi ca să-mi scriu conştiincios cronica săptămânală în „România literară“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite