Interviu cu criticul literarar Alexandru Dobrescu, fost director al ICR Paris: „Am demisionat pentru că nu suport prostia înfumurată şi ticăloşia”

„Am demisionat pentru că nu suport prostia înfumurată, ignoranţa semeaţă şi ticăloşia.”, Alexandru Dobrescu

Domnule Dobrescu, n-aţi „dansat”, dacă pot spune aşa, decât o vară la Paris. Ce s-a întâmplat? De ce v-aţi întors acasă?

A fost, dragă domnule Mitroi, ca o căsătorie de probă. Care n-a mers. Ce vrei, dragoste cu sila nu se poate! Invitaţia de a prelua conducerea ICR Paris mi-a făcut-o Andrei Marga, pe care-l cunoscusem pe la sfârşitul anilor 70, dar nu-l mai văzusem decât la foarte mari răstimpuri. Şi am acceptat deoarece ştiam că avem cam aceleaşi criterii de judecare a lucrurilor, că împărtăşim aceleaşi tipuri de valori intelectuale şi morale, că înţelegem - asta am constatat-o când mi-a făcut propunerea - aproape la fel rostul unei misiuni culturale româneşti în străinătate. S-a întâmplat însă că, după vreo trei luni, bravii noştri bărbaţi politici l-au mazilit pe Marga de la ICR şi în locul său a fost numit un ilustru necunoscut pe nume Lilian Zamfiroiu. O numire care a stupefiat nu doar lumea culturală din ţară, dar şi pe intelectualii români trăitori la Paris, care – oricât îşi storceau memoria – nu reuşeau să-şi amintească vreo faptă culturală cât de neînsemnată comisă de acela care ocupase nu mai puţin de şapte ani funcţia de adjunct al ambasadorului nostru la UNESCO. Gurile rele pretindeau chiar că numirea i s-ar fi tras taman de la ambasador, care ţinuse să răsplătească astfel devotamentul cu care-l slujise ca driver al maşinii oficiale. Îndată ce a fost instalat în post, domnul Zamfiroiu m-a poftit la o discuţie, ocazie cu care mi-a relatat ce planuri are, cum va continua tot ce fusese bun, după el, în activitatea de până atunci a institutului, asigurându-mă că e un tip echidistant şi receptiv la sugestii, că doreşte să-şi apropie toţi intelectualii şi artiştii români de valoare, indiferent de convingerile lor politice, ca să încheie precizând apăsat că se bazează pe profesionalismul meu. Toate bune şi frumoase, nu-i aşa? Un singur lucru m-a intrigat. Anume faptul că întreaga tiradă fusese rostită precipitat, cu o voce lipsită de nuanţe şi aproape fără pauze de respiraţie, ca o poezie proaspăt învăţată pe dinafară, pe care recitatorul se teme să nu o uite de emoţie. Ulterior, aveam să mă conving că intuiţia nu mă înşelase, căci la toate întâlnirile îmi reproducea aceleaşi fraze în exact aceeaşi ordine. A trebuit să mai treacă, totuşi, ceva timp până să realizez cine este de fapt domnul Zamfiroiu: un individ superficial, cu o instrucţie precară, aruncat prin jocul împrejurărilor într-o funcţie pentru care nu-l recomanda nimic, dar care e absolut încredinţat acum că i se cuvine. Ca subaltern, se vede că a îndurat prea multe umilinţe în viaţă, ca să nu se trezească şi să-şi ceară drepturile micul tiran din el, adică să se înconjoare de oameni cu o pregătire şi o putere de înţelegere a lucrurilor inferioare, dispuşi să-i suporte cu admiraţie capriciile şi panseurile, ironizându-şi, jignindu-şi, umilindu-şi colaboratorii. Într-o primă instanţă a încercat şi cu mine aceeaşi atitudine, de o sfidătoare suficienţă. Prin toamna trecută, l-am înştiinţat că intenţionez să deschid o expoziţie cu picturile inedite ale Margaretei Sterian, păstrate de un colecţionar din Germania. Vreţi să spuneţi Margareta Steriadi? m-a contrazis el zâmbind uşor. I-am explicat cine e artista în cauză, însă imediat am regretat explicaţia, pentru că s-a înroşit de credeam că face un atac de apoplexie. De atunci a evitat să mă mai corecteze, mărginindu-se să mă potopească cu bine cunoscutele-i slogane. Şi nici eu nu i-am mai semnalat gafele şi stângăciile comise cu nemiluita.

Ar trebui să înţelegem cumva că acesta a fost motivul demisiei de la ICR Paris?

Trei lucruri mi-au fost de nesuportat în viaţă, prostia înfumurată, ignoranţa semeaţă şi ticăloşia. Pe cât mi-a stat în puteri, m-am ferit să lucrez cu purtătorii unor astfel de viruşi. Dacă nu am prejudecăţi ideologice şi, cu atât mai puţin, politice, am, în schimb, aceste prejudecăţi intelectuale şi morale. Îmi repugnă, deopotrivă, şi găunoşenia, şi lipsa de caracter. E o repulsie organică, fizică, pe care nu am învăţat să mi-o controlez. Or, în ultimul an parizian am avut neşansa să dau nas în nas cu toate, adunate laolaltă în aceiaşi semeni ai noştri.

Faptele au avut, desigur, o oarecare  desfăşurare epică. Pe la sfârşitul lui ianuarie, în pline pregătiri pentru Salonul cărţii, i-am trimis o scrisoare preşedintelui ICR, în care formulam câteva păreri şi sugestii. Scriam acolo că, dacă tot are loc la Paris, exponatele şi evenimentele standului românesc ar trebui să se adreseze în principal francezilor şi abia pe urmă românilor stabiliţi pe malurile Senei. Exprimam apoi opinia că, salon al cărţii fiind, ar fi restrictiv şi păgubos să ne concentrăm asupra apariţiilor din sfera beletristicii, sugerând că ar trebui invitate să expună Academia cu institutele ei, universităţile de stat şi particulare, personalităţile ştiinţifice şi culturale cunoscute pe plan european. Propuneam de asemenea ca dezbaterile   să fie animate de nume de prim rang ale culturii franceze, pe care publicul să-şi dorească a le asculta. Şi, în fine, consideram că standul nostru ar avea nevoie de o vedetă, de un intelectual român ale cărui scrieri să fi fost traduse şi comentate în Franţa, astfel ca prezenţa sa fizică să aibă terenul pregătit. Am avut onoarea unui răspuns abia peste câteva săptămâni, în preajma deschiderii Salonului, răspuns întocmit de un subaltern al preşedintelui, în care mi se preciza că sugestiile mele, altfel binevenite, erau tardive, programul Salonului fiind definitivat deja, şi că era de neînţeles de ce nu le-am exprimat din timp, pe durata elaborării acestuia. Adevărul e că programul se făcuse la Bucureşti, mie comunicându-mi-se doar numele invitaţilor şi numărul de camere ce urmau a fi rezervate. Nici în zilele Salonului nu s-a găsit timp pentru o discuţie la obiect. Ea a avut totuşi loc înainte de plecare, când Zamfiroiu şi-a exprimat satisfacţia că totul a decurs conform planului şi a declarat prezenţa României un succes categoric, iar eu i-am mai temperat elanul, semnalând principalele hibe de organizare, în special puţinătatea vizitatorilor francezi, platitudinea prezentărilor de carte şi insignifianţa majorităţii invitaţilor din ţară.

Imediat după Paşte, am primit un telefon de la preşedinte, care m-a anunţat că persoane importante din minister şi de la Senat nu mă agrează, că îndepărtarea mea e pe cale să se producă şi că, de altfel, o persoană influentă îşi doreşte acest post şi are toate şansele să-l obţină. Şi pe ce motiv ar urma să fiu înlăturat? l-am întrebat. Ei, nu contează, găsim noi unul, mi-a fost dat să aud de la capătul firului. De pildă? am insistat. De pildă, management defectuos. Am realizat atunci că debarcarea mea fusese decisă în detaliu şi că, orfan politiceşte, n-aş fi găsit sprijin niciunde. Bine, am răspuns, pentru a vă uşura munca îmi dau demisia. O asemenea hotărâre ar simplifica mult lucrurile. Cînd mi-o trimiteţi? Mâine dimineaţă e bine? Da, însă v-aş ruga la prima oră. Puteam refuza o asemenea rugăminte? În dimineaţa următoare, am scris demisia şi am expediat-o atât preşedintelui, cât şi secretarului de stat de la Externe preocupat de înlăturarea mea şi în câteva minute am primit mulţumirile amândurora. Semn că li se luase o piatră de pe inimă. Asta e tot.         

Am văzut  pe nişte site-uri câteva atacuri virulente la adresa dumneavoastră. Aşa, ca de la dinozaur la dinozaur, sunteţi chiar atât de depăşit de vremurile în care trăim?

Nu am cunoştinţă de atacurile la care vă referiţi. Le ştiu doar pe acelea premergătoare plecării în Franţa. Care nu suferă nici ele de îngăduinţă ori delicateţe. Oricum, pe măsura trecerii anilor, sunt tot mai înclinat a bănui că e un sâmbure de adevăr în toate aceste atacuri. Sunt un om vechi, şcolit în vremuri demult apuse, care mi-au format şi consolidat nişte principii de conduită şi un mod de gândire de care nu m-am dezis niciodată. Eu mai cred şi azi, precum în tinereţe, în cele zece porunci, tot aşa cum mai cred că binele, adevărul şi frumosul sunt singurele aspiraţii umane vrednice de a fi urmate. Mi-e peste putinţă să trec peste aceste limite ale fiinţei mele, de care nu mă ruşinez, dimpotrivă. Lumea noastră funcţionează după alte principii, are alte modele de umanitate şi, desigur, alte categorii de valori, pe care, cu toată bunăvoinţa, n-am cum să le împărtăşesc. Mă uit în jur şi constat că ticăloşia, minciuna şI fărădelegea numai că nu sunt recomandate oficial drept soluţii optime ale bunăstării, că prostia se caţără cu voioşie în scaunele rezervate prin tradiţie înţelepţilor, că educaţia solidă a devenit un moft şI că titlurile academice, cândva dobândite cu îndelungă trudă, se obţin fie prin jaf la drumul mare, fie prin cumpărare, că bunul simţ e batjocorit în piaţa publică de proasta creştere şI nimeni nu protestează, că arta zămislită din talent abia de se mai zăreşte în mulţimea mâzgălelilor, însăilărilor şi cacofoniilor, că se vând pe tarabă, precum castraveţii, bucăţi de ţară şi conştiinţe, că morala e din ce în ce mai imorală. Când descoperi toate astea şi multe altele asemenea, ce rost ar avea să-ţi prefaci convingerile de o viaţă numai ca să fii în pas cu vremea? Decât să devin un om al timpului de faţă, prefer să rămân cum am fost, ducându-mi crucea de rătăcit, de – cum vă place să ziceţi cu duioşie - dinozaur în această lume bezmetică. Grav mi se pare mai ales că majoritatea noţiunilor din sfera moralei şi-au pierdut înţelesurile de altădată, ajungând să capete sensuri ce se suprapun perfect peste ale antonimelor lor. Mă tem că sunt prea abstract, drept care apelez la un exemplu. Vă amintiţi, desigur, că acum câţiva ani un demnitar a comis o potlogărie, obţinând un titlu prin fraudă. Şi o profesoară a scris un articol despre impardonabilul caz, trimiţându-l la cea mai cunoscută revistă literară. Numai că directorul publicaţiei nu a găsit de cuviinţă să-l publice. Întâlnindu-l la Paris, l-am întrebat dacă nu-l convinseseră argumentele profesoarei. Nici vorbă, mi-a răspuns, e plagiat  în toată legea! Şi atunci de ce n-ai publicat textul? Dragul meu, mi-a zis bătându-mă părinteşte pe umăr, n-ar fi fost moral. Doar îmi dăduse o subvenţie de un million pentru revistă!             

Ce ştiţi despre persoana care v-a luat locul? Poate că e mai tânără decât dumneavoastră, sau, scuzaţi-mă, e mai importantă din punct de vedere cultural.

Ştiu multe, dar sunt prea puţine de spus. A lucrat în Ambasada de la Paris, de unde a fost pensionată astă vară pentru limită de vârstă.  Însă a ţinut morţiş să mai rămână la Paris, aşa că a uzat de toate mijloacele care-i stăteau în fire ca să-mi ia locul: m-a pictat cum a dus-o inspiraţia, prezentându-mă drept un beţiv irecuperabil, astfel că, la un moment dat, cineva, convins de adevărul spuselor ei, mi-a sugerat să fiu mai cumpătat, şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele şi rudele ca să o sprijine, ba chiar nu s-a dat în lături să şantajeze o persoană însemnată. Estimp, eu nici că aveam habar de aceste maşinaţiuni. Şi chiar dacă mi-ar fi ajuns ceva la ureche, mi-ar fi fost de neconceput să asociez imaginea distinsei şi manieratei doamne cu asemenea mizerii. Oricum, judecând după strădaniile depuse pentru împlinirea nobilului ţel şi după succesul atingerii lui, trebuie să recunosc fără înconjur că stimabila doamnă s-a adaptat de minune exigenţelor şi obiceiurilor ceasului de faţă şi sper ca deosebite calităţi diplomatice probate cu această ocazie să-i fie la fel de utile şi în activitatea viitoare.  Despre atuurile culturale ale actualei directoare de la ICR Paris ştiu tot atâta cât ştiţi şi dumneavoastră. Adică nimic.

Cu ce aţi rămas după toată această experienţă? Ce se poate spune c-a rămas după dumneavoastră?

Sufleteşte, cu un gust amar. Dar au fost şi câteva compensaţii. În precedenta mea călătorie în Franţa, petrecută acum mai bine de două decenii, am stat mai mult în biblioteci. De astă dată, am cunoscut oameni deosebiţi, cărturari şi artişti, diplomaţi şi profesori, am vizitat câteva locuri ştiute din scrieri istorice şi literare celebre, am văzut spectacole de teatru şi operă, am participat la vernisaje, am cutreierat muzee. Am adunat o sumedenie de impresii, pe care mă gândesc să le strâng într-un volum de însemnări asupra spiritului francez.

Cât priveşte a doua parte a întrebării, mi-e mai greu să dau un răspuns mulţumitor. Să tot fie anul de când, într-o mică discuţie publicată în Adevărul, enumeram principalele acţiuni pe care îmi propusesem să le duc la bun sfârşit. Cele mai multe au rămas, din păcate, în stadiul de proiect sau în faze intermediare de pregătire. Dacă am izbutit să particip la elaborarea albumului Roumanie, un autre regard, n-am reuşit să aduc la Muzeul Branly, unde planificările se fac cu ani înainte, marea expoziţie consacrată civilizaţiei şi culturii Cucuteni sau, la Centrul Pompidou, expoziţia dedicată sculpturii româneşti de după Brâncuşi. Nici n-am apucat să văd primele volume bilingve din seria Grands poètes roumains, un program de coeditare cu o prestigioasă editură pariziană, nici punerea pe picioare a unei alte serii dedicate marilor români care au făcut onoare culturii scrise din Franţa, începând cu Pompiliu Eliade şi Lazăr Şăineanu şi continuând cu Piu-Şerban Coculescu şi Ştefan Lupaşcu. A rămas în faza de proiect şi seria de concerte susţinute de marea violonistă Clara Cernat şi pianistul Thierry Huillet, ce urma să reconstituie serile muzicale de acum un secol din Palatul Béhague, actualul sediu al Ambasadei noastre, şi nu ştiu nici dacă va avea loc, în octombrie, festivalul şi concursul internaţional de canto George Enescu, pregătit în colaborare cu Conservatorul Claude Debussy. Precum vedeţi, multe planuri rămase de izbelişte. Mă amăgesc însă cu speranţa că, într-o zi, cineva va avea gândul bun să le reia şi să le dea viaţă.     

Cum se vedea ICR dinăuntru? Cum îl vedeţi, acum, dinafară?

Văzute din exterior şi de la distanţă, lucrurile par de obicei mai frumoase şi mai consistente decât sunt în realitate. Aşa mi s-a întâmplat şi mie cu ICR-ul, despre care ştiam doar ce au scris gazetele şi, în absenţa altor informaţii, eram înclinat să le dau crezare. După ce am avut ocazia să cunosc mai îndeaproape activitatea institutului, mi-am schimnat în bună măsură opiniile. Astăzi cred, de pildă, că întreaga campanie împotriva vechii conduceri, desfăşurată acum doi ani, a fost dreaptă numai pe jumătate, pentru că, dincolo de promovarea unor exhibiţionisme artistice şi de neregulile financiare imputate, ea a făcut totuşi reale servicii promovării culturii naţionale. În focul disputei mai degrabă politice decât culturale, reuşitele au fost însă uitate cu bună ştiinţă. Nu sunt prea lămurit cui va fi folosit această îngroşare până la caricatură a slăbiciunilor, în tot cazul nu instituţiei, care s-a pomenit cu imaginea externă deteriorată şi cu credibilitatea grav ştirbită. La Paris, ICR-ul era perceput în cercurile intelectuale ca un soi de apendice al puterii, menit a-i decora cu floricele aproximativ culturale portretul.  A trebuit să treacă ceva timp până ce francezii să se convingă că institutul era exact ceea ce se pretindea,  o oglindă a marilor noastre valori artistice şi ştiinţifice, cu accente speciale asupra legăturilor profunde ale acestora cu lumea artistică şi intelectuală a Franţei. Abia după aceea au început parizienii să frecventeze cu regularitate concertele, spectacolele şi dezbaterile organizate de noi, astfel că la un colocviu pe marginea cărţii lui Thierry de Montbrial despre România, Sala Bizantină a Palatului Béhague s-a dovedit pur şi simplu neîncăpătoare pentru mulţimea academicienilor, membrilor Institutului, profesorilor, foştilor şi actualilor miniştri, diplomaţilor şi ziariştilor veniţi la eveniment.

Şi mai cred că nici trecerea Institutului Cultural de sub patronajul Preşedintelui ţării în subordinea Parlamentului n-a fost cea mai fericită soluţie, pentru simplul motiv că, la noi, legislativul nu este ceea ce se cheamă o putere independentă a statului, ci mai degrabă o maşină de vot a partidelor aflate la putere. Cu scopul declarat de a scoate ICR-ul de sub influenţa Preşedintelui, ne-am trezit cu el sub influenţa de facto a guvernului, prin urmare tot controlat politic.         

Prima întrebare ce mi s-a pus la Paris şi la care n-am avut răspuns a fost Al cui eşti? Adică pe cine ai în spate, cine te susţine. Întrebare oarecum legitimă de vreme ce majoritatea angajaţilor Ambasadei si ai ICR Paris ajunsese acolo graţie protecţiei cuiva. Fiecare era, ca să zic aşa, al cuiva. Cei ca mine, fără un înger păzitor (partid ori persoană cu influenţă), puteau fi număraţi pe degetele unei mâini. Probabil că, iniţial, fusesem considerat protejatul lui Marga, însă rapida îndepărtare a acestuia mă lăsase în ochii celorlalţi fără umbrelă, aşadar un ins vulnerabil.  Ştiam din presă că instituţiile statului suferă de o excesivă politizare, că personalul lor era ales în principal prin vechiul sistem PCR (pile – cunoştinţe – relaţii), însă nutream iluzia că în toate organismele, inclusiv în cele culturale, mai există şi oameni de meserie, singurii de care depinde buna lor funcţionare.  Câţiva vor mai fi fiind, numai că, din păcate, deciziile aparţin celorlalţi. N-ar fi chiar o catastrofă numirea în fruntea instituţiilor culturale a unor incompetenţi cu spate politic, dacă adjuncţii şi consilierii acestora ar fi oameni de cultură adevăraţi, de ale căror sfaturi să se ţină seama.  Dar lucrurile nu stau deloc aşa, fiindcă şefii îşi aleg colaboratorii după chipul şi asemănarea lor.  La ICR, bunăoară, eşalonul doi al conducerii se compune  fie din personae fără calificare în domeniile culturii, fie din absolvenţi eşuaţi ai unor facultăţi cu profil artistic, care decid, prin vot democratic, ce programe să fie finanţate, care artişti să fie invitaţi şi ce tarife să li se aplice.  Nici un artist cât de cât prestigios, nici un cunoscător reputat al picturii, muzicii, literaturii sau ştiinţei româneşti nu a încăput în onoratul Comitet Director.     

De fapt, ce se întâmplă greşit în politica de promovare a culturii noastre peste hotare?

Totul sau, mă rog, aproape totul. În primul rând, fiindcă instituţiile desemnate să facă acest important şi delicat serviciu de promovare nu-şi fac treaba sau şi-o fac de mântuială, Ministerul Culturii vorbeşte de ani buni o altă limbă şi pare să o fi uitat şi pe aceea de ceva timp.

În al doilea rând, deoarece selecţia persoanelor alese să facă propagandă culturii naţionale în exterior este pur formală, singurele care contează fiind culoarea politică a candidatului şi raporturile lui personale cu factorii de putere. Comisia senatorială pentru cultură, între ale cărei indatoriri intră şi trierea candidaţilor pentru funcţiile de conducere din ICR-uri, nu face decât să valideze, în pofida oricăror incompatibilităţi, propunerile agreate de fruntaşii politici. Practic oricine poate ajunge să facă astfel servicii patriei. Cine a fost funcţionar în minister sau în aparatul intern al ICR (care număra, la o socoteală recentă, în jur de două sute de angajaţi), se crede automat îndrituit să pretindă şi să primească un asemenea post. Cine a impresariat o formaţie muzicală, organizându-i câteva turnee prin ţară, se declară imediat manager cultural şi solicită să-şi dovedească pe viu aptitudinile. Cine a terminat târâş-grăpiş literele, istoria sau vreo facultate privată de arte, cine a frecventat cursurile vreunui centru de îndrumare ori a scris trei rânduri despre o şezătoare culturală într-o gazetă de provincie, are pretenţii identice. Nu contează că firavele noţiuni culturale le-au trecut pe la ureche din întâmplare, că instrucţia lor este în cel mai fericit caz de nivelul semidocţilor, că n-au idee despre cultura ţării în care sunt trimişi, că uneori nu stăpânesc nici limba acesteia. Nu contează că, înainte de a se face de râs, fac de ruşine România, ai cărei reprezentanţi sunt. Mie, bunăoară, mi-a fost trimis cadou la sărbătorile de iarnă trecute un adjunct, fost consilier de presă la Paris, de unde a fost expediat pentru... competenţă la Bucureşti de ambasadorul Baconschi şi recuperat mai apoi în aparatul consular de la Bălţi. 

Am avut prilejul să cunosc numeroşi conducători de institute culturale de pe toate continentele şi am fost impresionat de cunoaşterea temeinică, până la detalii, a culturilor din care proveneau, nu doar a istoriei acestora, dar şi a orientărilor actuale, a preocupărilor tinerilor generaţii de creatori, inclusiv a biografiilor lor şi a ideilor ce le conferă originalitate. Misionarii noştri culturali abia dacă au o vagă idee despre valorile noastre artistice constituite, aşa-zicând clasice, darmite despre artiştii din generaţiile tinere. Şi mi-au mai spus aceşti funcţionari  culturali că statele lor sunt preocupate de identificarea, promovarea şi susţinerea talentelor aflate la început de carieră, oferindu-le burse de studii, călătorii de documentare,  pregătindu-le turnee de concerte şi expoziţii itinerante menite a le spori vizibilitatea. Noi avem o întreagă pleiadă de tineri instrumentişti, cântăreţi, compozitori, pictori şi sculptori răspândiţi pe toate meridianele pământului, care au reuşit, într-o concurenţă acerbă, să-şi impună talentul. Pe câţiva am avut privilegiul să-i cunosc şi să colaborez cu ei. Toţi mi-au mărturisit că şi-ar dori să concerteze sau să deschidă expoziţii în ţară, că au făcut demersuri în acest sens, dar că s-au pomenit refuzaţi mai mult ori mai puţin politicos şi în capitală, şi în provincie. Iar când s-a întâmplat să fie acceptaţi, li s-a sugerat să concerteze pro bono sau să-şi transporte lucrările pe propria lor cheltuială. Ce fel de ţară e aceea care, sub pretextul lipsei banilor, îşi ignoră talentele ce-i poartă numele prin lume? 

Şi acum ajung la al treilea motiv, cu care ar fi trebuit probabil să încep. În politica generală a ţării noastre atenţia dată culturii este microscopică. Bugetele instituţiilor culturale, mereu infime, sunt cele dintâi care au de suferit la fiecare rectificare. Într-un an şi jumătate, fondurile alocate ICR-ului au fost amputate de trei ori şi de fiecare dată cu 30 sau 40 la sută, Anul acesta cel puţin lucrurile au mers atât de departe, încât după Salonul cărţii din martie ni s-a transmis de la Bucureşti că ne-am epuizat fondurile pe întregul an, că mai putem propune doar evenimente fără finanţare şi că artiştii ar trebui convinşi să se producă pe gratis, din mândria patriotică de a reprezenta România. Nici înainte de stupefiantul anunţ onorariile nu erau generoase, ci, din contra, insultător de mici şi era nevoie de îndelungi diligenţe pentru a adăuga, în cazul artiştilor foarte cunoscuţi, o sută sau două celor 300 de euro decretaţi a fi tarif universal valabil. Asta în timp ce delegaţiile de funcţionari trimişi fără treabă la saloanele de carte nu erau mai mici de şapte persoane sau în timp ce ICR-ul central se răsfăţa organizând în ţară diverse manifestări culturale, de parcă menirea sa de căpătâi ar fi fost promovarea culturii române în România. Lipsită de fonduri şi lăsată pe mâna unor oameni fără o meserie cât de cât precisă, promovarea culturii noastre în lume are toate şansele să rămână doar un vis frumos, despre care să povestim înainte de culcare copiilor şi nepoţilor.  

Dar în cultura română de azi? Poate că aici toate lucrurile sunt grozave. Dumneavoastră ce credeţi?

Starea actuală a culturii noastre e pe măsura locului şi interesului pe care societatea le acordă instrucţiei membrilor săi. Ca să guşti fenomenele culturale şi să le preţuieşti la justa lor valoare, trebuie întâi să le înţelegi, iar ca să le poţi înţelege, e nevoie de o educaţie minimă în această privinţă. Cine se mai preocupă la noi de pregătirea culturală a tinerimii, nu în sensul de a face din ea o pepinieră de viitori artişti, ci pentru a-i oferi instrumentele indispensabile receptării valorilor intelectuale şi artistice? Şcoala, altădată principala formatoare a iubitorilor de cutură, şi-a abandonat acest rost, prefăcându-se în fabrică de diplome goale de conţinut. Televiziunile, ahtiate după audienţă, cultivă sistematic ceea ce, pretind ele, cere publicul lipsit de orizont, anume prostul gust şi proasta creştere. Cât despre mediul virtual, ca să fie un mijoc de educaţie, ar trebui să ştii ce să cauţi în cuprinsul lui. Urmarea e de domeniul tragediei. Cititorul de carte e o pasăre rarisimă, rândurile spectatorilor de teatru şi ale melomanilor se răresc văzând cu ochii şi cei dispuşi să asiste la o conferinţă sau la o dezbatere se recrutează fie dintre amicii ori duşmanii protagoniştilor, fie dintre aceia interesaţi să fie văzuţi în adunările mai simandicoase. Altfel, la lansările de carte vin în special scriitorii, la vernisaje – pictorii, sculptorii şi uneori criticii de artă, la concerte – membrii orchestrelor filarmonice, cântăreţii de operă şi studenţii conservatoarelor.

Mai există, e drept, şi o altă cauză a îndepărtării omului de azi de artă, care derivă din înseşi prefacerile de structură ale acesteia. Postmodernismul a răsturnat ordinea ştiută a lucrurilor, încercând să impună o alta, mai adecvată crede el, în care umanitatea se regăseşte doar parţial. Însă aceasta este o chestiune ce ar merita o discuţie separată.

Eu, unul, nu cred că stau chiar aşa lucrurile, fapt care mă obligă să vă întreb în final cine sunteţi, de fapt, dumneavoastră ca să aveţi dreptul să spuneţi toate acestea?

Îmi cereţi, dacă pricep bine, să-mi fac autoportretul. Fie. Sunt, ca atâţia alţii, un ins care şi-a întrebuinţat mintea pentru a înţelege ce şi de ce se întâmplă. Câteodată, mai cu seamă în tinereţe, mi se părea că am găsit Adevărul şi eram foarte mândru de isprăvile mele. Pe măsura trecerii timpului, am realizat că presupusele descoperiri erau demult consemnate în tomuri pe cât de ilustre, pe atât de îngropate în uitare. Nimic nou sub soare. Dar am învăţat din această experienţă, frustrantă până la un punct, că merită să readuci în memoria colectivă, din când în când, cu modestie fermă, adevărurile pierdute. Şi mi-am asumat acest rol, cercetând cu răbdare scrierile înaintaşilor de ieri şi de altădată şi extrăgând din ele prea folositoarele învăţăminte. Nu e deloc uşor să-ţi convingi contemporanii că lumea nici nu începe şi nici nu se termină cu ei. Însă e de-a dreptul ridicol să ne credem descoperitorii Americii la atâtea secole după Columb şi măcar de această ruşine s-ar cădea să ne ţinem departe. Prin învăţătură şi bun simţ.
 

Alexandru Dobrescu (n. 1947) este critic şi istoric literar, autor a 15 volume de cronici, eseuri şi studii, dintre care amintim Maiorescu şi maiorescienii (Premiul Academiei Române) şi Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români.