INTERVIU Cristina Hermeziu, scriitoare: Arta printr-un ecran interpus este ca şi cum am comunica de la un ghişeu la altul
0
ICR Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul şi după coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 15 artişti din Franţa care promovează cultura română. Azi: scriitoarea şi jurnalista Cristina Hermeziu: ”Oprirea forţată a lumii culturii am trăit-o, cred, asemeni unei paranteze fermecate”
ICR Paris: Cum trăieşti această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?
Cristina Hermeziu: Oprirea forţată a lumii culturii am trăit-o, cred, asemeni unei paranteze fermecate. De ce? Deoarece tot ceea ce ne tulbură, ne dă peste cap, şi închiderea aceasta a fost ceva ce ne-a dat peste cap, este bine, ne determină să ieşim din zona noastră de confort. Eu nu cred că am ieşit chiar în totalitate, pentru că tot nu am reuşit să găsesc timp pentru a-mi pune în ordine biblioteca, pe care am să vi-o arăt, de altfel. Nu văd interesul de a mă arăta pe mine însămi, pentru că tot vorbim despre cultură, despre cărţi, despre artă, cred că este cu mult mai potrivit aşa.
O să mă opresc la această legătură deci, dintre literatură şi tehnologie, un subiect care mă preocupă foarte mult. Este suficient să ne oprim la această viziune a sălilor de bibliotecă, goale, în timpul izolării, la sălile de muzeu dezertate, poate la pânzele pictorilor, acoperite cu panouri de protecţie, toate aceste viziuni ne dau frisoane încă. Este îngrozitor. Evident, am văzut toate acestea pe Internet, viaţa noastră de consumator cultural s-a mutat pe Internet, şi muzeele s-au adaptat, şi-au schimbat oferta, Biblioteca Naţională a trecut la propunerea de conferinţe şi de vizite de muzeu tematice.
Totuşi, eu cred că această reinventare obligată din timpul izolării a produsului cultural are defectul de a fi...imperfectă. Îi lipseşte ceva, m-am întrebat mult timp chiar oare ce anume. Până la urmă, am găsit: îi lipseşte gestul pe care îl facem când ne îndreptăm spre produsul cultural, gestul de a merge cu metroul, de a sta la coadă pentru a intra într-un muzeu, de a te strecura printre ceilalţi vizitatori, pentru a vedea, de exemplu, un tablou de Pissaro. Îmi place mult acest pictor, ceva anume din detaliile sale, din lumina sa, îmi aduce aminte de vacanţele din Iaşi, de zilele petrecute în satul bunicilor mei.
Din fericire totul a trecut pe Internet, şi am putut vedea, asculta, artişti cum ar fi violoncelistul Renaud Capuçon, care a publicat în fiecare dimineaţă, o piesă înregistrată în propriul salon, tot la fel am putut asculta şi vedea artişti români ca pianista Axia Marinescu, sau Matei Vişniec, citind din poemele sale, foarte aproape de noi, pe ecran.
Toate acestea au putut crea noi emoţii, dar şi noi frustrări. Da, arta printr-un ecran interpus este ca şi cum am comunica de la un ghişeu la altul. Cred deci că din punctul acesta de vedere Internetul este ghişeul nostru personal, al fiecăruia dintre noi, un solilocviu prin care ne exprimăm. Dar este oare acest gest, astfel, chiar comunicare care trece printr-o emoţie umană ? Dacă este un mijloc care este utilizat în timpuri excepţionale, de pandemie, bine, accept; dacă ar deveni regula cotidiană, cred că nu e chiar ok. Şi apoi, până la urmă, dacă aş sta mai puţin timp la computer şi pe reţelele sociale, aş putea în sfârşit să îmi fac ordine în bibliotecă.
ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?
Permiteţi-mi să afirm că perioada a fost creativă, deoarece am avut norocul de a putea publica la editura Polirom această lcarte, Viaţa pe Facebook. Dau like deci exist. Cred că această criză prin care trecem a făcut ca lucrarea să fie şi mai actuală, cartea se află în continuare în acest moment undeva între Franţa şi România, confinement oblige (izolarea ne obligă), se află în limburile poştei.
Este vorba despre o lucrare colectivă, de analiză, de confesiuni, de idei asupra acestui fenomen social care a pus stăpânire pe vieţile şi pe cotidianul nostru. De ce fiecare a doua persoană din România are şi o existenţă virtuală, un cont pe Facebook, de ce este atât de delicios să fi pe Facebook, dar şi frustrant în acelaşi timp, de ce este alienant şi jubilator, de ce este intruziv şi creativ, de ce deschidem larg ferestrele unor trecători care privesc doar în vieţile noastre şi trec mai departe, de ce în istoria civilizaţiilor occidentale acest fenomen al reţelelor sociale a devenit un mit, care este originea sa culturală, ce viitor, ce urme va lăsa epoca socializării digitale, răspunsuri dar şi noi întrebări, toate oferite de cei douăzeci şi şase de autori, specialişti, scriitori, ai media, psihologi, filosofi care au acceptat să se analizeze, să se psihanalizeze, să pună sub lupă relaţia lor cu reţelele sociale.
Sper sincer ca această lucrare să nu se înscrie în seria cărţilor orfane, publicate în timpul pandemiei, cartea se află deja în librării şi pe site-ul editurii, poate fi deci cumpărată. Editura Polirom a continuat să lucreze, să imprime cărţi, în ciuda greutăţilor impuse de criză, şi cred că acest lucru este până la urmă un semn de speranţă, de normalitate.
ICR Paris: Care sunt mijloacele de subzistenţă ale artistului în timpul izolării?
Care au fost mijloacele de subzistenţă ale artistului? Poate că trebuie să spunem lucrurile aşa acum au fost: au fost pur şi simplu economiile celor care lucrează în domeniul culturii, şi mă gândesc aici la structurile independente, la platformele culturale, asociative.
Doar gândindu-mă la această vastă iniţiativă culturală care a fost Sezonul cultural Franţa-România, pentru care o mulţime de mici structuri au propus proiecte cu un soi de efervescenţă creativă, iată, a fost o dovadă că un creator independent trebuie să fie susţinut mai ales de instituţii care au bugetul considerabil, necesar, dedicat doar susţinerii culturii.
ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus ? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?
A te gândi la lumea de după provoacă deja un fel de melancolie prospectivă. Oare vom vorbi despre cărţile noastre şi despre cărţile celorlalţi cu o mască pe chip? Oare de acum înainte vom vorbi mereu prin intermediul unui ecran interpus, de la un ghişeu la alt ghişeu? fără a atinge coperţile cărţilor, fără a ne minuna de corpul, de structura scriitorului în sine, de postura sa, de gesturile sale, într-o veritabilă întâlnire faţă în faţă? Oare actorii care vor juca pe scenă, în faţa spectatorilor, vor purta măşti? Toate acestea ne dau frisoane. În orice caz, este vorba despre idei de acest gen care circulă.
Zilele acestea în Franţa au fost decernate premiile Molière, care recompensează cei mai buni artişti din lumea teatrului, şi am auzit vorbindu-se despre această propunere: de ce nu s-ar implementa, după modelul sărbătorii francofone Fête de la musique (sărbătoarea muzicii, în fiecare 21 iunie), o Fête du théâtre (sărbătoarea teatrului)? Spectacolele şi actorii ar da reprezentaţii pe stradă? Ar fi ca o întoarcere la originile acestei arte... Eu rămân în orice caz optimistă. Artiştii vor reuşi mereu să găsească mijloace prin care să integreze aceste constrângeri, artei lor, pentru a le depăşi cumva, până la urmă, şi sunt curioasă care vor fi viitoarele forme artistice care vor lua naştere după această experienţă atât de bizară şi de dură.
Cristina Hermeziu, jurnalistă şi scriitoare
Jurnalistă, organizatoare de evenimente literare şi scriitoare, s-a născut la Iaşi, în 1971. A absolvit Facultatea de Litere în 1995 şi doctor în filologie al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi din 2004. Titlul tezei:Televiziuni. Expresivitate şi persuasiune în limbajul televizual. Intre 1995-2005 a lucrat la TVR Iaşi, ca realizatoare de reportaje şi emisiuni, distinse cu numeroase premii.
Din 2005 se instalează în Franţa, unde urmează studii postdoctorale la Université Paris II şi Institut Français de Presse, precum şi la ESIT, Ecole Supérieur des Interprètes et des Traducteurs (2008). Este corespondentă de presă scrisă pentru publicaţii precum Evenimentul Zilei, Adevarul şi Dilema Veche. În Franţa semnează articole în Magazine littéraire, La Lettre, ActuaLitté. Moderează dezbateri literare la Salonul cărţii Livre Paris.
In 2017 a iniţiat şi organizat la Paris, cu susţinerea ICR, seria de întâlniri „On vous sert un vers”, dedicată autorilor cu dublă cultură. Între scriitorii invitaţi s-au numărat Matei Vişniec, Basarab Nicolescu, Norman Manea. In 2018-2019 a iniţiat şi organizat, în cadrul Sezonului cultural România-Franţa, evenimentul itinerant La Tournée des traducteurs, pentru promovarea literaturii române, în 9 oraşe din Franţa.
A publicat: Revoluţia din depărtare (Curtea Veche, 2011), cuprinzând 30 de mărturii ale românilor plecaţi din ţară după 1989, volumele de versuri Parisul nu crede în lacrimi (Junimea, 2016, Premiul Opera Prima, Festivalul internaţional Tudor Arghezi), Între timp îţi vezi de viaţa ta (Junimea, 2020) şi volumul de publicistică Vedere din Turnul Eiffel (Junimea, 2017). A coordonat la editura Polirom volumul Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist (2020).
In 2018 a creat ZoomFranceRoumanie (zoomfranceroumanie.wordpress.com şi pe Facebook), revistă culturală online, unde promovează în special literatura română tradusă în franceză, prin cronici, interviuri cu scriitori, editori şi traducători. In 2019 a primit premiul ”Vanda Condurache” pentru excelenţă în jurnalism, Gala valorilor, Iaşi.
Interviul video în limba franceză poate fi urmărit aici:
Se încarcă comentariile...
